Titlu: Palmierii lui Mazăre
Nr Editie: 587 Data: luni 01 aprilie 2002
Beţi de fericirea de a trage litoralul românesc de pe Edgar Quinet-ul climei temperate pe Academia celei meridionale, ministrul turismului, Dan şi primarul Constanţei, Radu, au provocat o conferinţă de presă pentru a comunica întregii lumi vestea care va umple în această vară litoralul de turişti! Vă daţi seama ce sentimente va încerca neamţul de la Baltica, suedezul şi finlandezul de la marea Nordului, sau englezul de la Atlantic, atunci când se vor plimba pe faleza din Mamaia, crezându-se pe undeva prin Cipru sau prin sudul Greciei! Vor uita de toate celelalte mici necazuri: de mirosul de mucegai al camerei de hotel şi de aroma de hoţie a tarifului "Vest"; de serviciul neglijent şi de mâncarea proastă din restaurant; de hoţii de buzunare din Bazar şi de poliţiştii şpăgari de la circulaţie. De toate micile mizerii "colaterale", pentru care nici ministrul şi nici primarul n-au deocamdată timp. Au treburi mai importante: după palmieri, vor achiziţiona şi nişte ananaşi, ca să se poată oferi turiştilor sucuri proaspete; se vor aduce cămile pentru a se putea organiza mici safari-uri prin deşertul din jurul Petromidia de la Năvodari. Şi, la urma-urmelor, nu văd motivul pentru care pe undeva, pe litoral, nu s-ar organiza şi o filială a lui "Dracula Parc", un soi de "Drăcuşor scuar" unde occidentalii să-şi mai elibereze surplusul de adrenalină pe seama vampirilor pe care i-ar putea importa ministrul de la Sighişoara, aclimatizându-i în mediul marin al litoralului. Cert este că nici ministrul şi nici primarul nu stau cu mâinile în sân. Ei vor să facă ceva pentru poporul acesta, şi nu orice, ci ceva deosebit, de neuitat, care să ne propulseze pe piaţă cu şanse mai mari de câştig. După asta poate veni şi rândul drumurilor şi al gropilor, al trotuarelor, al plajelor pe care le-nghite marea văzând cu ochii, şi chiar al hotelurilor privatizate pe un euro.

Titlu: Cu Fresforsu' înainte!
Nr Editie: 600 Data: marţi 16 aprilie 2002
Ne-am dat dracului! - vorba lui nea Gică din Ferentari. Nu mai avem, simplu, "poliţie" sau "echipe de intervenţie", ca până acum. Obsesiile europeniste lucrează în avans şi obţin succese importante în materie de terminologie, dacă în alte domenii se mai lasă aşteptate. Şi nu când e vorba să transmitem efective în Somalia, Bosnia sau Kossovo - unde televiziunile au nevoie de inscripţii şi menţiuni în traducere, pe înţelesul telespectatorilor majoritari - ci chiar la noi acasă. Aşa încât a luat naştere, fără prea multe fasoane, FRESH FORCE. Adică, pe limba englezului, "Forţă proaspătă". Netăbăcită prin alte activităţi, aptă să intervină unde e nevoia mai mare. La demolarea şi alungarea ţiganilor, de exemplu, de prin încropelile edilitare de la magazine de oraş, unde aceştia şi-au găsit un adăpost pentru ciordeliile sau măruntele munci, mai mult sau mai puţin ilicite. E vorba de ţiganii fără "buletin de Bucureşti". Veniţi de prin alte părţi de unde-i alungă sărăcia şi mizeria devenite de nesuportat chiar şi pentru ei. Aceştia au devenit ţinta principală a primarilor de sector, a diferiţilor "Piedoni" şi, bineînţeles, a FRESH FORCE. Parcă-i auzi pe puradei, dând alarma prin aşezările din cartoane şi chirpici: Haoleu, muică, vine freşforsu! Cum se striga pe vremuri, la apariţia turcilor sau a tătarilor. Acţiunile sunt spectaculoase, televiziunile nu lipsesc şi reporterii au o mare satisfacţie în a descrie fazele în care buldozerele muşcă lacom din cotineţele pricăjite. Ţiganii îşi adună puradeii, mesele şchioape, tingirile, le urcă în căruţe şi dau bice spre o altă margine de Bucureşti, unde peste câteva luni, un alt primar îi va alunga cu freşforsu'. Şi tot aşa, ca într-un perpetuum mobile, alimentat de nepăsare şi de lipsa de idei. Pentru că problema acestor concetăţeni ai noştri este una gravă, care necesită soluţii viabile, de perspectivă fără de care nu vom putea face pasul decisiv în comunitatea europeană. Unde vom intra, dacă vom intra, doar împreună cu ei. Cât despre FRESH FORCE, el poate fi mult mai util în lupta cu adversarii pe măsura lor şi a nevoilor noastre de curăţire a climatului social de violenţe, infracţiuni şi ilegalităţi.

Titlu: (I)responsabilitatea ministerială
Nr Editie: 601 Data: miercuri 17 aprilie 2002
Atacul frontal al lui Băsescu la adresa lui Mitrea, în legătură cu nişte presupuse milioane de dolari "bidonate" într-un post de televiziune pe la Constanţa, şi răspunsul lui Mitrea, în care primarului general i se declară un război total, marchează o cotitură de fond în relaţiile dintre diferitele forţe care s-au perindat la conducerea treburilor publice. Când spun acest lucru nu mă refer doar la alternanţele de putere din '96 şi 2000, ci şi la cea din '92, de când datează principalele acuze la adresa ministrului transporturilor cu cel mai îndelungat mandat, sub cinci premieri (Roman, Stolojan, Ciorbea, Vasile şi Isărescu). Regula - nescrisă, dar respectată în linii mari - era aceea că, în afară de ceva gălăgie, ca să nu creadă electoratul că noii veniţi n-au vlagă în ei, mare lucru nu se întâmplă la predarea-primirea mandatelor. O bună bucată de vreme scuza a constat în inexistenţa unei legi importante - aceea a răspunderii ministeriale - iar pe urmă în absenţa unor norme clare de aplicare. Cert este că miniştrii s-au succedat fără ca cel vechi să predea ceva, şi fără ca cel nou să preia acel ceva, sub semnătură şi parafă. Aşa încât eventualele foste matrapazlâcuri au fost acoperite de uitare, constituind un model şi o garanţie pentru cele viitoare. Am asistat la un soi de armistiţiu între politicieni, care n-au avut nici un chef să ia taurul de coarne ştiind că s-ar putea să le vină şi lor rândul. În zelul său opoziţionist, Traian Băsescu se pare că a cam sărit peste cal. Brusc, Mitrea şi ceilalaţi PSD-işti şi-au adus aminte că trebuie să fie prin sertare niscai dosare cu afaceri mai puţin curate derulate în cursul ministeriatelor acestuia şi promit să le şteargă de praf şi să le ia la purecat. Scrisoarea lui Mitrea nu face altceva decât să recunoască această strategie a trecerilor cu vederea, care până în prezent a funcţionat cu succes. Şi care - odată depăşită criza, pe care nici una dintre părţi nu are interesul să o acutizeze - vom constata că funcţionează şi în continuare. Album.

