Punctul pe Y, martie 2002

Titlu: Înger și demon
Nr Editie: 561 Data: vineri 01 martie 2002
Înainte de defecțiune, parlamentarul român este o veritabilă icoană. Om de omenie. Dotat cu incredibile calități. Generos. Care știe să asculte oamenii, le înțelege problemele și e capabil să lupte pentru dreptate până în pânzele albe. Încrederea alegătorului este dublată de încrederea liderului de partid: prin prezența lui X în rândurile noastre, partidul se întărește! Este mai bun și mai puternic. Domnul X este o garanție pentru faptul că vom milita neabătut pentru dreptate. Și împotriva minciunii. Și a corupției. Și a corupților. Nimeni altcineva n-ar fi mai potrivit pentru șefia comisiei Y. Pe care o conduce cu măiestrie. Și prestanță! Și nu doar atât. X este un model de comportament uman: soț credincios, tată devotat pentru copiii săi, fiu vrednic și recunoscător al părinților săi vârstnici, de care are permanentă grijă! Nu știu exact ce se întâmplă într-o bună zi și X intră în conflict cu liderul. Conflict ireconciliabil care se finalizează cu despărțirea de partid. Nu se știe precis nici dacă X este dat afară din partid sau își dă demisia! Cert este că partidul Z îl primește cu brațele deschise (este nevoie acută de voturi) și de aici încolo totul se întoarce pe dos: îngerul devine diavol! Aflăm, într-o cascadă de declarații fulminante: X este o bestie cu chip de om! Care a știut foarte bine să-și ascundă adevărata față! Un hoț și un nenorocit! Un criminal, pur și simplu! A făcut afaceri oneroase, n-a plătit taxe și impozite, a luat credite neperformante. A mințit partidul și pe cei din jur! În timp ce poza în mare patriot, vindea secrete străinilor. Își maltrata sistematic nevasta și copiii! Avea puzderie de amante. Își neglija în mod criminal părinții, care mor de foame într-o cocioabă! Și nu doar atât: bea până-și pierde mințile, pe datorie. Nu plătește impozit pe venitul global. Falsifică deconturile pentru deplasările în teritoriu. Cum se poate bucura un astfel de specimen de încrederea oamenilor? Cum îi poate el reprezenta în cele mai înalte foruri ale țării? Cetățeanul simplu, ascultă și privește năuc, nu știe ce să mai creadă și se întreabă, cu îngrijorare, unde va ajunge nația încăpută pe mâinile unor asemenea politicieni. Care azi sunt îngeri și mâine demoni.
Titlu: Pe Emil îl ascultă, în sfârșit, cineva!
Nr Editie: 575 Data: luni 18 martie 2002
În sfârșit, s-ar putea spune, Emil Constantinescu este ascultat! Ceea ce nu s-a prea întâmplat de patru ani, cât a avut probleme de comunicare și cu Ciorbea, și cu Vasile, oarecum cu Isărescu, dar în special cu partidele pe care le adunase sub pulpana sa electorală (sau care-l adunaseră pe el!) Cine-l ascultă? Nu vă pripiți: nici țărăniștii (care nu-l mai recunosc a fi de-al lor), nici liberalii (care i-au dat primii șutul) și nici foștii colaboratori. Ci… autoritățile, pe care le și reclamă fostul președinte pe la Comisia de Abuzuri a Camerei Deputaților. Dar, în loc să fie bucuros că, în sfârșit, îl ascultă cineva, Emil Constantinescu este foarte supărat. O supărare mai veche - încă de prin ianuarie a mai sesizat SRI-ul și Parchetul General, adică exact pe aceia care, la o adică, ar avea dreptul (legal) să-l asculte. Și, în loc de măsuri concrete, a primit răspunsuri vagi prin care i se comunica doar în ce situații s-ar putea întâmpla așa ceva. Hai să zicem că și SRI-ul, și Parchetul ascund adevărul. Și că telefoanele lui Emil sunt ascultate. Ce-ar putea să afle băieții cu căști la urechi? De ce și-ar pierde vremea și ar irosi echipamente și materiale (plătite și din buzunarul lui Emil Constantinescu)? Să afle ce pietre s-au mai recoltat din expediția nefericită din Chile? Sau cât de nerecunoscători sunt foștii săi colaboratori care nu se mai obosesc nici să-l întrebe de sănătate? Hotărât lucru, dacă dl Constantinescu are dreptate cei care-l ascultă ar trebui aspru pedepsiți. Pentru prostie. Pentru cheltuială inutilă. Pentru stupiditate. Nu știu ce ar putea gândi aceștia, dar nu există nici un motiv pentru care ex-locatarul de la Cotroceni să nu poată rosti cu voce tare și cu reporterii în fața sa, ceea ce ar spune cuiva la telefon. Fie acesta și Mugur Ciuvică.
Titlu: Luna sau Anul Pădurii?
Nr Editie: 576 Data: marți 19 martie 2002
Am trăit s-o aud și pe asta: un confrate, excelent gazetar, dar aflat într-o echipă care-și propune programatic, să conteste actele puterii, afirmând de la tribuna unei manifestări oficiale - declanșarea acțiunilor din cadrul "Lunii Pădurii" - că "legea Lupu este o lege politică", care ar trebui abrogată de urgență. Pentru că ea nu face altceva decât să conducă spre un veritabil dezastru: dispariția unui milion de hectare de pădure din cele vreo trei care n-au mai rămas! Proprietarii, foștii proprietari, în opinia confratelui, ar trebui să aibă dreptul de a beneficia de uzufructul suprafețelor de pădure și nu de pădurea însăși, pe care nimeni n-ar putea-o îngriji și exploata mai bine decât o face instituția specializată - Regia Națională a Pădurilor. Este surprinzător că degetul pe rana acestei probleme - Legea Lupu - o pune un reprezentant, fie el și neautorizat, al presei de opoziție, și nu o pun parlamentarii formațiunii de guvernământ. Pădurea este o chestiune de strategie națională. Ea nu poate fi lăsată la bunul plac al celor care, sătui de așteptare, doresc să-și scoată rapid beneficii maxime de pe urma ei. Și cum altfel decât exploatând-o fără milă? Pentru că timp de așteptare nu mai au. Nu este cazul să ne îmbătăm cu apă rece. Dacă la începutul secolului suprafața României era acoperită în proporție de 70 la sută cu păduri, astăzi nu ne-au mai rămas decât vreo 27 de procente. Și acestea afectate de recentele dezastre naturale. Destul de binișor sub cei 33% pe care-i reclamă nivelul minim european. Ceea ce s-a întâmplat în ultimii 10-12 ani cu patrimoniul forestier este rezultatul direct al disputei ideologice dintre "colectiviști" și "individualiști" care, în numele principiilor, au ignorat însăși realitatea. Încurajați de trompeta lui Lupu, oamenii au dat năvală și au căsăpit pădurea. Au făcut-o fără nici o reținere - ceea ce a condus și la un număr de pădurari morți, căzuți la datorie pe friontul apărării pădurii. În tot cest timp, chiar și în actuala legislatură, pachete de legi urgente, vitale pentru viitorul pădurii și al oamenilor, stau prin sertare negăsind drum spre discuția în plen. Și spre promulgare. Poate că această "Lună a Pădurii", desfășurată sub semnul îngrijorării față de dezastrele din Suceava și Harghita, îi va readuce la realitate pe cei cărora le revine această grijă.
Titlu: Condamnați la ciupercă!
