Punctul pe Y, iulie 2002

Titlu: Tortura la români
Nr Editie: 665 Data: luni 01 iulie 2002
Comisia pentru prevenirea torturilor de pe lângă Consiliul Europei a făcut o vizită în România și s-a declarat extrem de nesatisfăcută de faptul că deținuții din închisorile noastre nu mănâncă suficient! Membrii comisiei au constatat că alocația de hrană pentru un deținut este de numai 100.000 lei pe zi. Probabil că specialiștii de la Consiliul Europei au pus imediat mâna pe calculator și au transformat leii noștri în euro-ii lor, constatând cu stupoare că statul român dă doar vreo 3 euro pentru hrana fiecărui pensionar din penitenciarele noastre. Nici cât un hamburger la McDonald's! Cum să poată trăi acești oameni doar din atât? Nu e aceasta expresia unui forme subtile de tortură asupra unor cetățeni care, în afara libertății, pe care au pierdut-o din propria lor vină, trebuie să se bucure de toate celelalte libertăți, prevăzute de Carta Drepturilor Omului? Păcat că distinșii specialiști ai Consiliului Europei nu și-a extins nițel aria cercetărilor și în afara penitenciarelor. Ar fi avut parte de surprize de proporții. Ar fi aflat, mai întâi că "venitul" lunar pe cap de deținut sare mult peste salariul minim pe economie: cu 3 milioane pe lună în buzunar, un deținut o duce incomparabil mai bine decât un profesor sau decât un funcționar! Alocația de masă pentru un bolnav este, în spitalele românești, de două ori și ceva mai mică decât a pulșcăriașilor: doar 40.000 lei! Multe, tot mai multe familii de români, având în componență câte unul, doi sau trei copii, sunt nevoiți să trăiască din mai puțin decât se alocă unui pușcăriaș! Mulți părinți ar fi fericiți să poată pune în farfurie copiilor lor hrana care se distribuie de la cantina penitenciarului - dar nu au acest "drept". Pentru că sunt liberi. Pentru că sunt condamnați la sărăcie, de un sistem haotic, în criză de repere morale și de valori. Conform statisticilor oficiale, mai mult de jumătate din populația României este supusă "torturilor" lipsei de hrană suficientă, lipsei de îmbrăcăminte, lipsei de speranță. Acesta este aspectul cel mai relevant, pe care membrii Comisiei de prevenire a torturii nu au avut timpul și curiozitatea să le observe. Cam prea adesea se întâmplă în România acest lucru: observatorii, analiștii și comentatorii internaționali sunt extrem de interesați de soarta minorităților, a copiilor handicapați, a celor bolnavi de SIDA, a ziariștilor, a politicienilor din Opoziție, din cauza tuturor acestora ei nemaireușind să observe care sunt adevăratele probleme și nevoi ale poporului din spatele acestora.
Titlu: Prețul scandalului
Nr Editie: 679 Data: miercuri 17 iulie 2002
Michael Ringier este un personaj cunoscut și respectat în Elveția. Face parte dintr-o familie care s-a îmbogățit editând cărți și reviste și, mai nou, ziare. Grupul care-i poartă numele este pe locul al doilea în Elveția, în materie de media și în primele zece din Europa. Proprietar al celor două cele mai mari tipografii de reviste și de ziare, Ringier S.A. a lansat o temerară campanie de cucerire a noilor teritorii democratice apărute în Europa după căderea comunismului. Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria au devenit rapid piețe interesante pentru publicațiile grupului. Din 1994, Ringier a pătruns și pe piața românească fiind prima mare casă de editură străină care a investit în presa scrisă din România. În Elveția funcționează o subtilă delimitare între onorabilitatea firmei - reprezentată de Michael Ringier, VIP cunoscut și recunoscut, fost membru al echipei naționale de Cupă Davis (alături de Dimitrie Sturdza) - și unele dintre produsele grupului, precum tabloidul Blick, un harnic promotor al tuturor scandalurilor publice, grație cărora se vinde în tiraje ce depășesc 3-400.000 exemplare, veritabil record pentru o țară ca Elveția. Nimeni nu se mândrește că citește Blick, dar toată lumea îl cumpără. Respectiva publicație a făcut senzație în urmă cu câțiva ani când a devoalat relația fostului ambasador elvețian la București, Vettovaglia, cu o jună ziaristă băștinașă. Scandalul a dus la rechemarea ambasadorului și la câteva procese care au făcut vâlvă. Episodul a lăsat urme adânci în psihologia ziariștilor de la Blick, care și-au propus să devină demolatori de ambasadori, de profesie. Au reușit din nou, anul trecut, să-l dea jos și pe ambasadorul elvețian la Berlin, acuzat de a fi avut o relație cu o "esteticiană cu trecut picant". Borer a fost rechemat la Berna și obligat să demisioneze. Numai că adevărata bombă a explodat recent când presupusa amantă a revenit asupra afirmațiilor inițiale, declarând că a primit o importantă sumă de bani din partea ziarului pentru a susține că era amanta ambasadorului. Gong final: sobrul și onorabilul domn Ringier a semnat pe prima pagină a Blick-ului o scrisoare de scuze la adresa ambasadorului. În culise se spune că "prețul" acestor scuze l-a constituit o sumă de franci elvețieni compusă din 7 cifre, menită să repare onoarea pierdută a diplomatului. Este cea mai umilitoare postură în care a fost pus, în decursul existenței sale, omnipotentul patron a unei rețele internaționale de presă ce va rămâne marcată, multă vreme, de stigmatul minciunii și al invenției. Două "răni" mortale pentru o instituție pusă - teoretic cel puțin - în slujba adevărului.Senzaționalul cu orice preț are întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, un preț care se plătește prin credibilitate!
Titlu: Hoții la Patapievici
Nr Editie: 680 Data: joi 18 iulie 2002
L-au călcat hoții pe dl Patapievici, cunoscutul scriitor și membru al CNSAS. Și cum dl Patapievici nu este un om obișnuit, nici hoții săi nu pot fi niște fitecine- așa, cel puțin, gândesc cei care scriu despre acest subiect. Si care doresc ca dintr-unul banal sa faca unul excepțional. Evident, dl Patapievici nu are nici o vină că se întâmplă așa ceva. Domnia sa este cel mult beneficiarul unei psihoze care creează o vastă literatură de gen. Și anume că totul trebuie să aibă o semnificație, și dacă se poate una cât mai percutantă. Așa încât, ca să revenim la subiectul inițial, hoții care au spart apartamentul din Moșilor, în absența proprietarului, n-au putut sustrage doar bunuri banale: bani, bijuterii, alte valori. Nu. Ei au sustras, (sau au căutat) manuscrise, documente, însemnări. O pradă cu valoare intelectuală și - de ce nu?- politică! Mâna lungă a instituțiilor represive ale statului s-a insinuat, odată în plus, în peisaj, sub masca tâlhăriei ordinare. Domnilor, nu ține! Nu veți putea păcăli vigilența unei societăți civile în criză de subiecte și valori. Așa cum Patapievici nu poate fi jefuit de niște tâlhari oarecare, nici Stelian Tănase nu poate fi ascultat, telefonic, de niște simpli amatori de voyeurism sonor. Ca să nu mai vorbim de despre dl. Valentin Ionescu, despre care nu se pot lua relații de rutină, ci doar informații menite să-l împiedice să-și arate din nou valoarea. Ce vreau să spun : nu neg- avem suficiente cazuri- existența unor tentative de a resuscita metode de poliție politică. Dispersarea zonelor de interes și de putere face, însă, ca acestea să nu mai fie monopolul unei singure instituții. S-a democratizat până și culegerea de informații, mai mult sau mai puțin clasificate, și demersurile pot porni de unde nici măcar nu te aștepți. Așta, pe de o parte. Pe de alta, este tot mai evident faptul că personaje în criză de popularitate și de atenție publică, sunt tot mai interesate să dea astfel de turnuri pățaniilor lor cotidiene. Să le dea- cu ajutor mai mult sau mai puțin dezinteresat- semnificații care să-i propulseze în primul plan al atenției. De aici însă, până la a semnifica totul ca o consecință a luptei dintre bine și rău, dintre statul democratic și cetățeanul angelic, este un drum pe care îl parcurgem, cred, cu prea multă ușurință și într-un mod mult prea simplist. Dacă presa nu se mai ocupă de tine,nu exiști. Iar ca să exiști. trebuie să-ți fure niscai documente compromițătoare. Pentru alții, bineînțeles
Titlu: FMI : Medicul de familie !