Titlu: Reesalonarea:un nou fixing?
Nr Editie: 602 Data: joi 18 aprilie 2002
Ministerul Finanţelor se mândreşte foarte cu noul sistem de eşalonarea a marilor datornici prin care - crede dl Tănăsescu - haznaua bugetară va fi alimentată copios. Până la un punct, dl ministru şi consilierii săi au dreptate: nu are nici un rost să suceşti gâtul găinii pentru că e în urmă cu ouatul. Te alegi cel mult cu o supă şi după asta - basta! Pe când, dacă vei continua să-i dai grăunţe, ea poate fi convinsă să se străduiască a oua mai des, pentru a acoperi şi restanţele din cuibar Nu acesta este motivul pentru care se manifestă reticenţe faţă de această decizie. Ci unul, de care nu dl Tănăsescu se face vinovat, ci obiceiurile şi mentalităţile care sălăşluiesc prin minister. Cele legate de sensibilitatea faţă de o anumită comandă politică. Şi în trecuta guvernare, dar şi în cele dinaintea ei, anumite companii - private sau de stat - s-au bucurat de o înţelegere de-a dreptul suspectă, în timp ce altele erau executate la sânge. Cei "înţeleşi" făceau diverse servicii Puterii, căpătând în schimb scutiri la plata taxelor şi impozitelor. Care, pe măsură ce se acumulau, deveneau de neplătit! Sau se micşorau prin efectul eroziv al inflaţiei şi al cursului valutar. Aceste datorii - în mod normal - ar trebui plătite solidar de cei care le-au făcut împreună cu cei care i-au ajutat să le facă. Pentru că, să fim serioşi: de ce să-l tragem pe X sau Y la răspundere că n-a plătit, când el a fost lăsat, autorizat, să nu plătească? A fost favorizat prin aceea că găurile la buget determinate de aceste datorii le-am plătit noi, din buzunarele proprii. "Înţelegerea" de acum se pliază, firesc, pe cele dinainte, impunând o categorie de afacerişti sau de firme care prosperă sau vor prospera tocmai pe seama indisciplinei acceptate, în timp ce cei disciplinaţi îşi vor fi dat, poate, de mult duhul economic. Reeşalonarea aceasta îmi seamănă suspect cu fixingul de la începuturile cursei leu-dolar când doar anumiţi oameni de afaceri sau firme "agreate" aveau prioritate în a-şi schimba lei în dolari la cursul oficial, incomparabil mai avantajos decât cel "liber". Atunci s-au pus bazele principalelor averi din România. Acum s-ar putea să se pună bazele - profund legale - ale altora. Album

Titlu: Privatizarea şi folclorul
Nr Editie: 603 Data: vineri 19 aprilie 2002
Fluturată în faţa ochilor românilor ca un remediu universal pentru problemele lor, privatizarea tinde să devină din înger, diavol. Lipsa de exerciţiu şi de antecedente a făcut ca acastă noţiune să împrumute ceva din recuzita basmelor: bunurile naţionale - fabrici, uzine, institute, magazine - ajunseseră să fie văzute ca un soi de Ilene Cosânzene, iar investitotul străin ca un Făt-Frumos, gata să-şi depună inima (şi banii) la picioarele iubitei multvisate. S-a văzut destul de repede că lucrurile nu stau aşa. Clasa muncitoare a fost grav rănită în sentimentele sale pentru că între ceea ce credea ea şi ceea ce doreau investitorii, s-a căscat brusc o prăpastie: în loc să vină, sfioşi, cu sacii doldora de dolari, pe care să-i dea FPS - APAS-ului în schimbul fabricilor pe care le doreau, în loc să stea liniştiţi departe şi să-i lase pe foştii directori să mânărească mai deoparte contracte cu propriile lor SRL-uri-ploşniţă, în loc să-i ţină pe toţi angajaţii în posturi, să le mărească mereu leafa şi să nu le ceară niciodată să facă mai mult decât făceau şi pe timpul "proprietăţii întregului popor" (când se muncea în dorul lelii şi se fura consecvent pentru completarea nivelului de trai), odioşii de investitori dau afară pe capete specialişti de renume, aruncă în şomaj puturoşi şi hoţi cu vechi state de serviciu, închid secţii nerentabile şi nici nu măresc lefurile aşa cum se aşteaptă lefegiii! O adevărată ruşine: păi nu era mai bine pe vremea lui Ceauşescu? De ce-am făcut privatizare, ca să trăim mai prost? Sunt întrebări aproape legitime pentru o categorie socială importantă pe care propaganda de partid a învăţat-o că poate să se facă abstracţie de legile şi regulile pieţei. Că cineva dă la timp leafa - multă-puţină, câtă e, că nimeni nu poate să nu aibă un loc de muncă (altfel e cotat de parazit!) şi că producţia merge, bună-proastă, pentru nevoile statisticii.Dacă pentru a învăţa regulile democraţiei ne trebuie 20 de ani - conform pronosticului optimist al lui Brucan - pentru învăţarea regulilor economiei de piaţă ne vor trebui două generaţii: una care să iasă la pensie, şi alta care să intre în pâine fără să mai aibă vreo legătură cu cealaltă.

Titlu: Avocaţii - parlamentari
Nr Editie: 604 Data: sâmbătă 20 aprilie 2002
Se tot discută, de vreo zece ani încoace, despre rolul şi rostul avocaţilor, al juriştilor în general, în mecanismul legislativ. Ce trebuie să facă avocaţii care ajung în Parlament? Să-şi încuie birourile şi să renunţe la clientelă? N-a făcut-o nimeni, până acum. În general, se consideră că juriştii sunt cei mai potriviţi pentru postura de parlamentar: cine să facă legi, dacă nu juriştii? Or, Parlamentul este, în ultimă instanţă, o fabrică de legi. Sunt buni şi ingineri, şi profesori, şi medici, dar greul cade, trebuie să cadă pe umerii juriştilor. La ritmul în care lucrează parlamentul şi, faţă de enorma cantitate de proiecte legislative care-şi aşteaptă rândul pentru a fi dezbătute, avocaţii de acolo n-ar trebui să aibă timp nici să respire. Or ei au. Trebuie să aibă. Pentru că au procese importante pe roluri. Marii evazionişti, marii ţepari, marii miliardari de carton au şi ei dreptul la apărare. Şi cine să-i apere mai bine decât avocaţii cu trese de parlamentari? Cei despre care judecătorii şi procurorii ştiu că pot deveni mâine-poimâine miniştrii ai justiţiei, sau sunt membri ai comisiilor care îi pot ajuta să urce spre instanţele superioare? Aşa încât reiese că parlamentarii-avocaţi nu sunt doar o realitate, ci chiar un rău necesar. Pentru ei şi pentru societate. Ideea că ar trebui ca pe timpul mandatului să înceteze a profesa este cel puţin năstruşnică: atunci pentru ce s-ar mai face parlamentari? Să stea în aulă, să citească presa şi să ridice mâna? Şi toate astea pentru o leafă de parlamentar, plus diurna de deplasare "în teritoriu"? Să fim serioşi! Dacă proiectul deputatului Szekely Ervin - ca parlamentarii să nu mai poată să-şi execute profesia, pe motiv că şi-ar putea folosi statutul pentru a influenţa cercetările sau deciziile instanţelor - ar fi adoptat (prin absurd!) vom asista la un exod. Parlamentul se va goli şi vor rămâne să dezbată legi inginerii şi cântăreţii de folclor. Discuţia este inutilă, atâta timp cât orice neavizat ştie că un avocat vrea să devină parlamentar doar pentru a-şi spori tarifele şi clientela. Cum vi s-ar părea un Iorgovan - simplu parlamentar, fără procese şi fără clienţi faimoşi? Nu-i aşa că n-ar avea haz ca ales al naţiei?

Titlu: Parastasul speranţelor
Nr Editie: 605 Data: luni 22 aprilie 2002
Aflu dintr-un articol de ziar că românii care trăiesc după transplant, fac parastase lunare pentru donatori. Este, probabil, un soi de superstiţie prin care cei care s-au confruntat cu spectrul sfârşitului încearcă să-l îndepărteze printr-un ritual în care recunoştinţa se amestecă cu speranţa. Astăzi se împlinesc cinci ani de când am avut nefericitul prilej de a experimenta un soi aparte de "transplant": în miez de noapte, doi tâlhari au dat buzna în casa mea, îmbrăcaţi în negru, mascaţi şi înarmaţi cu o puşcă şi cuţite şi s-au aruncat asupra noastră. O minune a făcut doar ca cele două focuri trase cu cartuşe de vânat greu (?!) să nu lovească pe nici unul dintre membrii familiei mele. În lupta disperată care a urmat, loviturile de cuţit sau de măciucă nu ne-au ocolit pe nici unul dintre noi. A fost un coşmar, pe care multă vreme am refuzat să-l accept ca producându-se cu adevărat. A fost genul de întâmplare pe care o găseşti relatată în presă, dar despre care niciodată nu te gândeşti că ţi s-ar putea întâmpla tocmai ţie. Dar astfel de lucruri se întâmplă, şi nu de puţine ori victimele nu se pot considera la fel de norocoase cum m-am considerat eu. A fost şi acesta un soi de transplant - unul de psihic, de mentalitate. Am realizat, deodată, cât de ticăloşi pot fi unii dintre semenii noştri, dar şi cât de frumoasă poate fi solidaritatea, compasiunea celor din jur. Ar fi trebuit, poate, ca nu lunar, precum primitorii transplanturilor, dar măcar anual, să fi făcut un parastas. Un parastas care să pomenească nu doar despre insecuritatea marcată a individului, pe care au adus-o cu sine libertatea (prost înţeleasă) şi democraţia (prost învăţată), dar şi despre nevoia de coalizare împotriva răului. Un parastas al speranţelor pierdute şi al nădejdilor niciodată reprimate într-o lume mai bună, mai înţeleaptă şi mai sigură.