Nr Editie: 577 Data: miercuri 20 martie 2002
A fost depistată, la Palatul de Justiție (vorba vine "palat") o ciupercă care atacă dosarele și personalul! Din primele cercetări rezultă că printre efectele cunoscute sunt infecții ale faringelui, herpesuri, panariții și erupții la nivelul pielii. Printre victime se numără, evident, persoane care au de-a face cu dosarele aflate în incinta palatului, dosare clasate sau pe rol.  De vină ar fi, în special, praful depus pe multe dosare și frecventarea acestora doar de șobolani rezidenți în Palat. Suntem informați - din surse pe care, deocamdată, nu le putem deconspira - că, de fapt, efectele acestei ciuperci, încă insuficient studiată de specialiști, sunt cu mult mai mari și mai grave. Este vorba, practic, de o veritabilă armă de distrugere în masă, care afectează, la această oră, întregul sistem juridic românesc. Efecte mai mult sau mai puțin grave au fost depistate și la cele mai izolate Curți de Apel de pe întreg cuprinsul țării.  Judecători, grefieri, procurori și avocați au fost deja infestați și suportă urmările. Înainte ca boala indusă de ciupercă să capete manifestări de ordin anatomo-patologic, au fost depistate efecte de ordin psihologic sau comportamental. Astfel, una dintre simptome este aceea a tendinței de a amâna la nesfârșit unele cauze aflate pe rol, observată la judecători. La grefieri s-au semnalat amnezii grave și pierderi ale lucidității care fac ca de la unele dosare să dispară acte, care apoi sunt regăsite în cele mai ciudate locuri: în WC-uri, pe după fișete, sau chiar la domiciliile acestora. Câteva cazuri grave de intoxicare au fost semnalate atunci când unii judecători au fost mituiți, profitîndu-se de starea în care se aflau, ca urmare a acțiunii complexe a ciupercii. Inclusiv cazul Armaghedon 2, cu excesul de zel manifestat de către procurori în lămurirea circumstanțelor în care s-a produs respectiva scurgere de date pe Internet, este pus pe seama aceleiași ciuperci ucigașe, adânc cuibărită în sistemul juridic național. Dacă nu se vor lua urgent măsuri de combatere și de anihilare a ei s-ar putea să asistăm la faze dramatice, cu consecințe asupra vârfurilor ministerului. Deocamdată, din câte suntem informați, doamna ministru Rodica Stănoiu nu dă semne a fi fost în contact cu respectiva ciupercă, dar nu se știe niciodată.
Titlu: Romaânia S.R.L. și partidele-căpușă
Nr Editie: 578 Data: joi 21 martie 2002
Există o veritabilă rețetă a "încăpușării" de la care nu face excepție nici măcar politica. Politica aceea, despre care unii mai cred, cu naivitate, că se face doar din convingere și pentru binele țări. O mai fi câte un rătăcit care face ceea ce crede. Marea majoritate a celor care îmbracă "cămașa" mandatului public reușește să trăiască mai bine și mai confortabil de pe urma subvențiilor pe care statul le acordă partidelor. Din banul public, o bună, chiar foarte bună parte trece în posesia formațiunilor politice parlamentare, ca un bonus: lipsite de grijile materiale de zi cu zi, acestea s-ar putea concentra mai bine asupra problemelor pe care le au de rezolvat, nemaifiind nevoie să întindă mâna în dreapta și în stânga, pentru a strânge bani de chirie pentru sediu sau pentru plata personalului. Nu, partidele nu sunt nevoite să facă așa ceva, iar dacă o mai fac, este din proprie inițiativă și pe răspundere proprie. Avem, așadar, o Românie de tip SRL, ce aprovizionează mai multe formațiuni politice care și-au câștigat locul în parlament cu de-ale gurii. Există, însă, pe lângă acestea, și destule "căpușe", care se lipesc într-un fel sau altul de indemnizațiile pe baza cărora își permit să ducă un trai liniștit și, nu de puține ori, chiar confortabil. Un recent control al Curții de Conturi scoate la iveală modul în care se realizează această operațiune. Inclusiv în actuala legislatură. Un exemplu l-ar constitui PUR și PSDR care au pătruns în parlament sub pulpana PDSR-ului. Practic, acestea n-ar fi avut nici o șansă să devină parlamentare. Nu numai că au devenit, dar pe baza acestei inginerii încasează în acest an câte 4,5 miliarde de lei, din cele 70 pe care le acordă statul. 10 la sută! Și jumătate cât PD sau PNL care, de bine de rău, au intrat pe propriile picioare! Până în 2000, însă, situația a fost și mai comică! Partide ca PAR, FER, PER, PS și PSM au încasat diverse sume ca subvenții, unele dintre ele fără ca măcar să mai existe, să mai aibe vreo identitate. Au luat bani pentru că s-au adăpostit sub umbrela Convenției, traversând astfel potopul alegerilor până în clădirea parlamentului. Importante sume de bani au fost luate de la gura șomerilor sau a copiilor, pentru a fi date pe tavă unor paraziți politici ce ar fi trebuit să fie tratați cu insecticide, și nu cu miliarde de lei.
Titlu: Paiul și bârna
Nr Editie: 579 Data: vineri 22 martie 2002
 "În fruntea țării stă Iliescu. Care Iliescu a primit cândva, se zice, niște bani de la Vântu pe o fundație a dumisale" - scrie o gazetă. Și nu una oarecare ci chiar aceea care a existat, vreme de câțiva ani buni, datorită banilor băgați în ea chiar de personajul care ține de la o vreme prima pagină a respectivei publicații: Vântu. Bani despre a căror proveniență știa bine tot omul de la gazetă, inclusiv cel care scrie rândurile de acum. Bani proveniți și din reclama care se lăfăia, mare, pe pagini întregi, îndemnându-ne să dormim liniștiți, că are grijă cineva de noi. Boala nu e chiar atât de rară și ea se manifestă din plin în mass-media. Un alt cotidian înștiința triumfător că un cunoscut gazetar are de plătit 400 de milioane de lei în urma unui proces de calomnie. I s-a-nfundat, clama ziarul cu pricina, același pe care cunoscutul gazetar îl dusese spre cele mai înalte culmi ale derapajelor de la deontologia gazetărească. Tot într-o gazetă de renume citesc că o alta a luat bani cu toptanul de la o firmă, pentru publicitate, aceeași publicitate pe care nu mai știau autorii de acum pe unde să o plaseze pentru a acoperi sumele exorbitante pe care și aceasta le primise. O altă gazetă care poartă cu strășnicie torța luptei împotriva corupției, tace mâlc atunci când e vorba de o firmă cu cifră octanică respectabilă, pe care nu se sfiește să o ridice în slăvi chiar în paginile redacționale! Și așa mai departe. E trist, teribil de trist că cea de-a patra putere în stat, cea în care cetățeanul își pune ultimele speranțe de a răzbi prin această lume cu susul în jos, nu se dovedește cu nimic mai brează decât lumea afaceriștilor de doi bani, a politicienilor de trei parale și a infractorilor de milioane. Este o lume populată - mai slab - cu caractere și voci autentice și mai din plin cu personaje de adunătură care speră să-și facă un rost înjurând, șantajând sau acuzând ceea ce ei înșiși nu se sfiesc să facă. Reclamând paiele din ochii altora, mai pe înțelesul cititorului.
Titlu: Dinamo: Ciocul mic!