Nr Editie: 681 Data: vineri 19 iulie 2002
Ori de câte ori are prilejul, premierul Nastase nu rezista tentatiei de a-si ciupi interlocutorii. De a-si exersa spiritul fin pe seama unor subiecte pe care altii nici n-ar îndrazni sa le abordeze. Cum ar fi, de exemplu, FMI-ul. La sfârsitul unei runde de discutii pe care guvernul le-a purtat cu delegatia condusa de Neven Mates, dupa observatiile acestuia legate de "pericolul " cresterii salariilor de bugetari prin ridicarea pragului salariului minim, dl. Nastase s-a întrebat - retoric bineînteles - daca guvernul Statelor Unite ar putea respecta conditiile atât de severe ale FMI. Ideea era ca daca americanii n-ar putea, este cu atât mai absurd sa ni se ceara noua asa ceva. Ca poanta, e buna,. Probabil ca daca ar fi pusi în situatia de a cere bani de la FMI, ar întâmpina, la rândul lor, mari greutati în a respecta conditiile puse de atotputernicul for mondial. Cum însa asa ceva este exclus sa se întâmple, întrebarea ramâne retorica si poanta d-lui Nastase buna pentru a da satisfactie tuturor celor care au ceva împotriva creditorului sef mondial. Realitatea este ca România este cea care are nevoie de bani de la FMI. Si ca tot ea este cea care trebuie sa îndeplineasca conditiile pe care le pun creditorii Chiar cu riscul de a face o " reforma de metal " si nu una pentru oameni. Pentru ca pe FMI-isti îi intereseaza " metalul " pe care ni-l dau si pe care-l vor dori înapoi. Aceasta vesnica tutela, cu toate aceste lungi discutii, observatii, atentionari, este obositoare si iritanta. Si dureaza, parca, de prea mult timp. Negociatorii FMI au dat gata pâna acum cam doua guverne si nici cel actual nu arata prea bine. Este ca un medicament care nu reuseste sa puna pacientul pe picioare, chiar daca tratamentul este intensiv. N-ar fi cazul, oare, sa se schimbe doctorul ? Ba da. Daca ar mai fi vreunul disponibil Din pacate, pentru boala economiei noastre nu mai exista alti doctori. Sau, mai exact, nu ni-i putem permite. FMI-ul este ca medicul de familie. Ca sa-l schimbi cu unul mai bun trebuie sa ai dare de mâna.Adica sa ai bani. Or, tocmai asta-i boala de care ne trateaza dl. Mates. Pâna la diagnosticul final.
Titlu: Unde ne mai fug copiii de-acasă?
Nr Editie: 682 Data: sâmbătă 20 iulie 2002
Mihăiță, 13 ani, din Caracal, a fugit de acasă. Nu la București, să se facă moderator de talk-show-uri, precum alți conorășeni de-ai lui, ci la aeroportul Otopeni, de unde spera să ajungă cumva în Germania. Ce avea să facă acolo nu îi era prea clar, dar la vârsta lui nu prea îți pui probleme de acest fel și te lași în voia valului. Mihăiță nu este singurul copil care fuge de acasă. Sute, poate mii de copii de vârste apropiate își părăsesc lunar căminele din felurite motive. Cei mai mulți o fac din cauza mizeriei și violențelor pe care le generează sărăcia. Pentru aceștia este mai convenabil să trăiască în canale, cerșind sau furând, decât să suporte bătăile și foamea din căminele părintește. Mai convenabil chiar decât în unele instituții specializate, de asistență publică, unde indiferența se conjugă cu un periculos climat de perfecționare infracțională. Nu toți cei care fug de-acasă o fac împinși de mizerie. Sunt o mulțime de copii cărora familia le asigură și decența traiului și climatul necesar. Fug, pentru că fuga face parte din algoritmul teribilismelor infantile, a spiritului de aventură. Speră ca în acest fel să sară trepte și să-și apropie un ideal de excepție. Nu sunt deloc străine de asemenea procese de gândire multpreamultele filme difuzate de multele posturi de televiziune care idealizează un picaresc modern. Puștii care-și lasă în urmă familiile și școala își doresc să devină ceva. Altceva. Ce? Aici este problema. Care sunt modelele pe care societatea românească le oferă? Cu cine pot să semene? Pe cine vor să copieze? Și tot aici, drama. Aproape nici unul dintre modelele contemporane de reușită nu stimulează fantezia puștilor dornici de aventură în direcțiile pe care societatea le acreditează. Oamenii de afaceri al căror succes se bazează pe țepe de proporții, ziariști de scandal care n-au apucat să-și termine vreo școală, fotbaliști cu trei clase și cu regimente de amante, politicieni de duzină băgați până-n gât în afaceri necurate... Unde și de ce mai fug de-acasă copiii?
Titlu: Să ne obișnuim cu pământul!
Nr Editie: 683 Data: luni 22 iulie 2002
Era o anecdotă sinistră: un tip îl întreabă pe un amic cum se mai simte. -Prost! - răspunde acesta. Am SIDA! -Da? Și ce tratamente ai făcut? -Fel de fel! -Dar cu nămol ai încercat? -Păi, la ce să fie bun nămolul la o asemenea boală? -Cum la ce? Să te obișnuiești cu pământul! Principala noastră boală o reprezintă costul energiei. Prețul gazelor și al electricității tropăie de câțiva ani încoace promițând să se transforme într-un adevărat galop. Autoritățile în materie ne-au și dat de știre că în august se va proceda la o nouă majorare - consistentă - a prețului gazelor naturale. De ce din august, când consumul este încă redus? Ca-n bancul din deschidere: ca să ne obișnuim cu... pământul. În noiembrie, când vor începe să curgă facturile, organismul românului va fi deja blindat, psihologic, cu profilul noului preț. Vom băga mai ușor mâna în buzunar, fără să ne mai întrebăm de unde naiba provin aceste sume și cum le-o fi calculat cine le-a calculat. Este, bineînțeles, o iluzie. Ca și iluzia că iarna 2002/2003 va fi una ca oricare alta. Va fi, din punctul de vedere al buzunarului cetățeanului, poate cea mai grea dintre ultimele 13! Va fi iarna în care salariul minim pe economie se va dovedi, în mod fatal, inferior facturii de întreținere lunară. Or, un asemenea fenomen nu poate să demonstrreze altceva decât că sistemul funcționează defectuos. Că societatea nu este în stare să rezolve problemele fundamentale ale oamenilor. Că din ceea ce se produce cum se produce, mult prea mult se fură, se risipește, se gospodărește prost. Este o situație gravă pe care obișnuitele ștergeri sau eșalonări de datorii nu vor reuși să o rezolve. Pentru că hiba este de fond. De vină că cetățeanul nu poate să-și achite această factură este vinovat întregul aparat care gestionează țara într-un mod care nu poate conduce decât la faliment. Ori, să falimentezi o țară este o performanță nu la îndemâna oricui...