Titlu: Testul căpşunilor
Nr Editie: 606 Data: marţi 23 aprilie 2002
Câteva zile la rând ziarele au fost pline cu impresiile primilor români întorşi de la culesul de căpşuni din Spania "Ne-au tratat ca pe animale!" - a fost sloganul principal. "Ne-au cazat în grajduri!" - a fost altul. "N-aveam nici măcar scăunele pe care să stăm!" - s-a mai adăugat din off. Una peste alta, cei întorşi mai devreme sunt profund dezamăgiţi. Ce-au aşteptat ei şi cu ce s-au ales! E drept că şi-au primit banii, dar li s-a scăzut transportul şi masa. Chiar dacă aşa prevedea contractul, căpşunarilor nu li se pare corect. Mi-aduc aminte că, anul trecut, nişte studenţi care fuseseră la grădinărit, prin Anglia, se pângeau asemănător. Muncă dificilă, condiţii nu prea grozave, tratament arogant şi aşa mai mai departe. Curios este un lucru: o grămadă de români pleacă ilegal din ţară, se sufocă mii de kilometri prin containere şi când ajung prin paradisul visat se mulţumesc cu orice fel de muncă ce le aduce o bucată de pâine fără a crâcni. Atunci, însă, când cineva încearcă să preia pe baze legale şi, oricum, mai corecte, această activitate, "căpşunarul" român se comportă asemenea caprei râioase cu coada pe sus: nu-i tihneşte autocarul cu care circulă omeneşte, se aşteaptă ca fermierii spanioli să dispună pe lângă fiecare lot de căpşuni de câte un hotel, măcar de trei stele şi se revoltă dacă nu i se livrează îmbrăcăminte de protecţie şi scăunelul aferent pentru odihnă. Să fim serioşi: dacă la culesul de fructe - ocupaţie pur sezonieră - ar putea exista condiţii bune de muncă, s-ar duce spaniolii să tragă. N-ar aştepta să vină marocanii, tunisienii, sau românii. Iar românii care acceptă o astfel de ocupaţie ar trebui să fie, la rândul lor mai realişti şi să înţeleagă că asta-i situaţia: nimeni nu poate oferi altfel de condiţii unor oameni de care nu este nevoie decât de o lună sau două pe an Soluţia este alta: să ne apucăm noi de cultivat căpşuni, şi portocale şi altele şi atunci amatorii de cules exotic se vor putea duce acolo ca la serviciu, cu scăunelele de acasă.

Titlu: Paradoxul Caragiale
Nr Editie: 608 Data: joi 25 aprilie 2002
Până în 1989, decembrie 22, clasicul teatrului românesc, Ion Luca Caragiale, era un autor exotic. Nu ne-au trebuit decât câteva luni ca să ne dăm seama de acest lucru. De faptul că râdeam, dar nu-l înţelegeam.Ceea ce se petrecea în piesele lui politice ("O noapte furtunoasă", "Scrisoarea pierdută" sau "Conu'Leonida faţă cu reacţiunea") suna, totuşi, ca de pe o altă lume cu care generaţiile mai din urmă nu aveau nimic comun. Cum nu avea nimic comun democraţia socialistă cu democraţia, sau etica şi echitatea de acelaşi tip cu moralitatea burghezo-democratică... Revăzută, la televiziunea română "Liberă", pe la sfârşitul lui ianuarie '90, "Scrisoarea pierdută" i-a lovit pe spectatorii noii scene politice în moalele capului. Totul era altfel, căpăta alte semnificaţii, prin asemănarea izbitoare cu ceea ce se întâmpla în jurul nostru. Simulările de democraţie, agitaţia din jurul noilor partide, apariţia meteorică de noi oameni politici ne apropiau de Caragiale ca-ntr-un miraculos tunel al timpului. Marele dramaturg devenea, brusc, contemporanul nostru, îl simţeam printre noi, notând cu cunoscuta-i scrupulozitate replici, caractere, situaţii. Descifram în noiii confei ai politicii trăsăturile lui Conu'Zaharia, ale lui Fănică Tipătescu, chiar ale Coanei Joiţica, ca să nu mai vorbim de enormul evantai de Farfuridi şi de Brânzoveneşti, peste care trona, maiestuos, dom'Nae Caţavencu în multe ipostaze. Din autor de ficţiune, Caragiale devenea reporter. Viaţa concura teatrul, bătându-l cu propriile lui arme. N-a fost de mirare, deci, că mirajul operei caragialene a început, parcă, să se împrăştie. Atât de tare încât piesele sale au început să dispară de pe afiş. Iar un recent festival care-i poartă numele, s-a lipsit cu totul de opera sa. Pentru că acesta îmi pare a fi "paradoxul" Caragiale: îl vedem în fiecare zi, în jurul nostru, în ziare, la televizor. Nu mai e nevoie să mergem la teatru. N.B. Pornind de la această amară constatare, Grupul de Iniţiativă şi Reflecţie (GIR) organizează astăzi o dezbatere cu tema "Caragiale - analist politic al tranziţiei", la care vor contribui, cu opinii pertinente, prof. Răzvan Theodorescu, Ştefan Cazimir, Mircea Cornişteanu, Octavian Ştireanu, Ion Cristoiu, Stelian Tănase şi Dinu Săraru. Album

Titlu: Fiecare om cu norocul lui
Nr Editie: 609 Data: vineri 26 aprilie 2002
Dacă mai era nevoie de o piatră în apele şi aşa destul de tulburi ale fotbalului, cea aruncată de omniprezentul Gigi Becali a redus transparenţa până la zero: cică şeful arbitrilor, dl Grigorescu, un pasionat al jocurilor de noroc, ar fi pierdut înr-o seară, la cazinou, vreo 40.000 de dolari. Şi e supărat pentru că Becali a refuzat să-i împrumute, în seara respectivă, alte 10.000, tot de dolari, pentru a încerca să se refacă! Şi ce dacă? - ar putea spune cineva. De ce Becali poate să piardă sute de mii de dolari, iar Grigorescu nu pote şi el să piardă 40.000? Numai că Becali îşi câştigă banii pe care-i pierde, din afaceri private (cu clubul Steaua!) în timp ce Grigorescu este lefegiu şi ar trebui să trăiască din leafa de la federaţie. care nu este de natură să justifice punerea deoparte, pentru jocuri de noroc, a unei sume care, pentru orice om care trăieşte dintr-un salariu, pare de domeniul fantasticului. Tot pentru omul simplu, singura explicaţie ar fi că dl Grigorescu are şi alte surse de venit. Şi care ar putea fi acestea dacă nu "atenţiile" pe care conducători de cluburi, interesaţi să le meargă echipele cât mai bine, le-ar îndrepta către şeful tuturor arbitrilor? Atâta timp cât fotbalul rămâne o afacere, dintre cele mai bănoase, şi când un fluier de arbitru poate produce pagube sau beneficii de sute de mii de dolari, situaţia "judecătorilor" din teren va rămâne una delicată. Imparţialitatea şi corectitudinea vor fi mereu atacate de jocul intereselor şi, atâta timp cât conştiinţele vor fi vulnerabile, suspiciunea care planează în jurul arbitrilor şi a arbitrajelor va fi la ordinea zilei. Şi va rămâne punctul de plecare al corupţiei din fotbal. Dacă vorbim de vânzări, ele nu sunt posibile peste capul arbitrilor şi fără ştiinţa lor. Ele nu pot rămâne o simplă afacere între conducătorii de cluburi sau între jucători. Şi atunci chestia cu dl Grigorescu începe să se lege. Şi să explice câte ceva... Album