Nr Editie: 580 Data: sâmbătă 23 martie 2002
Specialistă în pensii și pensionari, doamna Simona Marinescu, deputat PD transferată în cursul acestui "campionat" la PSD, face lobby televizat pentru clubul Dinamo.  Într-o lungă alocuțiune transmisă direct de la stadionul cu pricina, domnia sa și-a exprimat opiniile în legătură cu decizia de penalizare a celor două echipe acuzate de blatul de la Piatra Neamț. Atacându-și virulent colegul de partid, ministrul sportului Gingăraș, de ingerințe într-un domeniu în care n-ar trebui să se bage, doamna Marinescu s-a întrebat - retoric, bineînțeles - dacă nu cumva ministrul s-a înscris și el în "cooperativă", recunoscând fără voie existența acesteia. În fapt, lunga sa cuvântare vrea să arate nației că există o echipă victimizată - Dinamo, împotriva căreia s-a aliat toată lumea. Ba, a mers mai departe, întrebându-l pe ministru cine trebuie să câștige actualul campionat? Evident că nu Dinamo, deși toată lumea cât de cât avizată, știa că e rândul ei. Comedia continuă. Cu un campionat trucat de s-au luat cu mâinile de cap până și specialiștii (în trucaje) a reușit să irite pe toată lumea cu atât mai mult cu cât s-a risipit definitiv mirajul naționalei, care-i mai acoperea găurile ițite prin părțile rușinoase. Asta a făcut să se ia o decizie fără precedent - sancționarea ambelor echipe implicate în parodia de la Piatra Neamț - decizie căreia-i cade victimă una dintre echipele care, de-a lungul timpului, a beneficiat de cele mai multe decizii dubioase și de cele mai multe rezultate nemeritate, grație protecției oculte de care a beneficiat, mai tot timpul, echipa miliției-poliției. Și, în loc să facă "ciocul mic", Dinamo își dă în petec, acuză federația și ministrul, se smiorcăie pe sub fustele doamnei Marinescu și amenință cu tribunalul de la Haga. "Vor să-și acopere trecutul prin asta!" - zice dl Badea, uitând brusc de trecutul propriu și al celor pe care-i "gospodărește". Mai lipsește clasicul și revoluționarul "s-au demascat!"
Titlu: Recensământ cu două viteze
Nr Editie: 581 Data: luni 25 martie 2002
Nu mai țin minte ce s-a întâmplat la celălalt recensământ, de după '89, din punctul de vedere al protocolului. Ce se întâmplă de data asta este, însă, fără precedent. Nu vreau să spun că la Ceaușescu acasă ar fi mers echipa arondată în zona respectivă și că dictatorul, ca un cetățean conștient, i-ar fi ascultat cu răbdare și le-ar fi dat răspunsurile cuvenite. Dar nici nu cred că lista procotolului a fost atât de lungă și atât de "variată". Bănuiesc că, cu excepția membrilor CPEX, ceilalți erau tratați mai mult sau mai puțin ca "simpli cetățeni". Iată, însă, că acum, în plină democrație, autentică și nu socialistă, lista celor mai egali decât alții, cuprinde de-a valma președinți, premieri, miniștri, sepepiști și sereiști, dar și pe, de exemplu, Nicu Badea sau Vova Cohn, afaceriști cu computere sau cartoane ondulate, dar care, fiind membri în consiliul de administrație al unui club sportiv, nu pot fi deranjați de recenzorii obișnuiți. Cum nu pot fi deranjați nici alți locatari ai zonei Primăverii, unde abundă adresele la care recenzorii n-au voie nici să se gândească, și unde stau un frate de fost dictator sau doi proprietari de posturi de televiziune. Recensământul acesta cu mai multe viteze nu dovedește altceva decât că tentația privilegiilor rămâne la fel de mare, dar mai realizabilă. După girofar, locatarilor din Primăverii li se face acum cadou recensământul cu regim special. Un regim menit să pună la adăpost de urechi și priviri indiscrete, parametrii de existență ai unei categorii sociale aparte, în care foștii și actualii au reușit să ajungă la numitorul comun al conviețuirii în liniște și bunăstare.
Titlu: Grupul celor cinci cinici
Nr Editie: 583 Data: miercuri 27 martie 2002
Cinci deputați PSD au hotărât că e timpul să ia atitudine și să-l dea în gât pe Corneliu Vadim Tudor, președintele PRM pentru ceea ce firmă ei - "folosirea după bunul plac a miliardelor alocate partidului de la Buget".  Cei cinci justițiari - domnii Sever Meșca, Ilie Neacșu, Dorin Lazăr Maior, Codrin Ștefănescu și Luca Ștefănoiu - au adresat Curții de Conturi solicitarea de a dispune un control de fond la PRM, care să urmărească modul cum au fost cheltuite sumele primite în anii 1999, 2000, 2001 și 2002.  Adică vreo 35,5 miliarde de lei - aproximativ o suta de mii de dolari.  Cei cinci insinuează că cea mai mare parte a acestor bani ar fi folosiți în mod discreționar, pentru tipărirea unor cărți ale președintelui Tudor, pentru subvenționarea revistelor acestuia, pentru onorariile avocaților angajați să-l apere în numeroasele procese, pentru susținerea "Cinei creștine" - o manifestare considerată a fi evanghelică, și pentru salariile personalului auxiliar de la domiciliul președintelui. Acuzațiile sunt, desigur, grave.  Apelul "celor cinci" este cu atât mai urgent cu cât - cred ei - dl Tudor se pregătește să dea o  acoperire legală acestor cheltuieli prin convocarea, la 30 martie, a Consiliului Național al Partidului, de la care nu-i va fi deloc greu să obțină, post-factum, aprobarea acestor cheltuieli. Toate bune și frumoase dacă… Dacă cei cinci deputați PSD n-ar fi de fapt, deputați PRM, care au părăsit corabia cu care au navigat în alegeri din varii motive. Dacă până la defecțiune n-ar fi zis nici pâs despre aceste cheltuieli și despre aceste obiceiuri de care aveau cunoștință de când erau în partid, și de care nu erau deranjați în nici un fel pe atunci. Dacă obiceiul acesta de a te revolta când îți este luat castronul din față n-ar deveni o trăsătură distinctă a politicianului român, călăuzit de dictonul: "unde-i bine, acolo e și locul meu".  Când "acolo" nu mai e bine, mă mut în altă parte și-i demasc pe cei rămași, cu mânie cât mai proletară cu putință. Partidul-gazdă, care subscrie tacit acestei inițiative, ar putea să se întrebe dacă nu cumva, mâine-poimâine, când nu le va mai conveni ceva, "cei cinci" nu vor demasca cu aceeași mânie manevrele oculte prin care au fost atrași și modul cum se cheltuiesc banii de la buget (și) în această formațiune. Dincolo de cinismul "celor cinci" rămâne o problemă: va putea Curtea de Conturi să depisteze toate iregularitățile din administrarea banului public de către partide - chiar și de către cele aflate la putere?
Titlu: Un subiect Ginga(ra)ș: gimnastica feminină!