Titlu: Protocolul înțelepților din Snagov
Nr Editie: 684 Data: marți 23 iulie 2002
După ce-a făcut gălăgie cât a încăput, dl Voiculescu împreună cu partidul său s-a dus cuminte, la Snagov, unde și-a așternut semnătura alături de Adrian Năstase pe noul protocol privind colaborarea dintre cele două formațiuni politice. Principalul motiv de nemulțumire al umaniștilor - crearea de grupuri parlamentare proprii la Cameră și în Senat - a fost trecut, cuminte, la capitolul intenții, sub o formulare neutră: PSD va spijini eforturile umaniștilor, dar în condițiile regulamentelor. Or - este notoriu - că regulamentele, deocamdată, nu permit așa ceva. Rămâne - vorba unui slogan comercial - cum am stabilit!Care este explicația acestei cumințiri bruște a umaniștilor, care până mai ieri-alaltăieri amenințau cu ieșirea de la guvernare și luarea viitorului pe cont propriu? Unul dintre argumente cred că l-a constituit, ultimul sondaj de opinie care, în ciuda unei grămezi de reproșuri la adresa formațiunii aflate la guvernare, o menține în topul preferințelor cu un procentaj remarcabil: 55 la sută!  În aceste condiții, PUR se vede complet lipsit de alternativă: cui să-și ofere serviciile? Și ce să primească în schimb? Așa, de bine, de rău are un minister (nu și fondurile aferente) și promisiunea unor posturi noi pentru membrii săi, chiar dacă sub rezerva "competenței". Practic, agitația umanistă s-a dovedit doar o tatonare a nervilor social-democrați, iar aceștia s-au dovedit suficient de tari pentru a rezista la șantaje.  Asta, în condiția în care pierderea câtorva voturi umaniste (în cazul unei rupturi, pun mâna în foc că vreo câțiva dintre oamenii lui Voiculescu vor deveni rapid oamenii lui Năstase, căruia-i și aparțin, în fapt) poate fi suplinită cu succes de sprijinul unui aliat serios și care nu face nazuri atâta timp cât își vede împlinite interesele.  "Un partener nu înseamnă neapărat un partener egal" - a cedat, în ultimă instanță, Dan Voiculescu, oferind Cezarului ce e al PSD-ului și recunoscând, implicit, rolul pe care poate să-l joace - în ciuda "rezultatelor notabile" obținute la alegerile parțiale, evocate cu maliție de Adrian Năstase - partidul care și-a agățat în coadă o subtilă - dar inutilă, deocamdată - punte spre o alternativă social-liberală.
Titlu: Dolarii domnilor Mușetescu și Agaton
Nr Editie: 685 Data: miercuri 24 iulie 2002
Am așa, o tresărire, o emoție pe care nu pot să o definesc, oridecâteori dl Mușetescu, la APAPS, sau Agaton, de la Turism, ne anunță cu mândrie patriotică despre faptul că au mai vândut niște active și că în visteria țării au mai intrat nu știu câte milioane de dolari.  Ca orice om care n-a văzut cum stau banii în haznale, îmi imaginez recoltele domnilor Mușetescu și Agaton ca pe niște maldăre de bancnote verzi, din care Guvernul abia așteaptă să ia câte un coș pentru a mai acoperi din nevoile curente.  Dacă lucrurile stau într-adevăr așa, domnilor Mușetescu și Agaton ar trebui să li se înalțe, chiar din timpul vieții, statui care să fie amplasate în fața ministerelor lor și la care românii recunoscători să vină să depună buchete de flori în semn de recunoștință pentru efortul patriotic de a găsi amatori pentru ce-a mai rămas neprivatizat. În realitate, dolarii cu care ne amenință cei doi sunt niște ficțiuni.  Când îl auziți pe dl Agaton rostind nemulțumit "azi am mai băgat la buget 10 milioane de dolari luați pe niște hoteluri" să nu faceți greșeala să credeți că dolarii ăia chiar există.  Ei există doar pe hârtie și nici acolo foarte sigur.  Dl Agaton vinde pe intenții sau pe aranjamente.  Oricine, chiar și dv. ați putea participa cu nițel efort la o astfel de licitație și să ziceți: OK! Dau zece milioane pe hotelul ăsta!  Ei bine, până a doua sau a treia zi puteți să vă răzgândiți, sau să vă dați seama că n-aveți banii ăștia.  Licitația se anulează, hotelul se vinde apoi prin negociere directă unui prieten al ministrului care va da banii, eșalonat, în rate, pe 20 sau 30 de ani. Între timp acesta va pune hotelul gaj pentru un împrumut de la o bancă unde are, deasemenea, prieteni, și va dispărea cu banii prin cine știe ce paradis fiscal.  Dv. nu veți afla, însă, aceste amănunte. Veți rămâne cu amintirea plăcută a faptului că dl Agaton a mai băgat niște milioane la buget.  Sau dl Mușetescu.  Citesc prin ziare, că TEPRO Iași, faimoasa întreprindere vândută de FPS unor cehi, sau hotelul Forum din Costinești, vândut de Ministerul Turismului unui medic româno-german, au revenit în patrimoniul celor două instituții.  După ce fuseseră privatizate cu succes!  Vedeți?  Este exact ce vă spuneam...
Titlu: Bătălia euro-dolar
Nr Editie: 686 Data: joi 25 iulie 2002
...se dă cel mai abitir pe meleagurile dâmbovițene unde autoritățile sunt puse în dificila postură de a aborda ca scuză sau justificare pentru violentele mișcări ale prețurilor, situație în care se găsește una dintre cele două valute.  Economia românească de semi-piață a fost, încă de la începuturile sale, una dolarizată.  Într-o perioadă în care leul se rostogolea precum bulgărele de zăpadă pe povârnișul Tranziției, dolarul rămânea singurul lucru sigur, de care te puteai agăța la nevoie.  Înaintea oricăror alte mișcări, prețurile au început să se alinieze, harnice, la dolar, în contradicție cu indolența marcată a salariilor și a veniturilor în general, dependente doar de moneda națională.  De aici toate retușurile periodice de prețuri precedate de comunicate în care, cu gravitatea de rigoare, se aduce la cunoștința națiunii că, datorită devalorizării monedei naționale în raport cu dolarul, noul preț al...  va fi de...   Noul preț intră în vigoare, de regulă, la miezul nopții care deja a trecut.  Iată, însă, că pe această partitură a apărut o arie nouă: ultimele scumpiri ale benzinei - ca să dau un exemplu semnificativ - s-au produs datorită creșterii monedei europene - euro.  Care a crescut în raport cu dolarul.  Care a scăzut!  Moment în care agilii noștri făcători de prețuri au sărit sprinten din barca dolarului în cea a euro!  Pas de mai înțelegi ceva.  Sau altceva în afară de faptul că ori se "scumpește", ori se "ieftinește" dolarul, prețul benzinei în lei crește!  Că orice s-ar întâmpla, soarta românului este să plătească întotdeauna mai mult, în leii tot mai puțini din buzunarele sale.  Din bătălia dură între euro și dolar, învins iese, sistematic, leul românesc.  Și utilizatorii săi.   