Titlu: Intrăm în Guiness Book!
Nr Editie: 610 Data: sâmbătă 27 aprilie 2002
Vom mai vedea dacă şi când intrăm în NATO şi UE. Ceea ce este aproape sigur e că avea un loc rezervat în Guiness Book. Cartea Recordurilor. Cel puţin aşa a asigurat asistenţa domnul Bogdan Baltazar, distins bancher venit din politică, în alocuţiunea plină de miez şi haz pe care a susţinut-o în cadrul simpozionului "Caragiale - analist politic al Tranziţiei", organizată de Gupul de Iniţiativă şi Reflecţie (GIR). Dl Baltazar crede că cele mai mari şanse de a figura în respectiva carte ni le oferă noul regulament de eşalonare a datoriilor către stat elaborat de Ministerul Finanţelor. Această uluitoare facilitate pe care un guvern care se scarpină din greu prin buzunare pentru a găsi ultimii bănuţi pentru nevoile curente este o invitaţie deschisă la neplata impozitelor. Nici un agent economic în toate minţile nu se va mai înghesui de acum să plătească. Toţi se vor pune cu burta pe carte pentru a găsi portiţele prin care se pot înscrie în prevederile complicatelor tabele elaborate de specialiştii Ministerului Finanţelor, bifând căsuţele care vizează clauzele prin care pot deveni, din plătitori curenţi, datornici pe termen lung. Culmea culmilor o constituie însă asigurarea pe care ministrul Tănăsescu a dat-o cu prilejul prezentării capodoperei, cum că în urma aplicării cestui regulament, încasările vor creşte! Cum? Doar domnul Tănăsescu ştie. O a doua ispravă pentru care ar trebui să intrăm în aceeaşi carte, potrivit opiniei aceluiaşi domn, ar fi (i)responsabilitatea pe care o are Banca Naţională a României faţă de crah-ul FNI. Banca Naţională are, prin Constituţie, responsabilitatea supravegherii "sănătăţii" finanţelor publice, inclusiv a CEC-ului, instituţie de stat care, într-o premieră mondială a garantat titlurile emise de Vântu. Ei bine, cu toate acestea, BNR-ul zice că e curat ca lacrima şi nici usturoiul nepăsării nu l-a mâncat şi nici a pagubă nu-i miroase gura. Nu ne rămâne decât ca să înaintăm oficial, propunerile de omologare către administratorii "Cărţii Recordurilor" şi să aşteptăm liniştiţi răspunsul. Înainte de Praga!

Titlu: Instituţionaliazarea corupţiei
Nr Editie: 599 Data: luni 15 aprilie 2002
Iritat de criticile primite din partea comunităţii europene - via madame Nicholson - în legătură cu adopţiile internaţionale, premierul Năstase a pus piciorul în prag şi le-a suspendat pentru o perioadă nedeterminată. A făcut-o cu riscul de a-şi ridica în cap nu doar fundaţiile româneşti, care au prosperat incredibil de pe urma acestei activităţi extrem de lucrative, dar şi unele guverne asupra cărora lobby-ul părinţilor adoptivi s-a manifestat cu vigoare. Cu strângere de mână, premierul s-a văzut nevoit să accepte unele excepţii, rezistând însă, pe fond, până la capăt. Adică până la decizia recentă de a se institui un organism guvernamental care să se ocupe exclusiv de adopţiile internaţionale! Se pune, în acet fel, punct operaţiunilor mănoase desfăşurate de către fundaţiile care luau de la părinţii adoptivi între 10 şi 20 000 de dolari pentru rezolvarea formalităţilor. O parte din aceşti bani ajungeau însă, la instituţiile de ocrotire a copilului cu care fundaţiile aveau relaţii, pentru a-şi asigura livrările viitoare, sau pentru a dovedi seriozitatea demersului lor. Cu aceşti bani, în ultimii ani s-au schimbat considerabil înfăţişarea şi condiţiile din câteva Case ale Copilului, devenite "de protocol". Acţiunea guvernamentală pune capăt acestei stări de lucruri. Fundaţiile - altădată prospere - vor da faliment sau se vor ocupa de altceva. Beneficiile "vânzărilor" de copii nu se vor muta, însă, la stat. După o regulă binecunoscută şi greu de schimbat pe aceste meleaguri, noua agenţie nu va face decât să creeze noi posibilităţi de "vămuire" a părinţilor adoptivi în beneficiul unora dintre funcţionarii săi. Statul nu va putea aplica principiile de piaţă cu care lucrau fundaţiile. Nu va putea "vinde", în accepţiunea practică a termenului. Va aproba. Pentru copiii adoptaţi, va exista o speranţă. Nu va mai exista dramul de speranţă pentru cei rămaşi, pe care-l mai aduceau multblamatele fundaţii. În plină campanie de combatare a corupţiei guvernul se va confrunta cu consecinţele nefaste ale propriilor sale decizii. Pripite, încă odată, deşi timpul avut la dispoziţie ar fi putut să pară suficient pentru a întoarce problema pe toate feţele.

Titlu: Cui îi este frică de Răzvan Ungureanu?
Nr Editie: 598 Data: sâmbătă 13 aprilie 2002
Ştiţi cine este dl Ungureanu? Fac pariu că nu prea ştiţi. Doar dacă vi s-a fixat întâmplător prin memorie, din trecuta guvernare, o figură bucălată de elev premiant, bun de gură, care ne mai spunea pe la televizor cum e cu situaţia internaţională. Ajunsese băiatul, din utecist fruntaş, secretar de stat la Externe. A bătut vântul schimbării şi tânărul domn Ungureanu s-a întors la biroul său de funcţionar diplomatic. Nu pentru mult timp, pentru că în virtutea relaţiilor pe care şi le făcuse când era în top, a prins o misiune prin Kossovo, unde face câte ceva pentru administraţia euroatlantică ce-i ocroteşte pe albanezi de urgia sârbească. Este, cu alte cuvinte, reprezentant al Pactului de Stabilitate la Bucureşti. Ei bine, dl Ungureanu figurează pe lista celor care au cerut CSAT-ulului să li se acorde protecţie din partea SPR-ului. Adică gardă de corp, care să-l însoţească permanent şi maşină, care să-l transporte permanent, pe unde are nevoie. Şi - culmea! - CSAT-ul i-a acordat-o. Deci, dl Ungureanu se plimbă cu însoţitori bine antrenaţi, pe banii noştri. De ce? Mister total. CSAT-ul poate ştie, dar nu suflă un cuvinţel. Nouă nu ne rămâne decât să ne dăm cu bănuiala: dl Ungureanu are o misiune secretă - dincolo de aceea de acoperire - şi se expune riscului de a fi răpit! De cine? Nu se ştie exact! Sau acoperă pe cineva, atrăgând diverşi inşi cu intenţii necurate pe urmele sale! Sau este viitorul candidat la preşedinţie? Mai ştii? Oricum, modul în care se acordă aceste privilegii (căci bodiguardul a devenit o marcă de privilegiu: dacă n-ai bani să ţi-i iei singur, îl ceri de la stat, şi atunci nu mai eşti un fitecine). CSAT-ul a respins, însă, cererea similară a lui Corneliu Vadim Tudor. Mult mai expus, din toate punctele de vedere. În primul rând că pe el îl ştie toată lumea, în timp ce pe dl Ungureanu nu-l ştiu decât familia şi colegii. Apoi, Vadim i-a călcat pe mulţi pe bătătură, în timp ce dl Ungureanu a umblat în vârful picioarelor şi n-a deranjat pe nimeni. Nici măcar CSAT-ul! Aşa încât nu ne rămâne decât să ne întrebăm care sunt criteriile cu care lucrează înaltul for şi care este culoarea ochilor care îi pot convinge să bage mâna în buzunarul nostru ca să-l mai scoată pe câte unul din anonimat.