Nr Editie: 584 Data: joi 28 martie 2002
Am trăit s-o vedem și pe asta: după vreo 7-8 ani de dominație neîntreruptă a scenei mondiale la gimnastică feminină, am reușit performanța de a nu putea aduna cinci fete pe care să le trimitem la europenele de anul acesta! Este o situație de criză, practic nemaiîntălnită și chiar dacă antrenorii, federația și ministerul sportului încearcă să ne liniștească asigurăndu-ne că se poate întămpla și la case mai mari, rămănem totuși cu un gust nelămurit. Pănă una-alta, noi suntem casa cea mai mare și, dacă vrem să rămănem așa în continuare, ar trebui să ne aplecăm cu mai multă atenție și ceva mai mult realism asupra cauzelor profunde ale acestei situații. Multlaureații antrenori Belu și Bitang se află în situația delicată de a nu putea încropi o echipă. Asta înseamnă, în primul rănd, că pe altarul performanței a fost sacrificată însăși baza de selecție, redusă în cele din urmă la "laboratorul" de la Deva. Apoi, sistemul de pregătire, maniera de administrare a Naționalei par să se fi lovit de un prag al rezistenței. Fizice și psihice. Pentru prima dată au fost semne că pe la lot lucrurile scărțăie, că fetițele suportă tot mai greu austeritatea și solemnitatea domnului Belu, că ar dori și ele să mai miște în front fără să ia palme. Adică nițică democrație, chiar dacă în sport democrația nu prea este compatibilă cu performanța. Ceea ce s-a și întămplat: fetele s-au dus pe la televiziuni, l-au turnat pe dictator, dictatorul le-a trimis la echipe de la lot, opinia publică s-a isterizat și acuzele au început să curgă asupra producătorilor de medalii în serie. Perspectiva sumbră a lipsei medaliilor (și a onorurilor de care se lipeau și ei) i-a zgălțăit pe oficiali. Pe mahării de la Federație (neschimbați de peste un deceniu). Pe șefii ministerului - inclusiv ministrul. Într-o recentă conferință de presă aceștia au trebuit să recunoască cu toții, că ceva se întămplă și olimpiada care vine riscă să ne prindă cu șortul în vine. Că e nevoie de un centru de recuperare. Că pregătirea ar trebui să se mai facă și descentralizat - adică la cluburi. Că problema salarizării antrenorilor este, în continuare o problemă, și că ar trebui și COR-ul să se mai scobească prin buzunare (în ciuda "aricilor" tradiționali ai lui Țiriac). Că pe lăngă antenor ar trebui să funcționeze și o echipă de medici, mai răsăriți decăt celebrul Oană-Nurofen.  Situația din gimnastica romănească este ging(ăr)așă. Și are nevoie de un tratament hotărăt.
Titlu: Pariul cu istoria
Nr Editie: 585 Data: vineri 29 martie 2002
Evident că premierul Năstase și-a cumpănit bine declarația pe care a făcut-o miercuri: aceea despre hotărârea sa de a demisiona din fruntea Guvernului în cazul în care la Praga, în noiembrie, România ar rămâne pe dinafara Alianței. Hotărârea aceasta seamănă cu un pariu, pe care-l faci doar atunci când ești sigur că vei câștiga. Întrebarea este: cât de sigur e dl Năstase că jocurile sunt făcute? Cât de certă poate fi nominalizarea noastră în condițiile în care, până atunci, mai sunt vreo șapte luni - timp în care se pot întâmpla multe? Probabil - nu probabil, aproape cert - șeful guvernului a primit asigurări din partea "forurilor competente" care n-ar putea fi puse la îndoială. Dealtfel, este tot mai evident faptul că, în perspectiva evenimentelor de la 11 septembrie, coordonatele deciziei s-au modificat sensibil. În favoarea noastră. NATO nu este ca UE, un organism tehnic, care implică parametri exacți, calculabili, verificabili. NATO este o chestiune mai mult de oportunitate și cred că toate datele indică faptul în condițiile actuale, rămânerea noastră pe dinafară ar crea alianței mai multe probleme decât cele pe care le vom produce odată intrați. După Consiliul Europei - unde miza și conotațiile erau altele, și de alt calibru - integrarea în NATO devine astfel prima noastră performanță palpabilă în lungul și dificilul marș spre normalitate.O parte dintre lauri vor fi preluați de guvernarea PSD-istă, la fel cum eșecul de la Madrid a intrat în pasivul Convenției. În fond, meritele - dacă este vorba de merite - aparțin în mod egal tuturor celor care s-au aflat la cârma României în ultimii 12 ani, după cum, la fel, responsabilitatea neîmplinirilor poate fi considerată la fel de colectivă. Altceva aș vrea, însă, să spun: gestul dlui Năstase - curajos și "arogant", cum l-ar numi știm noi cine - implică un mare risc: acela de a-i stimula pe cei care pun umorile personale sau de grupare, deasupra interesului general.Cum s-a întâmplat de atâtea ori până acum, aceștia nu vor precupeți nici un efort pentru a forța "demisia" premierului, chiar cu riscul de a face din Praga o Vale a Plângerii aspirațiilor noastre. "Armaghedon 7", apărut chiar miercuri, la țanc, este un exemplu pentru modul în care dl Năstase ar putea fi făcut să piardă acest pariu cu istoria. Cu propria noastră istorie. Și asta în cazul în care va fi tentat să nu ia în serios avertismentele legate (și) de acest aspect sensibil.
Titlu: O relație "non-grata"
Nr Editie: 574 Data: sâmbătă 16 martie 2002
Nimic nou nici pe planul diplomației: când, din diverse motive, relațiile dintre două țări se tensionează, prima măsură concretă este expulzarea unuia sau mai multor funcționari diplomatici. Motivele nici nu mai contează, ele se confecționează pe loc și, oricum, nimeni nu-și mai pierde vremea să le verifice sau să le conteste. Mișcarea următoarea este expulzarea, la paritate, de către cealaltă țară, a unuia sau mai multor diplomați de rang echivalent. Și așa mai departe ca la șah: îmi iei pionul - îți iau pionul; imi iei calul - îți iau calul; îmi iei nebunul Nebunia merge, uneori, până la declanșarea unui război. Nu este, bineînțeles, cazul proaspătului conflict româno-basarabean, care amenință să măture toate podurile de flori care s-au așternut cu răbdare peste Prut. România și Moldova se află într-o situație unică în istoria lor comună sau separată: au devenit, una pentru cealaltă, "non grata". Cu sprijinul, e adevărat, al liderilor lor, aleși în mod democratic. Nu este un conflict ideologic - pentru că nici românii nu sunt atât de democrați și de capitaliști cum le-ar place să fie, și nici basarabenii atât de comuniști și de totalitari, cum le-ar place lui Voronin&Comp. La urma-urmelor, românii și moldovenii sunt oameni normali, cu frica lui Dumnezeu și care ar vrea să trăiască mai bine - cu deosebirea că unii l-au crezut pe cel care le-a promis că singura șansă de a ieși din mizerie este întoarcerea la comunism. În rest, conflictul este unul prefabricat și care pleacă de la imposibilitatea practică a partidului lui Voronin de a-și împlini promisiunile electorale. Și atunci, firește, trebuie inventate motive. Cu atât mai ușor de găsit cu cât guvernul moldovean, în loc să vadă cum poate produce mai multă hrană și energie pentru populație, a crezut că mai importantă este obligativitatea limbii ruse în școli și revenirea la împărțirea teritorială de pe vremea lui Brejnev. Dincolo de evidența acestor manevre, un lucru rămâne de discutat: n-aș băga mâna în foc că atașatul nostru militar ar fi chiar așa de "nevinovat". Probabil că s-a învârtit și el printre manifestanți, unde l-au filat foștii kagebiști. Și poate că, pe fondul acesta tensionat, oamenii noștri de la Chișinău stăteau mai bine pe-acasă, decât să se dea în stambă. Nu de alta, dar mi-e greu să cred că, prin '90, guvernanților noștri le-ar fi plăcut să-i vadă prin Piața Universității, îmbărbătându-i pe golani, pe atașații militari ai Rusiei (că Moldova n-avea încă).