Titlu: Temporizarea prezidențială
Nr Editie: 687 Data: vineri 26 iulie 2002
Dl președinte Iliescu a plecat în concediu fără a contrasemna numirea dlui Amarie în funcția de procuror general al noului Parchet Anticorupție.  Am putea crede că a fost o simplă scăpare.  Că, dornic să ajungă mai repede acasă - unde a declarat că dorește să-și petreacă, în liniște, concediul - președintele a lăsat un vraf de hârtii nesemnate pe biroul său de la Cotroceni.  Și că le va regăsi, intacte, peste o lună, când își va pune, liniștit, iscălitura, pe documentul care-l pune în funcție pe șeful instituției prin care administrația dorește să dea lovituri mortale corupției.  Cunoscându-l cât de cât pe dl președinte, și știindu-l extrem de riguros și de grijuliu cu hârtiile care-i parvin, mi-e greu să cred că a fost vorba despre o simplă uitare.  Mai degrabă este vorba despre o "temporizare" - procedeu favorit al titularului de la Cotroceni, atunci când are de-a face cu chestiuni controversate sau controversabile.  Sau cu lucruri cu care, din capul locului, nu prea este de acord.  Atunci, dl președinte își ia niște răgazuri de reflecție, la finele cărora constatăm, nu fără surprindere, că problemele se așează, parcă de la sine, pe făgașul normal.  De ce cred că este vorba despre o situație de acest fel?  Pentru că dl Amarie are o problemă.  Mai complicată decât ar putea să pară la prima vedere.  Domnia sa este, probabil, un bun profesionist.  Are calități care au atârnat decisiv în propunerea sa pentru această funcție.  Numai că după ce a fost propus, a apărut problema, sesizată prompt de presă: dl procuror a avut, în urmă cu câțiva ani, un accident de circulație.  A omorât o femei pe trecerea de pietoni.  Accident. Întâmplare nefericită, pe care nu și-o dorește nimeni și nu e de dorit nimănui.  După cercetare a rezultat că vinovăția aparținea victimei.  Posibil.  Faptul, însă, că la acea oră dl Amarie era procuror șef în localitatea respectivă, ne face - nu doar pe noi - să avem dubii legate de obiectivitatea anchetei.  Este ghinionul dlui Amarie că a trecut printr-o astfel de situație.  El aspiră, însă, la o funcție unde va trebui să facă față unor presiuni deosebite.  Având o asemenea "hibă" la dosar, va reuși el să reziste?  Aceasta este, probabil, întrebarea pe care și-o pune și domnul președinte.  Și asupra căreia dorește să mediteze, probabil, în concediu...
Titlu: Manager de ficțiuni
Nr Editie: 688 Data: sâmbătă 27 iulie 2002
Poate nu știați că, deși există deocamdată doar în imaginația ministrului turismului, Dracula Park are deja un "manager șef". Iar acest manager este retribuit, pentru activitatea pe care o depune, cu 20 de milioane de lei lunar. Nu știm cine este acest manager și nici nu are prea multă importanță. Deocamdată. Știm însă că niciodată nu a fost acest proiect mai departe de materializare, decât este în acest moment când însuși promotorul său a înclinat steagul în fața rezervelor și opozițiilor de tot felul. Locația de lângă Sighișoara este deja o chestiune depășită. Se duc acum lupte de gherilă pentru un nou amplasament al unui proiect extrem de subțire în analiza economico-financiară ce a fost făcută foarte din vârful condeiului. Acest proiect, îmbrățișat cu căldură de ministrul Agaton - o căldură care a mers până la atribuirea paternității sale - a pornit ca o țeapă ce trebuia trasă unor investitori din vechiul regim care proiectaseră un parc de distracții la Bran. Ca orice proiect care se respectă, acesta a fost precedat de o discretă achiziționare, la cele mai mici prețuri cu putință, a suprafețelor pe care ar fi trebuit să fie construit. Noua echipă PSD a prins de veste și a dat atunci o lovitură dură nucleului liberal aflat la rădăcina afacerii: a mutat locația la Sighișoara, tot după o discretă tatonare a posibilităților de achiziție a terenurilor. Dezbaterile care au urmat, legate de utilitatea sau de fezabilitatea proiectului au avut în substrat o dură bătălie de interese între două categorii de cumpărători. Toți, de cea mai "bună credință". Ce n-a luat în calcul echipa Agathon a fost reacția societății civile și a ecologiștilor la o astfel de lucrare, ce ar fi putut să afecteze grav echilibrul natural și imaginea Sighișoarei. Uitându-și angajamentul de a-și da demisia dacă Dracula Park nu se face la Sighișoara, dl Agathon caută acum o ieșire din impas. Și din criza de lichidități care l-ar putea lăsa șomer pe chiar managerul parcului...
Titlu: Șansa URR-ului: Floriiiiiin Călinescu!
Nr Editie: 690 Data: marți 30 iulie 2002
După ce-a ieșit la rampă, trâmbițându-și existența, și după ce a mustrat aspru câteva ziare care și-au permis obrăznicia de a se întreba cine este în spatele său, URR-ul - adică Uniunea pentru Reconstrucția României - purcede cu sârg la construcția noului edificiu democratic. Un edificiu care se vrea ridicat cu materiale noi și de cea mai bună calitate.  Nu cu materiale refolosibile sau recuperate din demolarea altor formațiuni. Au spus-o chiar arhitecții unui edificiu pe care cutremurul electoral din 2000 l-a pus la pământ pentru destul de multă vreme: domnii Emil Constantinescu și Dorin Marian care, complet dezinteresat, au dorit să nășească venirea pe lume a fragedei mlădițe politice botezată URR. Cum spuneam, una dintre problemele noii formațiuni este găsirea de lideri credibili, proaspeți, uscați și nepătați de tăvăleala politică cotidiană. După cum se zvonește prin culisele noii formațiuni, unul dintre personajele asupra căruia s-au ațintit cătările URR-iste este Florin Călinescu. De ce Florin Călinescu? În primul rând, pentru că este un personaj popular. Îl știm toți, chiar dacă de vreun an n-a mai apărut, uitam-nisam, pe micul ecran. Îl știu și țăranii din piață, și orășenii din centru. Și foarte mulți îl simpatizează pentru fermitatea și limpezimea opțiunilor lui în orice domeniu. Florin Călinescu ar putea fi, de data asta, o bună locomotivă pentru un tren în care s-au îmbarcat atâția necunoscuți. Cât despre pofta lui Călinescu de a face valuri în jurul său, n-ar trebui să mai vorbim. Nevorbit de un an, cred că abia așteaptă prilejul de a-și declanșa dezertațiile pe orice temă, dar mai ales pe cele majore, pe care le-a întors pe toate fețele în "Chestiunea Zilei". Călinescu ar mai putea veni cu aplombul dat de o tentativă politică nereușită: aceea de a candida la președinție, în numele partidului domnului Măgureanu, intenția ratată de puțin în toiul campaniei din anul 2000. Șansa URR-ului aceasta poate fi Floriiiin Călinescu. Și - bineînțeles - echipa lui de specialiști.
Titlu: Mulți ani trăiască!