Titlu: Păcăleli, păcăleli!
Nr Editie: 588 Data: marţi 02 aprilie 2002
Ziarele de ieri au excelat prin ingeniozitate, servind cititorilor păcăleli la kilogram. Luându-le la purecat, te întrebi, chiar dacă a mai rămas şi ceva "serios". Iată, de pildă: "Premierul oferă şefilor din Ministerul Agriculturii posturi de directori la Budapesta". Propunerea vine în urma constatării că importurile noastre din Ungaria au crescut de 13 ori la carne de pasăre iar la ouă, am importat câte un ou şi ceva pe cap de locuitor - 25 de milioane! Ce năvală ar da directorii, dacă ar fi "pe bune"! "Turismului românesc i se pregăteşte înmormântarea!" - zice un alt ziar. Hai să fim serioşi, e banc: cum să înmormântăm proiectul Dracula al ministrului Dan, cel care ne va îngropa în dolari? Pentru un fleac de TVA, la turismul intern şi internaţional".În mod sigur e păcăleală! Ca şi privatizarea Poienei Braşov - anunţată cu mare tam-tam de ministru - deşi ştie tot românul că n-a mai rămas nimic de privatizat pe acolo. "Afacerea Maritime Television" - ne arată cât de glumeţ poate fi primarul Băsescu, care i-a pregătit urmaşului şi prietenului său Mitrea o păcăleală de zile mari: cică Mitrea ar fi "bidonat" într-un post TV de la Constanţa, vreo 4 milioane de dolari, de la firme de stat. Păi, care sunt firmele de stat care să mai aibă prin conturi 4 milioane? Să fim serioşi, nea Traiane, că nu ţine! Revoluţie la PNL! Asta chiar că e de oaie: ce fel de revoluţie? Gazeta cu ştirea zice că, gata, Patriciu şi Stoica au dat semnalul: să vină tinerii să ne ia locurile! Noi ne-am mâncat mălaiul, în 2004 e nevoie de un candidat la preşedinţie sub 40 de ani. Cel mai tare şi-a râs, în barbă, dl Quintus, când a aflat enormitatea. Premierul Năstase ne ţine numai în poante. După ce-a aruncat-o, în premieră, pe aia cu demisia dacă nu intrăm în NATO, i-a venit pofta de un banc adevărat: "Pentru prima dată România poate duce la bun sfârşit acordul cu FMI!" - a afirmat dânsul, pontos cum îl ştim, la Iaşi, în faţa asistenţei de la Universitatea "Ştefan cel Mare", care se tăvălea de râs, nu alta. Dar cea mai reuşită păcăleală din şirul celor de ieri rămâne scrisoarea pe care dl Vasile Secăreş a adresat-o ziarului "Ziua" şi în care afirmă că n-a fost "nici ofiţer acoperit, nici miliţian, nici pompier, nici altceva". Asta ne salvează fraţilor: umorul! Că dacă n-am avea nici umor, unde-am ajunge?

Titlu: Grija de Steaua
Nr Editie: 589 Data: miercuri 03 aprilie 2002
Este imposibil ca marea majoritate a microbiştilor să nu se întrebe cum de s- a stârnit furtuna asta legată de Steaua, ca din senin! şi ce l-o fi apucat pe Hagi să se arunce aşa, orbeşte, într-o bătălie disperată împotriva propriului său naş, Gigi Becali? Lucrurile nu sunt atât de simple pe cum ar putea să pară: deoparte - hrăpăreţii, care au pus, sau care vor să pună definitiv, mâna pe Steaua; de cealaltă - oamenii simpli, cinstiţi, care doresc să conserve un simbol de performanţă! Unicul aspect particular al "afacerii" este prezenţa lui Hagi pe post de instrument. De unealtă a unor interese pe care nu e sigur că le înţelege întotdeauna.Dealtfel, marele nostru fotbalist pare să aibă o vocaţie în acest sens. Tot ca un instrument al unor interese din spatele său s-a aflat Hagi şi la cârma naţionalei.Acolo el urma să fie manevrat în aşa fel încât să ducă la îndeplinire sarcinile şi indicaţiile celor care făcuseră presiuni pentru numirea sa - evident prematură - în fruntea echipei căreia-i fusese căpitan. În chestiunea Stelei de acum, dincolo de vorbe frumnoase, gânduri înălţătoare, îndemnuri mobilizatoare, se află un simplu conflict de interese. Conflictul dintre două grupări care urmăresc acelaşi scop: să pună mâna pe club.şi cum una dintre grupări pare să fi luat un avans confortabil, cealaltă a declanşat tradiţionala luptă pentru anihilarea caprei acestora.Dacă n-am pus noi mâna, să nu pună nici ei - pare să fie deviza - şi să facem din club un soi de struţo- cămilă non-profit. Să fie toată lumea (ne)mulţumită! Care a fost, însă, detonatorul afacerii?Simplu: vestea că trio- ul Păunescu-Becali-Piţurcă ar manevra în aşa fel încât privatizarea clubului să fie făcută pe vreo 3 milioane de dolari - adică exact cât le-ar datora clubul lor, în calitate de "investitori strategici".O afacere într-adevăr de milioane: să dai trei pe vreo 20, cât ar putea produce clubul, din vânzarea jucătorilor într-un an!Intenţia a fost dibaci coroborată cu o manevră dibace de înlăturare a majorităţii membrilor fondatori prin introducerea unei cotizaţii de 1200 dolari pe an pe care, în mod evident, fostele glorii ale clubului - unele muritoare de foame - n-au de unde să o plătească. Ameninţând cu "sistarea" infuziei de dolari la club, Becali a reuşit să-i ridice de partea sa pe jucătorii de la care Hagi&Comp. au primit măgulitorul răspuns: "Lăsaţi-ne în pace!" Cine pe cine o să lase în pace, vom mai vedea.

Titlu: O ţară e ca un SRL
Nr Editie: 590 Data: joi 04 aprilie 2002
La summit-ul "sărăciei" de la Monterrey, în Mexic, preşedintele Bush a pus degetul pe rană, adevărata rană a lumii a treia şi a "riveranilor": nu mai suntem dispuşi - a spus preşedintele american - să sponsorizăm corupţia şi prostul management al guvernelor! Pentru că acesta este adevărul: cea mai mare parte a banilor pe care ţările dezvoltate şi organismele internaţionale i-au îndreptat către ţările sărace, au intrat în buzunarele şi în conturile unor guvernanţi lipsiţi de scrupule şi indiferenţi faţă de soarta popoarelor pe care le reprezentau. În linii mari, cam asta este problema. FMI-ul, către care se îndreaptă sistematic reproşurile şi resentimentele celor care nu primesc cât şi când aşteaptă, sau nu primesc fără garanţii şi îndeplinirea unor baremuri care, din capul locului, implică mai puţine posibilităţi de deturnare sau de furt. Iar chestiunea sărăciei apare mai puţin ca un dat natural, cât o consecinţă a lipsei de onestitate sau de performanţă a administratorilor. La nevoie putem admite că o ţară este, în linii mari, o societate comercială, un SRL care are un consiliu de administraţie - Guvernul, un şef al consiliului - premierul şi un număr de acţionari - populaţia. Dacă preşedintele- director general este bine intenţionat şi nu acceptă ideea "încăpuşării", iar consiliul de administraţie îşi face datoria, atunci probabilitatea ca acţionarii să primească dividente e mare. Dar dacă treaba este prost condusă, prost derulată, dacă cheltuielile sunt mari şi nejustificate, dacă se acceptă ideea că se poate trăi şi pe datorie, atunci "acţionarii" nu vor avea nici mâncare suficientă, nici căldură, nu-şi vor putea permite să ducă o viaţă decentă pentru că trebuie să care în spinare un aparat administrativ corupt, rău intenţionat şi neperformant. Aici este problema, şi tot aici este cheia rezolvării ei.