Titlu: Cupola la sfat
Nr Editie: 573 Data: vineri 15 martie 2002
Am urmărit secvențe dintr-o emisiune antologică. "Cu cărțile pe masă" - ar fi putut fi intitulată.  Câțiva dintre mahării fotbalului dezbăteau, în termeni aleși și cu multă putere de sugestie, ce se întâmplă cu acest sport. O analiză adâncă și lucidă din care, dincolo de termenii de specialitate folosiți, reieșea următoarea chestiune: fraților, e lumea cu ochii pe noi! Nu mai ține! Trebuie să ne lăsăm - pentru o perioadă măcar - de furăciuni, și să ne dăm drept oameni cinstiți. Ba, unul dintre protagoniști, prezent doar telefonic (motiv pentru care nu i-am putut vedea, ci doar ghici, lacrimile ce-i șiroiau pe față în urma emoției provocate de întâlnirea nu tocmai protocolară cu un fin de-al său, cu care făcuse și Revelionul, dar care s-a schimbat peste noapte, l-a amenințat, la el în birou și l-a înjurat - "mai bine-mi dădea un pumn în nas!") a pus chiar degetul pe rană: nu ne mai poate salva nici președintele și nici primul-ministru! E groasă rău, păreau să spună reprezentanții sportului rege, motiv pentru care, cu câteva zile în urmă, la un conclav de specialitate, se luase hotărârea solemnă de a nu se mai "trânti" nici un meci. Dar, spre stupoarea colectivă, tocmai s-a trântit unul. Și nu cu rafinamente, ci mitocănește, pe față! Așa ceva nu se poate tolera - au sărit cei care se abținuseră cu demnitate. Și dă-i în cel ce trântise. Care, nervos, s-a sculat, a înjurat și a părăsit studioul. Intrând și mai rău în gura tovarășilor! Dacă evenimentele nu s-ar fi petrecut într-un studio TV, sub ochii nu știu a cât de mulți telespectatori și dacă băieții n-ar fi fost pomădați și puși la cravate, aș fi putut să jur că asist, incognito, la sfatul de taină al unor bandiți care decid să-și întrerupă activitatea pentru că potera e pe urmele lor. Să se dea la fund o perioadă, până li se fac uitate isprăvile, după care o vor putea lua cu spor de la capăt. La semnara unui armistițiu cu legea și bunul simț. Dar, cum pretutindeni există uscături, și aici unul își dă în petec și amenință să irosească efortul colectiv, neputându-și stăpâni pornirile firești. Cupola la sfat. Nici măcar unul de taină.
Titlu: Cu otuzbiru' pe salarii!
Nr Editie: 562 Data: sâmbătă 02 martie 2002
Indiferent de nuanța lor politică, guvernanții care s-au perindat la putere din '89 încoace au părut că nu înțeleg cea mai simplă ecuație a constituirii veniturilor: că cu forța nu poți reuși mare lucru. În orice caz, mult mai puțin decât prin cointeresare. Este vorba despre salarii și despre impozitele pe care le percepe statul de pe piața muncii. Practic, salariile sunt principala formă de recoltare a banilor la buget. Leafa este elementul cel mai la îndemână pentru a mai băga câte ceva în teșchereaua publică. Orice altă formă de impozitare implică bătaie de cap și alergătură. Cu leafa e simplu: când își ia omul banii de la patron, hop și statul cu mâna întinsă! De la an la an, impozitele pe salarii au crescut până la niveluri aberante. S-a ajuns ca pentru fiecare angajat, angajatorul să plătească două salarii: unul omului și altul statului. Deloc de neînțeles procesele pe care le-a declanșat această aberație, prima fiind munca la negru, iar a doua constituind-o contractele de colaborare. La acestea din urmă se recurge, de regulă, pentru activități parțiale sau de altă natură, care nu implică termeni de lucru "clasici". Contractele de colaborare constituie o formulă prin care angajatorii se mai ușurează de povara impozitelor iar angajații găsesc mai ușor de lucru. De la mijlocul acestui an, formula va dispărea. Va rămâne doar angajarea clasică: dacă vei avea nevoie de cineva să-ți taie o căruță de lemne, va trebui să-i faci carte de muncă, să-i dai concediu, pauze de masă și drepturi de asociere sindicală. De vei dori să-ți găsești o tovarășă pentru plimbări la sfârșit de săptămână, să nu fii surprins dacă ți se va cere, în loc de act de căsătorie, tot carte de muncă! Cu obligațiile de rigoare - infinit mai dure decât cele pe care le implică actul matrimonial. În loc ca gândul să-i ducă spre o ușurare, spre cointeresarea angajaților de a plăti mai multe impozite, dar mai mici, suportabile, finanțiștii merg, pe aceeași formulă, comodă și ineficientă. Cine se așteaptă ca din iunie să crească sumele încasate din impozitele pe salarii, se înșală. Odată cu convențiile civile vor dispare și banii care se mai luau, de bine, de rău, de pe urma lor.
Titlu: C.P.U.N.-12
Nr Editie: 564 Data: marți 05 martie 2002
Din cauză că președintele a fost plecat într-un lung turneu prin Asia, preconizata aniversare a CPUN-ului n-a avut loc la data la care se împlineau 12 ani de la instituirea sa, ci ieri după-amiază. Și nu în altă parte - la Mitropolie, de exemplu, unde s-a și întrunit și s-a desfășurat acest embrion de democrație - ci la sala de teatru de la Cotroceni*. Chiar dacă nu a fost cu intenție, e bine găsit: de cele mai multe ori, dezbaterile respectivului for au semănat cu o piesă de teatru. Nu de cea mai bună factură, dar cu multe momente de autenticitate. Între ridicolul demonstrațiilor și sublimul intențiilor n-a fost decât un pas, și acesta a fost făcut cu nonșalanță și candoare. Din păcate, într-o eventuală istorie a democrației românești post-totalitare CPUN-ul nu-și ocupă locul pe care-l merită. Nimeni nu s-a aplecat - cel puțin până acum - cu atenție asupra sa, pentru a-i analiza resorturile intime, dincolo de aparențele șocante și pentru a descifra modalitățile prin care poate evolua mentalul colectiv de la blocajul totalitar spre deschiderea democratică. Ce semnificație mai are astăzi, după 12 ani, CPUN-ul? Este, desigur, întrebarea pe care și-a pus-o și dl președinte, gazda reuniunii de ieri. Dincolo de orice alt răspuns, un lucru este sigur: CPUN-ul a marcat momentul de vârf, ora astrală a d-lui Iliescu. Nici înainte și nici după, domnia sa n-a egalat performanța de a gestiona cu atâta siguranță, tact și autoritate mișcarea browniană a reprezentanților mai mult sau mai puțin întâmplători ai curentelor dintr-o societate ce abia-și rupsese chingile ideologice. Pentru națiunea română, care a adăstat până târziu, în noapte, în fața televizoarelor, urmărind spectacolul CPUN-ist, principala concluzie a fost că în această lume nebună, nebună, nebună există un singur om cu picioarele pe pământ. Practic, "rolul" jucat în acest for i-a deschis d-lui Iliescu drumul spre adjudecarea autoritară a primului mandat prezidențial, la alegerile din mai '90, cu un procentaj uluitor: 85 la sută dintre români au fost atunci convinși că el, și nu altul, poate să țină în mână și o țară, tot mai frământată și mai împărțită de opțiunile de amănunt ale tranziției spre democrație. * Decizie contramandată în ultimul moment, locația fiind înlocuită cu aceea a sălii Unirea, mai încăpătoare și mai "neutră".