Nr Editie: 678 Data: marți 16 iulie 2002
Cine sã trãiascã?Pãi, de exemplu, Mircea Geoana, junele nostru ministru de externe, care a reusit sã dea o loviturã dublã: sã economiseascã banii pe care ar fi trebuit sã-i cheltuiascã organizându-și aniversarea celor 44 de veri dacã ar fi venit pe lume în altã zi decât cea în care sora Franța își sãrbãtorește și ea ziua naționalã - și dacã avea altã meserie decât aceea de diplomat, deținãtor al funcției respective; și doi, sã ia un avans de popularitate care sã le cadã greu la stomac unora dintre cei care-l considerã un competitor pentru anumite funcții și poziții politice. Gurile rele zic cã premierului Nãstase nu i-ar fi cãzut prea bine atenția care i s-a dat ministrului sãu de externe la chermeza gãzduitã de ambasada Franței, duminicã. Nu cred asta pentru cã, în competiția directã care se sugereazã cã ar exista între cei doi, premierul a luat caimacul și la acest capitol: n-a fost el cel care a fost felicitat, de fațã cu toatã crema politicã a Europei, de cãtre premierul spaniol Aznar, în cursul summit-ului de la Sevilla, pe 22 iunie?Ba a fost.Or, între asistența de atunci - Schroder, Blair, Chirac, Berlusconi - și cea de acum existã niscai diferențe.Dar și o asemãnare: prezența, la ambele, a președintelui Iliescu - cel care se strãduiește a fi un tatã iubitor pentru toți fiii sãi politici, dar în special pentru șefii executivului - indiferent cã-i cheamã Nãstase sau - cum se mai speculeazã - Geoanã. Așa încât nu vãd de ce s-ar îngrijora dl Geoanã, chiar dacã unora li s-a pãrut cã dl Nãstase ar fi ascultat cam încruntat elogiile pe care i le aducea ambasadorul Menat.Allons en fants de la Patrie! - vorba Marseillezei: fie Nãstase, fie Geoanã, fie oricine altcineva, România trebuie sã meargã înainte, fãrã a se împiedica de micile ciupituri și înțepãturi la care nesuferita de presã îi supune zilnic pe reprezentanții nației. Mulți ani trãiascã!
Titlu: Copita lui Stoica
Nr Editie: 677 Data: luni 15 iulie 2002
Lupta politică în România are sens unic: de jos în sus!Adică, cei de jos, se luptă să-i dea jos pe cei aflați sus, pentru a le lua locul și pentru a suporta, la rândul lor, asediul celor care-i urmează.Pe undeva, este firesc.Este condiția alertei și a înnoirii. Nefiresc este faptul că, odată ajunși în vârful ierarhiei, politicienii nu prea mai au timp să fie creativi și să îmbunătățească doctrina sau practica aplicării ei.Ei își concentrează atenția spre contracararea mișcărilor din subordine care au ca obiectiv slăbirea poziției lor sau chiar dărâmarea înainte de termen. În linii mari, ultimul președinte al PNL-ului - poziție în care le-a succedat lui Radu Câmpeanu și Mircea Ionescu Quintus - Valeriu Stoica, n-a făcut excepție de la această regulă.Excepțională este, însă "mutarea" sa de ultimă oră, prin care își lasă rivalii fără obiectul muncii: el a anunțat nu doar că nu va mai candida pentru funcția de președinte ci că se și retrage voluntar din poziție, plasându-i lui Stolojan toate responsabilitățile.Două ținte atinse cu un singur cartuș - pentru că prin această decizie el nu face altceva decât să și tranșeze rezultatul competiției!
Titlu: Mișto-ul oficial
Nr Editie: 666 Data: marți 02 iulie 2002
Sătui să tot fie luați în balon de presă - nu doar de cea de specialitate - reprezentanții puterii au ieșit puternic la atac în ultima vreme.Atât de puternic încât este pe cale să se constituie o nouă categorie stilistică: mișto-ul guvernamental și oficial, în general.Cel mai strălucit reprezentant al acestui stil rămâne premierul - în același timp președinte al partidului de guvernământ.Ironia subțire și simțul umorului fac parte nemijlocită din bagajul intelectual al lui Adrian Năstase.El le-a exersat cu tenacitate pe parcursul întregii sale cariere.Ba, mai mult, a scos și o cărticică în care a extras anecdote, calambururi, formulări amuzante pe care le-a emis pe vremea în care era președinte al Camerei.În ordine, al doilea amator de bășcălie oficială este ministrul turismului, Dan Matei Agathon.Acesta nu pierde nici un prilej de a-i lua peste picior pe gazetarii care se țin de capul lui, găsindu-i mereu nod în papură sau în palmier.Urmează ministrul apărării, dl Pașcu, care preferă bășcălia scrisă, practicând-o în scrisori de răspuns sau în drepturi la replică.Nu se lasă mai prejos nici alți reprezentanți ai Executivului, precum Dan Ioan Popescu, extrem de caustic când are de încheiat conturi cu mai tânărul său preopinent, Gușă.Și acesta, la rândul lui, un bășcălios de primă mână.Ce să mai spunem de dl Mihăilescu, al cărui vocabular colerat face deliciul culiselor care au acces la comentariile sale.Și așa mai departe.N-aș avea nimic de reproșat faptului că monotonia dialogului presă-putere este bruiată din când în când de vorbe de spirit.Ba chiar cred că e nevoie de așa ceva.Mi-e teamă, însă că, de prea multe ori, se face haz de necaz, mai ales când situații de genul "purcelei moarte în coteț" se țin lanț...
Titlu: Comedia țărănistă - declararea averii!
Nr Editie: 667 Data: miercuri 03 iulie 2002
Ieșiți din scena politică și intrați în antologia umorului, țărăniștii nu contenesc să distreze publicul cu fel de fel de trăznăi. Ultima vine din partea Biroului Național de Conducere care a hotărât ca în luna iulie toți membrii acestuia, ca și ai Delegației Permanente, să-și publice averile. Gestul este cu atât mai comic cu cât nimeni nu se mai întreabă dacă au sau nu avere. Faptul că nu mai prezintă importanță, de nici un fel, că nu mai impresionează și nu mai interesează pe nimeni, este suficient de notoriu și inițiativa - altfel lăudabilă - nu mai stârnește decât zâmbete condescendente. Acuma s-a trezit! - ar mai putea spune naivii în ale politicii. De ce n-au făcut-o când au intrat și când au ieșit de la putere? De ce nu i-au obligat atunci pe Mureșan și pe Sârbu să declare cu ce s-au pricopsit de pe urma ministeriatelor lor? Acum i-au cam dat afară, iar cei rămași să dea socoteală nu sunt interesanți decât prin prisma unui eventual calcul: să vedem ce au azi prin buzunare și, apoi, să-i mai căutăm peste doi-trei ani, să vedem dacă le-a rămas ceva... Declarația pe avere este o chestie delicată. Ea este, ar putea fi, operantă, în cazul celor aflați la putere sau prin preajma ei. A celor care au, într-un fel sau altul, posibilitatea să-și mânjească degetele cu mierea din butoiul public. Ce mai au, acum, în comun, țărăniștii, cu acest butoi? Privitul de la distanță, poate. Ši salivatul de rigoare. Poate că dl Ciorbea a imaginat o mică diversiune: noi ne prefacem că ne declarăm averile, ca dă-i impresionăm pe alții, și să-i determinăm să facă același lucru! Să nu fim, însă, încă odată naivi, și să ne imaginăm că va ține. Nimeni n-are timp acum, mai ales la putere, de asemenea fleacuri. Sunt cestiuni arzătoare la ordinea zilei, iar aceasta poate fi lăsată pentru finele lui 2004, în viitoarea campanie electorală. Până atunci, țărăniștii n-au decât să se joace de-a "declarația pe avere". Tot n-au ce face altceva.