Titlu: Preţul păcii
Nr Editie: 591 Data: vineri 05 aprilie 2002
Escaladarea conflictului din Orientul Mijlociu, dintre evrei şi palestinieni are - dincolo de tragediile individuale şi de psihozele colective - o conotaţie cât se poate de pragmatică: cu cât mor mai mulţi oameni nevinovaţi, cu atât mai rentabil devine conflictul pentru politicienii ambelor tabere! Este un paradox doar aparent. Criza din Orientul Mijlociu, care durează de peste o jumătate de secol, a fost susţinută, logistic şi financiar, de părţile interesate: israelienii - de Statele Unite, prin super-puternica comunitate evreiască de acolo; palestinienii - de către majoritatea ţărilor arabe, dar în special de cele bogate în petrol! Anual, Israelul primeşte din partea Americii ajutoare nerambursabile de peste 5 miliarde de dolari, justificate de necesitatea de a face faţă ameninţărilor prin susţinerea organismelor militare, şi de informaţii, în timp ce palestinienii primesc din partea "unchiului" saudit şi a "verilor" bogaţi în jur de un miliard. Aceste subvenţii fac posibilă, practic, funcţionarea celor două entităţi. Aceste subvenţii fac, totodată, necesară continuarea politicii de confruntare/ameninţare care asigură continuitatea sistemului. Pacea ar fi cea mai catastrofală soluţie, ea obligându-i şi pe evrei, şi pe palestinieni, să-şi canalizeze eforturile în direcţii pe care le-au abandonat de mult. Pacea ar diminua considerabil rolurile armatei şi al numeroaselor servicii de informaţii, ale cărei performanţe au fost posibile doar în aceste condiţii. Revenirea spre pace este un proces delicat şi dificil şi nici una dintre părţi nu pare pregătită pentru aşa ceva Un singur lucru ar putea mişca lucrurile într-o astfel de direcţie: decizia marilor puteri finanţatoare de a reduce subvenţiile care dau de lucru unor importante categorii proprii de populaţie. Căci pentru criza din Orientul Mijlociu lucrează din greu şi industriile de armament şi cele alimentare, şi producătorii de echipamente. Singurii care n-ar avea de pierdut din normalizarea situaţiei de criză sunt "simplii cetăţeni", evrei şi palestinieni. A căror părere, deocamdată, n-o cere nimeni.

Titlu: Mugur Isărescu vrea să transforme miliardarii în milionari!
Nr Editie: 592 Data: sâmbătă 06 aprilie 2002
Zgârcit cum îl ştim - nu doar în materie de bani - guvernatorul Băncii Naţionale, dl Mugur Isărescu a făcut anunţul referitor la viitoarea adoptare a "leului greu". Adică a unei monede cu mai puţine zero-uri în coadă: probabil trei. Astfel, mia de lei ar putea deveni unitatea de bază: leul! Operaţiunea este necesară din mai multe motive, între care dificultatea computerelor de a prelucra coloanele interminabile nu este ultima. Ar putea să scadă, în acest fel, şi masa monetară aflată în circulaţie - care reprezintă la rândul său o cheltuială considerabilă, de hârtie, tipar şi metale. Nu este o noutate în practica finanţelor mondiale. Franţa a fost, dacă nu mă înşel, ultima ţară europeană care a procedat la o astfel de mişcare, punând în circulaţie, concomitent, "francii vechi" şi "francii noi", până la scoaterea naturală din circulaţie a primelor. (Polonia şi Croaţia procedând şi ele în deceniul trecut la o astfel de operaţiune). Deşi nu s-a dat un termen pentru momentul în care se va trece la "leul greu", este de presupus că acest lucru se va întâmpla înaintea anului electoral 2004. Probabil anul viitor. Nu trebuie să ne aşteptăm ca această operaţiune estetică să transforme, subit, leul într-o monedă stabilă. Nu este de neglijat efectul psihologic antiinflaţionist pe care va putea să-l aibe: una este să jonglezi cu milioanele şi alta este să numeri leu cu leu. Nu vor putea fi evitate nici efectele psihologice inverse: şi aşa prea săraci, românii se vor adapta cu greu la ideea că în loc de milionul de azi vor primi doar o mie (sau o sută - dacă se va merge pe ideea tăierii a patru zero-uri!) Ca să nu mai vorbim de decepţia pe care o vor încerca miliardarii care vor deveni, automat, milionari! Lăsând gluma la o parte, să notăm că perspectiva leului greu va fi, inevitabil, asimilată "stabilizărilor" care au traumatizat generaţiile anilor '50. şi un amănunt: s-ar putea, cu acest prilej, să asistăm şi la reînvierea banului, înmormântat pe şest de cursa nebunească în care s-a antrenat leul, după Revoluţie.

Titlu: Vocea răguşită a Opoziţiei
Nr Editie: 593 Data: luni 08 aprilie 2002
Într-un film franţuzesc, văzut prin anii'80, era vorba despre o competiţie politică în care personajul pozitiv pierdea în faţa celui negativ din cauza unor erori pe care le făceau membrii familiei sale. Lecţia câştigătorului era următoarea: în politică, trebuie să trăieşti sub un clopot de sticlă, în care totul se vede şi se ştie! Mi-a fost mai greu să înţeleg atunci, decât îmi e astăzi, morala acestei exprimări. Mi-a revenit în minte odată cu acuzele la adresa lui Băsescu, în replică la atacul său la Mitrea: şi anume la faptul că, în baza unor contracte din 1999, firma "Triton Company", în care preşedintele PD deţinea 20 la sută din capitalul social, a încasat aproape două miliarde de lei din repararea unor nave, de la două regii aflate în subordinea ministerului pe care chiar atunci îl conducea Traian Băsescu. Explicaţiile pe care le-a dat primarul general, oscilând între "nu sunt sigur" şi "nu-mi aduc aminte" - atunci când a fost prima dată întrebat dacă a avut astfel de activităţi şi până la "nu sunt acţionar majoritar" şi "n-am spus la nimeni să le dea contracte", au fost departe de a convinge. Nu că cineva ar avea ceva împotrivă ca dl Băsescu să-şi îmbunătăţească nivelul de trai de funcţionar al statului, prin niscai investiţii private. Dar, atunci când strigi în stânga şi în dreapta, "jos cu profitorii!", "ruşine celor care sug sângele poporului", e musai să fii curat ca lacrima ca să te creadă cineva. Când îţi asumi rolul de justiţiar, de apostol al dreptăţii, trebuie să trăieşti sub acel clopot de sticlă de care pomeneam. Or, nu va convinge pe nimeni dl Băsescu - prin faptul că n-a spus nimănui să dea lucrări partenerilor săi de firmă. Nici nu era nevoie: oamenii se orientează de cele mai multe ori, iar dorinţa de a fi pe placul şefului este direct proporţională cu poziţia acestuia pe scara ierarhică. Dacă dl Băsescu ar fi interzis în mod expres subordonaţilor săi să facă lucrări cu firmele în care era acţionar, astăzi am fi putut spune: jos pălăria, are dreptate să dea de pământ cu Mitrea şi cu alţii. Dar aşa. Aşa, dl Băsescu, riscă să-şi compromită mesajul, în calitatea sa ad-hoc de unică "voce" a Opoziţiei. Cam răguşită.

Titlu: Economia de piaţă în telefonia mobilă
Nr Editie: 594 Data: marţi 09 aprilie 2002
Pentru aceia care au tras deja concluzia - pe baza multiplelor experienţe interne - că economia de piaţă este un bluf şi ea nu face altceva decât să înlocuiască o ordine discutabilă cu o dezordine vecină cu haosul, există un contrargument. Dincolo de faptul că ceea ce se întâmplă pe la noi nu prea aduce cu economia de piaţă, există totuşi germeni ai fenomenului, care ar putea impulsiona întregul proces. Şi am să mă refer la telefonia mobilă. Introdusă la noi prin '94, telefonia mobilă a intrat pe piaţa românească relativ repede, faţă de momentul lansării ei mondiale. Prima campanie care a activat a fost Telemobil. Pe o piaţă virgină, Telemobilul de atunci a făcut legea în cel mai pur spirit monopolist: tarife mari, preţuri astronomice, politică obtuză. Cei care s-au aventurat în domeniu au dat peste o reţea incompletă, cu inerente dificultăţi în operare, cu taxări ale apelurilor efectuate şi ale celor primite (practic, fiecare apel era taxat de două ori!) şi cu aparate de mâna a doua sau a treia, vândute abonaţilor la preţuri piperate. Suficiente motive pentru ca apariţia unor noi competitori - CONNEX şi DIALOG - să pună TELEMOBILUL în reală dificultate. O dificultate atât de pronunţată încât în scurt timp a şi dispărut de pe piaţă. A fost abia începutul unei concurenţe adevărate, reale, care a făcut ca în doar câţiva ani numărul abonaţilor la telefonie mobilă să se ridice la câteva milioane, iar telefonul mobil să devină un accesoriu pentru aproape toate categoriile sociale. Asistăm, în prezent, la o nouă etapă în lupta pentru cucerirea unei pieţe emergente: după ce câţiva ani, CONNEX şi DIALOG şi-au împărţit piaţa, fără a face modificări de substanţă, în special în politica de preţuri, lucrurile se complică în. avantajul utilizatorilor: au mai apărut doi combatanţi - COSMOROM şi ZAPP (ridicat pe "ruinele" Telemobilului), iar recent, MOBILROMUL (operatorul DIALOG) a făcut loc unuia dintre "greii" mondiali: ORANGE. ORANGE intră ca un tăvălug, operând modificări majore în politica de facilităţi, lucru care îi va obliga, inevitabil, pe ceilalţi să intre în joc. Consecinţele vor fi acelea care caracterizează o reală economie de piaţă: scăderea preţurilor şi creşterea calităţii serviciilor. Românii care îşi pot permite să vorbească la telefonul mobil, au de unde alege şi ce compara. Ceea ce este esenţial.