Titlu: Stăm mai bine ca Elveția!
Nr Editie: 565 Data: miercuri 06 martie 2002
Faptul că abia acum Elveția încearcă să intre în Organizația Națiunilor Unite, îmi dă un sentiment de superioritate: păi noi suntem acolo încă de prin '56, dacă nu mă înșel! Am avut și secretari de sesiuni sau de consilii - mi-i amintesc acum, la repezeală, pe Corneliu Mănescu și pe Aurel Dragoș Munteanu, ca să se vadă că n-a fost o întâmplare. Despre Elveția n-am prea auzit în tot acest răstimp. Au fost, probabil, ocupați elvețienii să adune bani în bănci. Meschin și egoist. Pe când noi tremuram de soarta lumii. Mă mai gândesc și la faptul că atunci când elvețienii vor face parte, în sfârșit, din forul internațional, noi s-ar putea să fim deja intrați și în NATO! Iar când le va veni lor mintea la cap și vor dori să completeze miezul alianței noi, iarăși, vom fi poate cu un picior în Uniunea Europeană! Ce mai tura-vura, este clar că din multe puncte de vedere le suntem superiori celor din țara Cantoanelor. Că suntem mai internaționali și mai europeni decât ei. Mai preocupați de progresul general al omenirii, de perfecționarea ei, decât de creșterea nivelului de trai al poporului român, sau de rezolvarea problemelor sale cu tranziția. Vor veni și astea, la timpul lor. Să rezolvăm noi, mai întâi, chestiunile acute ale mondializării. Știți că, din  Europa, doar noi și danezii au ratificat acordul de Kyoto, în legătură cu reducerea noxelor care atacă stratul de ozon? Înaintea multora cu pretenții, și în special, înaintea americanilor care, iată, nu prea reușesc să înțeleagă gravitatea problemei. Pe care noi am înțeles-o foarte bine. Avem, fără discuție, vocația celui iute de minte și de picior. Că din cauza iuțelii ăsteia, din cauza dorinței de a ne face remarcați în afară, mai împingem gunoiul sub covorul dinăuntru, e o altă chestiune. Una minoră, de care n-are rost să ne împiedicăm atâta timp cât le suntem superiori elvețienilor, de exemplu!
Titlu: Săraci dar cinstiți! - spre NATO și UE!
Nr Editie: 566 Data: joi 07 martie 2002
N-aș băga mâna în foc pentru faptul că pe scena politică românească s-ar desfășura o bătălie de orgolii între ego-ul prezidențial și cel "premial". Deși lucrurile cam așa par să stea. Mai degrabă cred că este vorba despre altceva: piatra de încercare a actualului regim o constituie atitudinea față de corupție. Repet: atitudinea. Pentru că până la luptă e cale lungă, iar victoria totală n-a prea fost obținută vreodată. De această atitudine depind multe lucruri, de la credibilitatea guvernării până la credibilitatea demersurilor noastre de integrare atlantică și europeană. Fiecare guvern din cele care s-au perindat până acum, a avut această problemă. Deoarece corupția este, mai întâi, o problemă a Executivelor, a celor care dețin și manevrează pârghiile puterii. Opoziția este mai ferită de acest flagel prin însăși condiția sa: neavând acces la butoiul cu miere, îi este greu să-și înmoaie degetele în ea. Regula nu este, însă, absolută și am asistat la suficient de multe excepții. Să revenim însă, la Putere. Corupția rămâne una dintre temele favorite ale disputelor electorale, ultimele două scrutine marcând și contribuția ei esențială în inversarea pozițiilor. Ea este și o bună temă postelectorală, când noua putere își scuză lipsa de performanță prin "greaua moștenire" de la precedenta. A fost și cazul PDSR-ului, apoi PSD. Pentru dl Năstase și colegii săi, discursul anticorupție din martie 2001 avea o tonalitate. Cel din martie 2002 are alta. Între timp s-au întâmplat multe. S-au mai acumulat niște averi, s-au mai vehiculat niște acuzații, s-au conturat niște "modele". Este, probabil, motivul natural pentru care stindardul anticorupției a fost preluat de președinte. Nimeni altcineva din actuala structură de putere nu are, mai mult decât acesta, autoritatea de a vorbi dspre combaterea corupției fără a roși sau fără a părea nesincer. Iliescu este, ca și în '90, ca și în '92 sau '96, imun la acest "virus". Prin structură și formație. Prin convingeri. Pentru domnia sa "sărac dar cinstit" nu este un titlu de ocară. Ci unul pe care electoratul îl acoperă cu încrederea sa. Este motivul pentru care cred că actuala fază a demersului la vârf este menită să dea mai multă credibilitate capacității noastre de a ne apropria obiectivele principale. Dar, dincolo de cuvinte, mai este nevoie și de fapte.
Titlu: Plata cu sacoșa
Nr Editie: 567 Data: vineri 08 martie 2002
În finanțele românești circulă o noțiune care, probabil, nu poate fi întâlnită pe nicăieri altundeva prin lumea cât de cât civilizată: plata cu sacoșa! Există tot felul de forme: plăți prin virament, prin ordine de plată, prin file CEC sau chiar prin numerar. În privința acestei din urmă forme, Ministerul Finanțelor este foarte drastic, plafonând sumele pe care micii întreprinzători le pot manipula. În prezent, "pragul" este de vreo cinci milioane, dacă nu mă înșel. Într-o economie slab informatizată și insuficient diversificată acest lucru crează probleme. Pe care oamenii le rezolvă până la urmă în felul lor. În România cardul este, încă, o apariție exotică și, de regulă, trebuie să te duci la cumpărături cu sacoșa.De bani.  Pentru că sumele mari sunt și voluminoase, la propriu cel puțin, atâta timp cât nu se vor tăia cele "patru zerouri". În Occident, doar ideea de a achiziționa ceva mai de valoare cu bani peșin ridică semne de întrebare și se spune că doar gangsterii sau hoții umblă cu bani la ei. Oamenii onorabili n-au prin buzunare decât mărunțiș. Ideea de la care am plecat este, însă, alta. Aflu, din ziare, că ancheta în cazul BRS a stabilit că Nicolăescu, Iacob, Vântu și alții au scos în numerar, sume de ordinul miliardelor! Gândiți-vă cam cât cântărește un miliard, în bancnote de 50.000 sau 100.000 și veți constata că e nevoie de o constituție robustă ca să-i poți căra. Și de multe sacoșe! Să-i cari unde? Aici mi se pare că e problema. Nu atât că-i scoți din cont, tu persoană fizică, și-i muți unde "vrea mușchii tăi". Se poate presupune că-i duci acasă și-i clădești șiruri-șiruri, în șifonier, în așteptarea unor vremuri mai bune. Nu prea e cazul. Unu - pentru că leii se devalorizează al dracului, iar doi, că vremurile bune nu se prea arată la orizont. Unica explicație a retragerilor de tip sacoșă, este că miliardele sunt schimbate, pe piața neagră, în sute de mii sau milioane (de dolari) și puse la adăpost pe meleaguri cu perspective mai roze. Observăm că în astfel de cazuri, nici Ministerul Finanțelor - cel atât de dur cu retragerile de peste 5 milioane de lei (nici 200 de dolari!) și nici Banca Națională nu par a-și face griji, și cu atât mai puțin reglementări. Se vor trezi, probabil, când vor constata că băncile se golesc, una câte una, cu modesta sacoșă de plastic, bună la toate.  Inclusiv la devalizarea sistemului bancar.