Titlu: Portretul lui Antonescu
Nr Editie: 668 Data: joi 04 iulie 2002
Tentativele de reabilitare a mareșalului Ion Antonescu - personaj istoric tabu în perioada comunistă - au stârnit un adevărat vârtej în mediile politice și istorice occidentale.  Ridicarea de busturi și statui, inițiative aparținând unor grupări independente, a fost interpretată ca un semn de partizanat față de fascismul și rasismul care se consideră că a caracterizat perioada în care mareșalul s-a aflat la cârma țării.  Influente grupări religioase au determinat un veritabil embargo asupra acestui subiect, somând guvernul român să înlăture de urgență însemnele și mărturiile legate de acesta. Lucru care, dealtfel, s-a și întâmplat. Cuminte, Guvernul a dat jos statuile de pe socluri, dar a "uitat" o fotografie a mareșalului în galeria șefilor de executive care s-au perindat la conducerea treburilor țării.  Or, și acest tablou face obiectul revendicărilor.Îmi este greu să nu compar o atare poziție cu aceea, clasică, a regimurilor comuniste, care au mers până la a rescrie istoria, în parametrii pe care-i considerau ca necesari.  Adversarii lui Antonescu se situează pe o poziție straniu de asemănătoare, refuzând să facă o diferență între elementul obiectiv și cel afectiv. Statuile reprezintă o poziție, o opțiune. Fotografia reprezintă o informație.  Amestecul dintre cele două categorii are un rezultat dezastruos. El reproiectează spectrul intoleranței, specific sistemelor totalitare, cel care a făcut atât de mult rău omenirii, în general.  Fotografia lui Antonescu de la Palatul Victoria nu reprezintă, nu trebuie să reprezinte altceva decât o recunoaștere a existenței acestui om.  Istoria nu reține doar personajele pozitive, exlcuzându-le pe cele considerate negative. Ea lucrează cu oameni și evenimente. La 12 ani de la înlăturarea sistemului nociv al dublei gândiri orwelliene, scoaterea fotografiei mareșalului din galerie n-ar însemna altceva decât un jalnic semn de servilism. Politic și uman.
Titlu: Misterele Revoluției
Nr Editie: 669 Data: vineri 05 iulie 2002
A trebuit ca dl președinte Iliescu să facă o vizită în Georgia, pentru ca istoricii să intre în posesia unei informații a cărei relevanță nu mai poate fi pusă la îndoială: în 1989, Departamentul de stat- i-a sfătuit pe ruși să ocupe România pentru a termina cu Ceaușescu. Informnația vine de la unul dintre cei mai autorizați martori (și actori!) ai venimentelor: președintele georgian Șevardnadze, care la acea vreme era ministru de externe al Uniunii Sovietice și unul dintre cei ai apropiați colaboratori ai lui Gorbaciov în realizarea perestroikăi și a glasnosti-ului. Spune același Șevardnadze că rușii au refuzat să facă acest lucru.Minte el, mințim și noi.Spune adevărul - lucrurile se leagă.Pentru că mărturia fostului înalt demnitar sovietic nu face decât să confirme teoria "complotului multiplu" peste care s-a suprapus, decisiv, o neașteptat de amplă mișcare populară.Refuzul rușilor de a intr în România era, până la un punct, logic. După o experiență maghiară și una afgană, ca și după demersul constant de înnoire a lui Gorbaciov, "doctrina Brejnev" devenea caducă.Asta nu înseamnă că rușii s-au dezinteresat de problemă.Că n-au imaginat propriul lor scenariu, în care erau implicate serviciile lor secrete.În decembrie '89, în România, s-au intersectat și s-au anulat scenarii rusești, americane, ungurești, israeliene și așa mai departe.Rezultatul n-a corespuns, însă, niciuneia dintre variante.A fost o soluție originală, ca să-i spunem așa, care a înclinat balanța dinspre o lovitură de stat p erestroikistă spre o revoluție autentică.Dl Iliescu a fost cel ales de destin să reprezinte înnoiri, transformări incomparabil mai mari și mai categoric decât cele pe care le-ar fi dorit actualul său interlocutor și partenerii lui. Tot dl Iliescu a fost acela care a avut prezența de spirit, realismul, de a respinge sugestiile insistente care i s-au făcut de a-i chema în ajutor pe ruși n fața "ofensivei" teroriste.Dl Iliescu știa, însă, mai bine decât oricine, ce consecințe ar fi avut un astfel de apel dacă i s-ar fi dat curs.Să-i mulțumim lui Dumnezeu și istoriei că nu s-a întâmplat așa.Și lui Șevardnadze că ne-a mai lămurit un mister al Revolutiei...
Titlu: Milionul lipsă...
Nr Editie: 670 Data: sâmbătă 06 iulie 2002
Pe lângă miliardele (de dolari) lipsă din casa statului, dar prezente în tot felul de conturi, vile și jeep-uri, iată că ne lipsește acum și un milion. De români. În ultimii zece ani, un milion de cetățeni ai țării și-au dat obștescul sfârșit pe altarul Reformei, sau pur și simplu și-au luat câmpii spre zări mai calme și mai de înțeles, fără ca sporul material să fi compensat această absență. Dacă stau și mă gândesc mai bine, ne lipsesc, de fapt, un milion de copii nenăscuți.Din felurite motive între care groaza părinților potențiali în fața lipsurilor de tot felul este cel predominant. Națiunea română pare a fi pe cale să-și refuze condiția fundamentală: aceea de perpetuare. Națiunea română nu se simte prea confortabil în noua ei haină.Absența binelui comunist, care dorea ca națiunea să se înmulțească cu forța, a condus la refuzul său voluntar de a mai aduce pe lume atâția copii de câți este nevoie pentru ca viitorul să aibă un sens. În toată această poveste rezidă un paradox.Fenomenul îmbătrânirii populației, a reducerii ratei natalității a fost apanajul națiunilor caracterizate prin bunăstare.O consecință a unui anumit tip de egoism.Nu e cazul nostru.Nu e cazul, în general, al națiunilor sărace, unde riscul unor guri în plus e compensat de speranța compensării prin brațe în plus.Nu pare să fie nici cazul nostru. Cred că, mai degrabă, este vorba despre un soi de protest, tăcut dar sugestiv, față de modul lipsit de sens, de o minimă coordonare, în care evoluează factorul politic.Copiii nenăscuți pot fi trecuți în contul clasei politice.Și, ca în oricare caz de fraudă  căci despre o fraudă este vorba  cineva ar trebui să dea socoteală.
Titlu: Coloana liberală a infinitului...