Titlu: A doua plecare a lui Petru Dumitriu
Nr Editie: 595 Data: miercuri 10 aprilie 2002
"Fugit" din ţară în 1959, după ce dăduse capodopera romanului românesc - "Cronică de familie" - Petru Dumitriu n-a mai revenit în România decât după 37 de ani, în 1996. Şi a venit într-un moment tensionat - campania electorală - descinzând din avionul care-l aducea din Germania direct în studioul Antenei 1 unde, la vremea aceea, moderam "Turneul candidaţilor", în compania candidatului Ion Iliescu. Deşi a fost acuzat de a fi pus la cale o "lovitură de imagine", pot să vă spun, cu mâna pe inimă că dl Iliescu nu a ştiut nimic despre această mişcare. A fost surprins, dar bucuros, pentru că era un admirator al marelui scriitor. Surpriza, pusă la cale de consilierii săi de atunci - Iosif Boda şi Eugen Mihăescu - nu a avut un impact major asupra electoratului. Mulţi nici nu ştiau cine este Petru Dumitriu. Lipsea de aproape patru decenii din manuale, din cărţile de istorie şi din librării. "Cronica de familie" fusese reeditată prin '91, dacă nu mă înşel, dar în nebunia ce se instalase în comerţul de carte, trecuse aproape neobservată. Unele dintre reticenţele criticilor săi erau determinate şi de faptul că timp de şase ani, de când putea să o facă, a ezitat să revină în patrie. A revenit în momentul în care ţara era acut împărţită între partizanii celor doi candidaţi la preşedinţie, riscând acceptări şi respingeri la fel de vehemente. La ceasul când punea piciorul pe pământul ţării, jumătate din viaţa sa se consumase departe de ţară. Alţi 37 de ani i-a dedicat unor alte culturi, scriind în altă limbă şi trăind în alt mediu. I-au fost, însă, suficienţi primii 37 pentru a ne dărui o operă a cărei valoare de excepţie continuă să intrige şi astăzi. Prin perfecţiune şi prin miraculoasa sustragere de la rigorile ideologice ale vremii. "Cronica de familie" este, în primul rând, o cronică românească, bună pentru toate sezoanele, imună la orice demers partizan, veritabil reper de valoare într-o istorie literară nu lipsită de vârfuri. După alţi şase ani de la jumătatea vieţii, Petru Dumitriu pleacă încă odată, spre lumea de dincolo, lăsând în urma sa moştenirea fabuloasă a talentului său inegalabil. REMEMBER Vineri, 27 septembrie 1996. Este în plină desfăşurare "Turneul Candidaţilor" - prima competiţie mediatică la care au fost antrenaţi cei mai importanţi 9 din cei 16 candidaţi la preşedinţie. Este finalul primului tur în care candidaţii se prezintă tele-alegătorilor. Îşi prezintă intenţiile şi proiectele. Este rândul preşedintelui în exerciţiu. N-au trecut decât zece minute din emisiune şi uşa studioului s-a deschis brusc. O.Andronic: Dle preşedinte, scuzaţi-mă puţin, dar am impresia că ceva ne tulbură liniştea acestei întâlniri. Am să rog (în studio îţi face apariţia scriitorul Petru Dumitriu, însoţit de Eugen Mihăescu) Petru Dumitriu: Dle preşedinte, ce bucurie pentru mine! Ion Iliescu: Va mulţumesc foarte mult şi vă salut cu plăcere. Bine aţi venit! Petru Dumitriu: Bine v-am găsit! Ion Iliescu: Vă rog! O.Andronic: Dar asta, dle preşedinte, este chiar o surpriză! Ion Iliescu: Dl Petru Dumitriu revine după mulţi ani în România. Dânsul o să spună mai concret. Eu l-am invitat în România, dar nu credeam că va veni şi la această întâlnire. Ştiam că soseşte astăzi după-amiază cu avionul, n-am avut timp să merg să-l întâmpin, prietenii l-au însoţit, dar adevărul e ca mi-aţi făcut şi mie această surpriză. Petru Dumitriu: Nu sunt un manechin aici împins din umbră, de prieteni şi admiratori ai dvs. şi eu sunt admiratorul şi prietenul dvs. O.Andronic: Vă rog să luaţi loc alături de noi. Petru Dumitriu: Vă mulţumesc. O.Andronic: Stimaţi telespectatori, este chiar o surpriză, un moment pe care, probabil, mulţi dintre dvs. l-au aşteptat îndelung, probabil că l-au aşteptat chiar 37 de ani, cât a durat absenţa din ţară a dlui Petru Dumitriu, remarcabil romancier, autorul acelei capodopere a literaturii române "Cronică de familie". După 37 de ani de exil, domnia sa s-a întors chiar astăzi în ţară şi ne-a făcut surpriza de a fi prezent în studio alături de noi. Bine aţi revenit, dle Petru Dumitriu! Petru Dumitriu: Mulţumesc. Bine v-am găsit. Va mulţumesc. O.Andronic: Cum ne-aţi găsit? Petru Dumitriu: Prin nişte sforării ale unor oameni care sunt prieteni de-ai mei şi personalităţi strălucite, sfetnici ai d-lui preşedinte. Trebuie să-i numesc? O.Andronic: Cum doriţi dvs. Petru Dumitriu: de exemplu, dl Eugen Mihăescu şi alţii asemeni domniei sale care au organizat venirea mea, vizita mea, în sfârşit, în ţară. O.Andronic: Ce aţi simţit la sosire? Petru Dumitriu: Nu pot să vă spun. Eliberarea sufletului. Străinatatea este străinatate. Poate să fie foarte frumoasă, poate să fie admirabilă, poate să fie foarte primitoare, dar este stăinatate. Eu nu speram, vă mărturisesc, eu am crezut până în 1989 ca o să dureze dictatura până în 2020. Eram sigur că se schimbă ceva, că se face o liberalizare, dar nu mă aşteptam la prăbuşirea asta şi la rînviere, din fundul Rusiei, din Siberia, până aici, la noi. îmi era greu să cred. Eram unul dintre aceia care prevazuseră că va fi progres, dar care credeau că progresul va veni după zeci şi zeci de ani, după moartea mea. Si când acolo - ce să vezi? România care reînviază şi care merge înainte, prin nişte greutăţi teribile, dar care arată. Domnule, românii nu-şi dau cu pumnul în piept, nu fac pe eroii, dar sunt eroici prin răbdare şi uneori se manifestă prin umor. Ştiu să glumească când n-ai crede, când alţii ar plânge. Curajul românilor există, şi răbdarea, şi îndârjirea secretă. Şi cu binele - îndărjiti, dar cu binele. Noi nu am avut în decembrie 89 războiul civil care ar fi putut avea loc. Dacă trăgea Armata şi Securitatea în Armată şi ambele în civili. O.Andronic: în restul lumii. Petru Dumitriu: Şi nu s-a făcut. Au avut curajul moral şi înţelepciunea şi uite, pălăria jos! O.Andronic: Domnule Petru Dumitriu, vă mulţumim pentru prezenţa în studio! Vă invităm să rămâneţi alături de noi pe parcursul emisiunii. Aş mai face o singură menţiune: dl Petru Dumitriu a revenit în ţară dupa 37 de ani şi a plecat din ţară la 37 de ani. Petru Dumitriu: Prima jumătate a vieţii mele am petrecut-o în ţară şi a doua jumătate în străinătate. Acum începe a treia jumătate..