Titlu: Ora de dirigenție
Nr Editie: 568 Data: sâmbătă 09 martie 2002
Președintele a fost din nou la o ședință de guvern. Pentru a doua oară, deja, în acest an. Prima dată a fost la scurt timp după Sfântul Ion, când se zice că s-ar fi adresat celor prezenți, într-un moment în care nu se aflau urechi indiscrete prin jur, cu un reproș legat de cadourile pe care le primise cu acel prilej. Cel mai tare l-au indispus, se pare, cadourile primite din partea a doi membri ai Executivului, pentru că depășeau valoarea de 20.000 dolari! Atât de indispus a fost președintele, încât le-a returnat expeditorilor, potrivit principiului său de viață, binecunoscut dealtfel. De data aceasta n-a mai fost nevoit să se refere la cadouri. Pur și simplu pentru că ziua de naștere și-a petrecut-o în cadru restrâns, la Scroviștea, fără prea mulți invitați și fără cadouri scumpe.  S-a referit la problemele importante ale momentului: intrarea în NATO și accelerarea procesului de negociere a aderării la Uniunea Europeană. Probabil că președintele simte, sau crede, că lucrurile nu merg cum ar trebui, din acest punct de vedere. Că nu se manifestă suficientă decizie în tratarea acestor obiective. La ele s-a referit și la precedenta participare. Și se va referi și la viitoarea. În plus, președintele a mai ținut să informeze Executivul în legătură cu consultările pe care le-a avut zilele acestea cu partidele politice pe tema amendării Constituției. Și s-a arătat extrem de nedumerit de afirmația lui Traian Băsescu, care pretindea, i-ar fi cerut să demită premierul și trei miniștri. "Băsescu e băiat deștept și știa că nu pot să-i demit eu, așa că n-avea rost să ridice o asemenea chestiune". Băsescu, băiat deștept, o ține pe-a lui: i-am zis, cum să nu, și i-am și precizat pe cine trebuie să dea afară - pe Năstase, Mitrea, Sârbu și Mihăilescu! În fine. Ar trebui, poate, să se facă stenograme și să se dea imediat publicității. Ca să nu se mai contrazică de la obraz oamenii politici. Zisă sau nu, chestiunea l-a iritat foarte pe premier: "Atâta carte știe Băsescu - gălăgie, scandal, lătrat cât mai mult!" Nu știu ce vrea să zică premierul cu ultimul său cuvânt, dar mă bate gândul că redeschide "rana" războiului canin, care nu s-a terminat încă. Contrar obiceiului său, de data asta Băsescu n-a mai părut interesat "să intre în polemici cu Năstase pe teme neesențiale". Precum aceea a câinilor. Viața (politică) merge înainte. Cu farse, acuze, polemici și tot tacâmul. Din când în când, profesorul din Cotroceni simte nevoia să intervină și să încerce să mai disciplineze clasa. În câte o oră de dirigenție.
Titlu: Problema lui Băsescu
Nr Editie: 569 Data: luni 11 martie 2002
Traian Băsescu este mai bun în Opoziție decât la Putere. Și când a fost la Putere, pe timpul Coaliției, tot un fel de opoziție făcea, dar din interior. Și o făcea cu succes: a reușit să-l dea jos pe Ciorbea și să-l degajeze pe Vasile de tovarășii săi țărăniști, devenind un fel de mâna dreaptă a acestuia. Băsescu are gura mare și le zice de la obraz. Nu umblă cu menajamente când e să lovească într-un adversar. Iese la bătaie cu curaj, oridecâteori este cazul. Transpare aici ceva din școala dură a mării și a porturilor, unde diplomația nu face doi bani în fața hotărârii și a pumnului. S-a dovedit, întotdeauna, un adversar redutabil. Încă de pe vremea schismei FSN-FDSN, când fusese luat în colimator, pe tema flotei. Atunci, răspunsul său la atacurile concertate declanșate de foștii săi colegi, a făcut un gest rămas unic prin analele parlamentarului de tip nou: a renunțat benevol la imunitate și s-a pus la dispoziția Parchetului! Or, tocmai la asta nu se așteptau cei care-l hărțuiau, și nici nu doreau o astfel de soluție pentru care nu aveau suficiente probe. Drept pentru care lucrurile au și rămas în coadă de pește. Din 2001, în fața lui Traian Băsescu s-a deschis o minunată perspectivă: aceea de a contesta tot ce-i cade în mână, de a fi într-un permanent război mediatic cu Puterea. Profitând și de faptul că vocile altor opoziționiști nu se fac auzite, primarul general a preluat stindardul luptei cu "hidra" pesedistă, pe care o atacă din toate părțile. Inclusiv dinspre Cotroceni unde, la o recentă întâlnire cu președintele Iliescu, a cerut demiterea premierului și a câtorva miniștri. Băsescu are însă o problemă, din cauza căreia impactul demersurilor sale contestatare rămâne doar parțial: este vulnerabil prin responsabilitățile de primar general, pe care le are. Dacă ar fi fost un simplu șef de partid, eventual și parlamentar, alta ar fi fost treaba. Ar fi putut să clameze nestingherit, zi și noapte, împotriva guvernului torționar. Dar când eficiența sa - e vorba de fapte - se vede cu ochiul liber pe suprafața unui întreg București, prost gospodărit, murdar și dezordonat, Băsescu are mai puțin loc de întors, iar credibilitatea sa are de suferit. Asta este problema lui Băsescu și, atâta timp cât va fi și primar general al Capitalei, nu va putea fi lider (unic) al unei Opoziții (odată și odată) unite.
Titlu: Inestimabila contribuție țăranistă la perfecționarea Constituției!
Nr Editie: 570 Data: marți 12 martie 2002
Toată tevatura declanșată de discuțiile pe marginea amendării Constituției putea să rămână vorbă goală dacă nu s-ar fi deșteptat și PNȚCD-ul pentru a-și spune părerea. O părere-capac, ce închide, practic, dezbaterea, fixând-o în tiparul perfect al logicii țărăniste - o logică de care, trebuie să recunoaștem, viața politică parlamentară cam duce lipsă. Hai să memorăm nițel cum au stat lucrurile până la lovitura de măciucă dată sâmbătă de lucrările delegației permanente a PNȚCD. A fost, mai întâi, ideea lansată de premierul Năstase, cu președintele ales de parlament - în care lumea a văzut o manevră prin care actualul premier să-și netezească drumul spre viitorul mandat prezidențial. Au fost, apoi, discuțiile legate de mărirea sau micșorarea prerogativelor prezidențiale. Au urmat, firesc, consultările de la Cotroceni cu partidele parlamentare (minus PRM) în care s-au emis tot felul de idei prin care ar urma ca legea fundamentală, Constituția, să fie pieptănată și coafată în fel și chip. Toată lumea simțea că lipsește ceva, dar nimeni nu știa precis ce. Până când a venit reuniunea țărănistă, cu al său snop de idei și mișcări revoluționare, între care intrarea în legalitate (adică în fonduri) era cea mai importantă. Sau aproape la fel de importantă ca reintrarea PNȚCD-ului în Parlament - e drept, deocamdată doar cu degetul mic de la piciorul stâng - adică cu dl Boiangiu, fost deputat PNL, trecut însă în tabăra țărănistă din motive ideologice. Nu mai vorbim despre faptul că echipa de conducere a fost întărită cu fostul ambasador la Paris, dl Ceaușu, soțul Mihaelei Mihai, și cu Dinu Gavrilescu, fost ministru al agriculturii (cel care i-a predat ștafeta șpăgilor lui Mureșan) deveniți membri ai Delegației Permanente. Și, colac peste pupăză, această contribuție inestimabilă la profilul viitoarei forme de guvernământ: un rege numit și premier ales de popor! Să se termine odată cu tot bâlciul ăsta: odată ales, premierul își poate vedea de treabă patru ani, fără să-i mai pese de moțiuni sau de hachițele prezidențialo-regale! Vedeți, deci, că asta era ce ne lipsea! A constatat-o, pe pielea lui, însuși președintele PNȚCD, dl Ciorbea, înlăturat mișelește de la Putere de o Constituție imperfectă!