Nr Editie: 671 Data: luni 08 iulie 2002
Era un banc, pe vremea lui Ceaușescu, despre semnificațiile coloanei infinitului: ba te strânge, ba te lasă  era explicația alternanței dintre modulele romboidale ale monumentului.Și asta  la infinit! Modelul se potrivește aproape perfect liberalilor.Cu ei se întâmplă, din '90 încoace, ce se întâmpla cu noi toți, pe vremea răposatului. Ba se unesc, ba se destramă. Au pornit ca un monolit, sub Câmpeanu, cu atu-ul major al unei alternative reale la oala comună fesenistă.Euforia n-a durat mult.Până după alegeri, când aripa tânără a eternului disident Patriciu, s-a desprins de venerabilul corp liberal, fâlfâind în jurul lui Petre Roman, pe care l-a și asistat în guvernare.Dezastrul din alegerile din 92, când partidul a ratat intrarea în parlament, după un exercițiu furtunos de co-guvernare în cabinetul Stolojan, a avut drept consecință ieșirea din scenă a lui Câmpeanu, la istoricul congres de la Poiana Brașov, deschizând cale liberă aripilor și aripioarelor liberale de tot felul.PNL-ul marca, primul, criza veleitarismului politic.Partidul devenise, rapid, prea mic, pentru câți simțeau chemarea divină a lideratului.Cataramă, Cerveni, Manolescu, Câmpeanu chiar, aveau să se așeze în fruntea unor mici oști de strânsură, dornici să cucerească inaccesibila redută a puterii.Convenția Democratică din '96 a fost aceea care a reușit să creeze o regrupare a forțelor și o reunificare  dificilă și niciodată deplin㠖 a istoricului partid.Trecut cu emoții peste hop-ul alegerilor din 2000 și salvat de la o soartă asemănătoare cu a țărăniștilor doar de flerul de sforar al lui Stoica, PNL-ul se află iar în pragul destrămării.Ca o ironie a sorții, tot Patriciul este cel care suflă în trompeta sciziunii și lucrurile evoluează, sigur, spre o nouă fază a coloanei infinite liberale.
Titlu: Nu romii contează, ci numărul lor!
Nr Editie: 672 Data: marți 09 iulie 2002
Dacă e să ne luăm după datele statistice oferite de ultimul recensământ, la începutul mileniului 3 trăiesc în România nu mai mult de vreo 600.000 de romi.Câți s-au declarat, în fața recenzorilor, a aparține acestei etnii. Dacă aplecăm urechea la ce spune principalul reprezentant al etniei (cel puțin așa se declară dumnealui), deputatul Mădălin Voicu, numărul real, rezultat din măsurătorile făcute de domnia sa, ar fi de vreo patru ori mai mare: adică de 2,5 milioane. Ca întotdeauna, adevărul – inclusiv din punct de vedere statistic – este pe undeva pe la mijloc.Probabil că pe la vreun milion și jumătate. La limită cu cealaltă naționalitate conlocuitoare majoritar㠖 cea maghiar㠖 pe care n-ar fi exclus să o detroneze în cel mai scurt timp. Cum se explică, totuși, diferențele dintre cele două estimări? Ceea ce au reținut recenzorii are doza de relativism pe care o generează principiul după care s-a efectuat operațiunea: declarația proprie.Dacă nu știm cui i-ar fi venit ideea să se declare papuaș, recenzorii trebuiau să consemneze acest lucru.Și am fi avut și o minoritate papuașă.Relativismul a lucrat însă doar în zona de confluență.Multor romi li s-a părut că e mai avantajos să se declare români.Și s-au declarat.Pe etnia romă au rămas unde era lipsit de importanță, sau unde funcționa un interes de conjunctură.Așa încât, este evident faptul – pe care ni-l confirmă și peisajul de fiecare zi – că numărul romilor este mai mare de 600.000. Dar nu atât de mare cât crede dl Voicu.E drept că romii continuă să aibe o natalitate demnă de invidiat.Și dacă ar fi să ne luăm doar după asta, probabil că dl Voicu ar avea dreptate și în privința inversării rolurilor dintre majoritari și minoritari, într-o perspectivă nu prea îndepărtată.Dl Voicu nu include în calcul și celălalt aspect: romii continuă să aibe o rată mare a mortalității.Vârsta medie de viață este foarte scăzută, iar incidența bolilor deosebită. Dar nu asta este problema.Sau nu încă.Nu numărul romilor contează, ci condiția lor de existență.Standardul vieții lor.Socializarea lor.Nu de numărul, ci de calitatea integrării lor în societate va depinde, vrem nu vrem, accesul nostru într-o Europă care garantează drepturi egale tuturor grupărilor etnice.Inclusiv celei a romilor.
Titlu: Ministerul Mitei și al Șpăgii
Nr Editie: 673 Data: miercuri 10 iulie 2002
Iată un minunat prilej pentru ca nou născutul Parchet Anticorupție să-și intre în pâine într-un mod spectaculos: anchetarea panamalei de la MMSS. Ministerul Muncii și Solidarității Sociale. Sau - altfel spus - Ministerul Mitei și al Șpăgii Specializate. Ceea ce ne dezvăluie începutul acestei afaceri, era - într-un fel - previzibil. Atâta timp cât va exista o presiune pe piața muncii - în special pe aceea plătită în valută - vor exista și clasicele consecințe ale acesteia: intervenții, presiuni, favoritisme - toate ducând, până la urmă, la bani negri și la mită. De peste 12 ani, a lucra în străinatate este visul oricărui român care nu se ajunge cu leafa pe care o câștigă în țară.Perspectiva unui pumn de dolari sau de euro înflacărează orice minte și îl face pe posesor să accepte ideea că o parte dintre aceștia să intre în buzunarul intermediarului care poate să-l ajute să-și atingă visul. Muncitorii români au cotizat, în toată această perioadă, cu regularitate, sume importante. De ordinul multor milioane de dolari.Au făcut-o la negru sau prin agenții dubioase de intermediere.Când s-a hotărât MMSS-ul să le apere interesele, ei au transferat asupra instituției cutuma.Oferta și-a găsit rapid beneficiarii, iar aceștia, închiși într-un sistem, n-au făcut decât să distribuie șpaga pe cote ierarhice. Nu bag mâna în foc că dl ministru Sârbu știa că se întâmplă așa ceva.Ar fi trebuit să bănuiască.Și să controleze. N-a făcut-o, așa încât acum se vede, la rândul său, suspectat de a fi patronat o veritabilă caracatiță.Dacă cercetările parchetului (anticorupție!) nu se vor opri la nivelul obișnuit - acela al acarilor - și rețeaua va fi dezvăluită în întreaga sa amploare, ministrul nu va avea altă opțiune decât pe aceea a onoarei: demisia!
Titlu: Cine n-are nemți, să-și cumpere!
Nr Editie: 674 Data: joi 11 iulie 2002
Că nu prea mai avem nemți, o știm foarte bine.Nu era neapărată nevoie să ne-o spună rezultatele recensământului.Nemții pe care i-am avut si care de vreo 7-8 secole au contribuit la prosperitatea unor zone importante ale țării s-au dus: pe unii i-a vândut Dej rușilor, pe nimic.Cu banii luați de la alții și-a finanțat Ceaușescu o parte dintre proiecte.Cei care au mai rămas au rămas pentru că se află, în general, la vârste care nu mai suportă schimbările.Sunt tot mai puțini și tot mai bătrâni și odată cu ei va dispare un mod de viață și o civilizație, copleșite de vitalitatea unor etnii mai viguroase și mai nepăsătoare... Așa încât ajungem să "cumpărăm" nemți! A făcut-o ministrul de externe, Mircea Geoană care și-a tras un consilier nemț, Johann Dreher pe nume, specialist în problematica NATO. Dl Geoană nu e original.Inaintea sa, ministrul Rus și-a adus și el în ogradă un consilier neamț, să-l învețe cum să ermetizeze granița de Est, ca să ne dea europenii drept de călătorie în Europa fără vize.Și mai înaintea sa, ministrul Sârbu (sau Dimitriu?) de la privatizare, s-a pricopsit cu un consilier englez.Care nu prea știm ce-a făcut. Să nu vă-nchipuiți că doar anglo-saxonii sunt la preț pe piața consilierilor străini.Iată, premierul Năstase face o breșă importantă în domeniu, aducându-și tocmai de la Paris un consilier francez pe probleme de integrare european.O consilieră, de fapt: doamna Corinne Coman, femeie cu stagiu pe la Bruxelles, unde se aranjează tot ce e de aranjat în materie.Și care, culmea, este la origine româncă!Uite cum se potrivesc lucrurile: pleci cu ideea să cumperi nemți și, acasă, te pomenești în plasă cu români! În lunga istorie a consilierilor de tot felul, parcă nu e rău și așa.Am avut, desigur, consilieri turci, pe vremea Porții, ruși pe vremea Sovromurilor.Acum avem nemți și, odată cu madame Coman, s-ar putea să vină și vremea românilor...