Titlu: Proiectilul viu anti-aerian!
Nr Editie: 596 Data: joi 11 aprilie 2002
Inamicii aviaţiei româneşti au descoperit un nou tip de armament împotriva căruia armata se dovedeşte neputincioasă: păsările. Două MIG-uri ne-au fost doborâte, doar în ultimele luni, cu acest tip de proiectile kamikadze, şi nu dintre cele obişnuite, ci dintre cele perfecţionate şi modernizate pe bani buni şi grei. Dacă lucrurile vor continua în acest fel, intrarea în NATO s-ar putea să ne găsească fără flotă aeriană de provenienţă sovietică şi cu îmbunătăţiri israeliene. Pentru că Israelul s-a specializat, se pare, în adaptarea vechilor aeronave ruseşti, de tipul MIG 21, la exigenţele ghidajului şi controlului electronic modern. Patru sute de milioane de dolari a vărsat armia română în conturile companiei israeliene ELBIT pentru ca aceasta să echipeze bătrânele carapace, vechi de 30-40 de ani, cu dispozitive moderne. Numai că, iată, viaţa dovedeşte că nici cea mai perfecţionată tehnologie electronică nu poate evita aspirarea ciorilor sau a stăncuţelor de către reactorul avionului. Aşa încât cei 400 de milioane de dolari - cu care, gurile rele spun, că se putea achiziţiona o întreagă flotă de aparate moderne, compatibile cu cele aflate în doatarea ţărilor membre NATO - s-au dus pe Apa Sâmbetei. Sau se vor duce - pentru că până la luarea unei astfel de decizii vor trebui să mai cadă şi restul avioanelor modernizate. Căci dacă nu cad, înseamnă că avem flotă şi - deci - nu e nevoie să dăm bani pe alta! Dacă cu aparatele o mai scoatem la capăt - cu piloţii e ceva mai complicat. Cei care scapă cu zile din ejectările traumatice ale sistemului utilizat de MIG-uri, cu greu se mai întorc la manşă. Celor care nu scapă - armata le oferă onorurile aferente - postmortem. Restul - vor deveni, pe măsură ce aparatele se vor împlânta în trupul patriei - şomeri. Şi aşa, ca să intrăm în NATO trebuie să reducem personalul. O soluţie - pe care abia îndrăznesc să o avansez - ar fi aceea de a se investi câţiva dolari în tehnologiile de contracarare a "proiectilelor vii". Ceva consultanţă în acest domeniu s-ar putea obţine de la Asociaţiile de Vânători. Cine ştie, poate că în acest fel reuşim să mai păstrăm câteva MIG-uri pentru Muzeul Aviaţiei.

Titlu: Dilema liberală
Nr Editie: 597 Data: vineri 12 aprilie 2002
A reduce ceea ce se întâmplă acum în PNL la un simplu conflict între Valeriu Stoica şi Dinu Patriciu este o modalitate simplistă şi vulgară de a vedea lucrurile. Dealtfel, stilul de mahala politică în care sunt receptate evenimentele de pe prima scenă a devenit o a doua natură a unui tip de gazetărie care, spre a fi pe placul consumatorului de minimă rezistenţă, filtrează faptele prin sita instinctelor primare. Lucrurile sunt nu doar ceva mai complicate, dar şi mai nuanţate. Aparent, după pierderea alegerilor de către formaţiunile care au făcut parte din Coaliţia ce a guvernat între 1996 şi 2000, în PNL s-a produs un transfer de putere, de la "generaţia 90", care a reintrodus în circulaţia curentă liberalismul, la "generaţia 2000" cea care l-a salvat de la dispariţia parlamentară. Fără nici un dubiu, Valeriu Stoica este artizanul acestei salvări, in extremis, salvare posibilă prin decizia oportună (chiar dacă nu prea colegială) de a se despărţi de ţărănişti şi de resturile Convenţiei. Stoica a înţeles că doar această manevră mai poate păstra partidul pe eşichierul deciziilor politice şi a ştiut să-şi impună punctul de vedere în faţa unor adversari încărcaţi de orgolii şi de prejudecăţi. A făcut-o într-un mod exemplar, aş spune, renunţând de multe ori la tentaţia de a fi protagonistul unor roluri care nu i se potriveau. Dinu Patriciu, pe de altă parte, este unul dintre oamenii politici care a învăţat din mers. Şi a învăţat un lucru esenţial, devansându-i pe mulţi alţi veleitari care şi-au rupt gâtul şi picioarele d dragul consecvenţei: că nu se poate face şi politică şi afaceri "la vârf". Că cineva trebuie să-şi asume postura - poate mai ingrată - de a determina politicul, de a-l impulsiona şi direcţiona. Retras voluntar o perioadă din luminile reflectoarelor, Dinu Patriciu s-a ocupat de consolidarea poziţiei sale de om de afaceri, având în acelaşi timp privilegiul de a putea judeca la rece ceea ce se întâmplă în terenul de joc şi de a putea imagina o strategie mai adecvată momentului. Ori acesta este momentul: cel în care PNL-ul trebuie să aleagă între supravieţuire - chiar dacă comodă - şi afirmare. Afirmarea principiilor liberale - într-o economie în care accentele de piaţă încep să capete profil, şi într-un mediu politic în care opţiunea dintre protecţia socială şi afirmarea iniţiativei private poate să determine profilul naţiunii române în următoarele decenii. Nu cred că, de aceea, la originea acestui presupus conflict stă dorinţa lui Dinu Patriciu de a-i lua locul lui Stoica. Cred însă că ideea întineririi conducerii rămâne valabilă şi că ea vizează nu doar persoana, ci şi maniera de gestionare a formaţiunii.

Titlu: Puntea
Nr Editie: 612 Data: marţi 30 aprilie 2002
Pe vremea dictaturii, când se muncea la grămadă, recompensa fiind avută în vedere "după nevoi" - iar nevoile erau atunci cam aceleaşi, de la opincă până la o anumită treaptă a "vlădicilor" - "punţile" dintre unele sărbători legale şi zilele de odihnă constituiau veritabile evenimente. Legarea celor două zile libere - de la 1 mai, 23 august sau 1 ianuarie - de un week-end, dăteau poporului impresia că guvernanţii sunt atenţi la nevoile lor şi le acordă în acest fel câte un cadou. Un cadou care să compenseze într-un fel sâmbetele şi duminicile în care erau aduşi la lucru cu otuzbirul pentru a face cincinalele în patru ani şi jumătate sau pentru a depăşi planurile confecţionate la Comitetele de stat ale planificării. Toată lumea ştia că în aceste zile sauîn orele peste program nimeni nu muncea cu adevărat. Toată lumea să făcea că trage, pentru că şi statul se făcea că ne plăteşte. Ba mai mult, aceste "punţi" erau o soluţie perversă de a mai limita pierderile pe care le producea întreţinerea forţei de muncă la lucru peste program: electricitatea, încălzire, funcţionarea echipamentelor şi alte angarale. Astăzi, când se presupunea că economia stă, în linii mari, pe alte baze, ideea lansată cu prilejul creării recentei "punţi" dintre 1 Mai şi Paşte, că în felul acesta se fac şi economii, este pur şi simplu abracadabrantă! Este, implicit, recunoaşterea faptului că se munceşte exact ca pe vremuri, că nu s-a schimbat mare lucru în relaţia dintre stat şi cetăţean, sau dintre patron şi muncitor. Chestiunea ar fi trebuit lăsată efectiv la latitudinea celor care fac mecanismul economic să funcţioneze, pentru ca ei să decidă dacă produc beneficii sau pierderi funcţionând în cele mult prea multe zile libere pentru oameni cărora nu li se ocupă un buget minimal de timp - cu neplata corespunzătoare.

Punctul pe Y, aprilie 2002