Titlu: Iliescu îl pune la treabă pe Mihai!
Nr Editie: 571 Data: miercuri 13 martie 2002
Circula, pe vremea dictaturii, un banc legat de nepotismul celor două familii care conduceau treburile statului și ale partidului: "Dur om, Ceaușescu acesta. Nu-și cruță deloc neamurile! Pe toți îi pune la treabă, care ministru, care director, și așa mai departe. Era, evident, o "interpretare" amabilă a veritabilului fenomen pe care-l declanșase apartenența la clanurile din Scornicești și Petrești. O paralelă - evident forțată - se poate face cu ce s-a întâmplat mai deunăzi la Cotroceni, când președintele Iliescu l-a invitat pe regele Mihai la o întâlnire menită să-l pună pe acesta la treabă! Practic, fostul suveran a fost mandatat să facă lobby pe lângă verii, verișoarele, nepoții și nepoatele sale aflate pe tronurile din țările europene membre NATO și UE care n-au renunțat la această instituție. O misiune, trebuie să recunoaștem, demnă de un cap (fost încoronat) chiar dacă ea e încredințată de un adept convins al sistemului republican aflat, totuși, într-un spectaculos proces de reconciliere cu trecutul, prezentul și viitorul, laolaltă. Așadar, am trăit s-o vedem și pe asta: regele Mihai, primind conștiincios sarcini de la plebeul (sărac, dar cinstit!) Iliescu, întru propășirea națiunii rămâne pe drumul europenității economice și politico-militare! Și promițând să le aducă, neabătut, la îndeplinire!  Este, după părerea mea, un episod mai mult decât semnificativ pentru procesele pe care le parcurgem.  Le-aș zice: procese de normalizare, chiar dacă normalitatea se află, încă, dincolo de orizontul vizibil în acest moment.  Cu cât vor fi mai mulți oameni înzestrați cu credibilitate și putere de convingere pe care președintele, premierul, alte personaje cu responsabilități, le vor putea pune la treabă în folosul comun, cu atât vom putea scurta drumul plin de hârtoape morale și de comportament al tranziției. Haideți, deci, să-i punem la treabă!
Titlu: Nedumeririle tovarășului Voronescu
Nr Editie: 572 Data: joi 14 martie 2002
Delirul politic al președintelui basarabean Voronin (oare cum l-o fi chemat înainte de rusificarea numelui, dacă e, totuși, "os" de român?) nu mai impresionează pe nimeni. Confruntat pentru prima dată cu protestele conaționalilor săi față de încercările de rusificare și recomunizare forțată a republicii, el se face că nu înțelege, și după o veche rețetă cominternistă, dă vina pe alții. Pe "unii vecini", care nu văd cu ochi buni progresele făcute de guvernul său, și nu se dau în lături să "sponsorizeze" mafia fascist-naționalistă! Vezi bine, cei care au protestat împotriva obligativității limbii ruse în școli (idee care nici Moscovei nu i-ar fi trecut prin cap!) sunt fasciști și naționaliști! Fasciștii preoci, de 5-6 ani și naționaliști îmbătrâniți în rele - dintre care cea mai rea pare a fi ideea că ceea ce vorbește uneori și dl Voronin este limbă română și nu moldovenească! Asta n-ar fi nimic, dar prezidentul moldov merge mai departe și acuză Banca Mondială și FMI-ul că nu vor să sprijine Moldova! Auzi tupeu la aceste două instituții: să nu vrea să sprijine refacerea economiei socialiste, cu bani capitaliști! Nu știu pe ce lume trăiește Voronin și tovarășii săi. Ei par să nu fi aflat încă faptul că nici pe la Moscova comunismul pe care vor ei să-l clădească nu se mai bucură de trecere și că servilismul prin care încearcă să obțină mai mult sprijin din partea marelui frate este nu doar indecent, dar înjositor pentru o națiune care și-a spus suficient de clar cuvântul cu mai bine de zece ani în urmă. Victoria în alegeri - o victorie de conjunctură asupra unui electorat care nu înțelegea prea exact semnificația doctrinară remachiată a partidului cu pricina - i-a făcut pe comuniștii lui Voronin să creadă că pot întoarce ceasul istoriei înapoi, la momentul în care sistemul și-a săpat singur groapa. În fața atâtor confuzii și neînțelegeri ale realității, reacția lui Voronin este tipică pentru un președinte comunist, confruntat cu criza unui sistem defunct.
Titlu: Parabola privatizării
Nr Editie: 586 Data: sâmbătă 30 martie 2002
Într-o dimineață urâtă de primăvară, badea Ovid al lu'Mușetescu din satul Tranziția, comuna Reforma se trezi cu partea dorsală în sus, după un vis populat cu personaje sinistre de felul lui McNutt, Zdenek Zemek și Mittal. Își puse niște târlici în picioare și ieși prin zloata din ograda fepeseului, îndreptându-se spre grajdul din care se auzea mugetul tragic al Joianei. În podul grajdului - pic de fân! Badea Ovid se uită lung la vită, vita la dânsul ca la gardul nou al vecinilor… și-i veni ideea: "Gata! S-a terminat! Te privatizez!" Se îmbrăcă cu ce-avea mai bun prin casă - niște blugi turcești, o geacă bulgărească și o pălărie albaneză și porni spre Obor. Oborul de vite din marginea târgului. În târg, lume multă, animale puține. Băgători de seamă și țepari. Investitori mici și mijlcii. De strategici nici urmă. Cel puțin aparent. Căci… Un tip se apropie de badea Ovid, măsurându-l din cap până-n picioare. - De vânzare? - întreabă el. - Io nu. Vaca. Da' n-o vând. O privatizez. - Cât ceri pe ea? - Cât ai? - Mai nimic! - Bun. Dă-i încoace pentru prima rată. Restul ți le-oi eșalona eu. - Da lapte dă? - Ioc. N-a mai dat de vreo doi ani! - Da' de carne-i bună? - Cum să fie bună? N-o vezi, că-i piele și os! Da de ce'ntrebi? - De curiozitate. Atunci o iau! - Stai așa: da' cu datoriile cum facem? - Ce datorii? - Păi paguba pe care mi-a creat-o în ultimii ani. Fânul consumat, chiria grajdului, energia. Aerul condiționat. CAS-ul. - Și cât sunt astea? - Oho-oho! Nici eu nu mai știu! - O.K.! Le plătesc. Și mai și investesc în ea un milion de dolari în următorii patru ani. Acum pot s-o iau? - Nu încă! Cum facem cu personalul? - Care personal? - Păi fii-miu, care era angajat ca îngrijitor. Îi garantezi locul de muncă pe următorii zece ani? Și indexările de salariu? - Îi garantez! - Atunci e'n regulă! Ia vaca! Aoleu! Când dracu' a dat ortu'popii? Tocmai acum, când să raporteze partidul reușita privatizării?