Titlu: Importul de naziști
Nr Editie: 675 Data: vineri 12 iulie 2002
După ce că și așa stăm prost cu balanța economică și cu importurile, americanii ne bagă pe gât un produs cu un grad mare de risc: naziști pe care îi descoperă adăpostindu-se pe meleagurile lor, după ce au îndeplinit sarcini mizerabile de călăi în lagărele de concentrare. În urmă cu vreo două luni ne-am pomenit, plocon, la Otopeni, cu un anume domn Schiffer, fost gardian de lagăr.Părinții acestuia se născuseră în România, parcă și el, dar asta fusese totul.Omul emigrase în Germania natală în perioada de înflorire a nazismului, făcuse pe acolo ce făcuse, și după război s-a ascuns în America. Mașinăria de tuns naziști l-a descoperit abia acum și, cum se-ntâmplă de regulă, s-a descotorosit de el.În maniera cea mai simplistă posibil: născut în România?Înapoi cu el, să se spele aia pe cap cu torționarul pensionat.N-a contat că nu mai avea nici o legătură cu țara ce-i găzduise părinții. Important a fost să scape de el.Și cum România trage cu dinții să intre în NATO, nu putea avea tupeul să refuze primirea sau să-l returneze expeditorului, cum ar fi procedat alt guvern fără obligații.Ba, mai mult, cercurile evreiești din Statele Unite au început imediat să se agite și să arate cu degetul spre România- ț ara în care-și găsesc adăpostul foștii naziști!Acum ni se pregătește un nou "colet".Un alt etnic german, pe nume Negele, pe care l-au depistat tot așa, la fundul sacului și căruia i se pregătește eticheta: Bun pentru România!Este, de data aceasta, mult mai interesant de văzut cum vor reacționa autoritățile.Se află tot sub presiunea deciziei de la Praga?Se crede în continuare, că în acest fel vor obține mai multă bunăvoință din partea Americii?Sau sunt hotărâți să facă uz de prevederile legale internaționale în domeniu?Un fost nazist poate să însemne o întâmplare.Doi, însă amenință să devină fenomen.
Titlu: Sărbători legale cu amenzi
Nr Editie: 676 Data: sâmbătă 13 iulie 2002
N-a avut Executivul nostru drag grijă mai mare decât aceea de a impune respectarea sărbătorilor legale printr-un proiect de lege la care s-a lucrat din greu.Cineva, cu spirit de observație, a sesizat faptul că Legea 75/1996 privind stabilirea zilelor de sărbătoare legală avea o gravă lacună: nu prevedea pedepse pentru încălcarea dispozițiilor sale!Practic, cei care nu luau în seamă legea, n-aveau a se teme de nici o urmare!Ei bine, s-a terminat cu debandada: de acum înainte, cine are chef să-și bată joc de lege va plăti scump: de la 50 la 100 de milioane de lei amendă! Cineva care nu se pricepe prea bine la realitățile românești, ar putea să creadă că angajatorii - printre care chiar și statul - de pe aceste meleaguri nu au plăcere mai mare decât aceea de a refuza oamenilor muncii dreptul de a sta acasă, cu burta la soare, pe 1 și 2 ianuarie, a doua și a treia zi de Paște, de 1 mai și 1 decembrie, pe 25 și 26 decembrie și de a-i aduce cu arcanul la muncă. Bunul simț ne spune, însă, că lucrurile nu stau deloc așa.România este departe de a se confrunta cu un exces al poftei de muncă sau al exigențelor de acest gen.Ba, dimpotrivă: pe lângă amintitele sărbători se găsesc tot timpul prilejuri de a adăuga altele, sau de a crea "punți" cu reprogramări fictive.N-a fost an, în ultimii vreo 12, în care să nu se acorde un supliment de zile libere, în schimbul promisiunii că acestea vor fi recuperate.Cum se recuperează, cu câtă râvnă și cu câtă rigoare, știm cu toții... Desigur, o lege care nu prevede sancțiuni e o lege șchioapă.Dar până și această întâmplare nu e lipsită de o explicație: la ce bun să mai prevezi pedepse pentru fapte ce nu se comit?Cred însă că n-ar fi fost lipsit de interes un amendament care să prevadă și pedeapsa pentru adăugarea de noi sărbători sau chiar pentru zilele legale de muncă irosite...
Titlu: Sindromul Sechelariu: cârnatul - agent electoral!
Nr Editie: 691 Data: miercuri 31 iulie 2002
Nu m-am grăbit să abordez acest subiect atunci când el era proaspăt și apetisant.  Orgia de cârnați și bere dezlănțuită de primarul Sechelariu în parcurile băcăoane, de ziua lui și a lui frate-său, i-a călcat pe bătături pe mai-marii de la București.  Dlui președinte Iliescu i s-a părut o mitocănie sadea și n-a rezistat să nu-l compare pe dl Sechelariu cu un vătaf care-și cheamă argații să le dea boabe, iar d-lui Năstase nu i-a convenit din punctul de vedere al imaginii partidului, mai ales într-un an când el însuși a renunțat la manifestările de adeziune din partea simpatizanților săi, aniversându-și ziua de naștere prin muncă, la Sevilla.  Luat din scurt, dl Sechelariu a dat înapoi, declarând că regretă dacă unii s-au simțit lezați de ceea ce s-a întâmplat la Bacău.  Sigur că imaginea de potentat local care aruncă cu cârnați în stânga și în dreapta nu se potrivește cu portretul robot al liderului social-democrat.  Sigur că amploarea pe care dl Sechelariu a dat-o unui eveniment, la urma-urmelor, strict personal, nu pică prea bine într-un moment în care majoritatea populației o duce tot mai prost.  Pe de altă parte, însă, cred că trebuie ținut cont de o anume viziune tradițională asupra liderului.  Într-o țară în care cea mai stringentă nevoie a fost aproape întotdeauna foamea, evenimentele se consumă printr-o răzbunare ad-hoc împotriva acestui inamic tenace.  Nașterea, moartea, căsătoria sunt însoțite tradițional de mese încărcate.  Mesenii mănâncă și îl înjură, din invidie, pe sărbătorit, sau îl blagoslovesc.  Este ceva care mă face să cred că marea majoritate a celor care s-au înghesuit în parcul din Bacău, nu l-au înjurat pe dl Sechelariu, ci l-au blagoslovit după datină.  Și-l vor ține minte.  Cârnații din 14 iulie se vor dovedi, foarte probabil, agenți electorali mult mai eficienți decât orice discurs sau program.  Viitorul mandat al primarului s-ar putea să depindă, într-o măsură mai mare decât ne vine să credem, de ei.  Dar, oare, 1 mai și 23 august nu deveniseră sărbători datorită acelorași argumente?  Datorită cremvurștilor și berii pe care doar atunci le găseai?