Punctul pe Y, decembrie 2002

Titlu: "Războiul palincii" - într-o variantă "soft"?
Nr Editie: 798 Data: luni 02 decembrie 2002
Deși unii s-au grăbit să înfiereze faptul că premierul va absenta de la ceremoniile prilejuite de aniversarea Zilei Naționale și de la festivitatea în cursul căreia urma ca președintele să-i înmâneze cea mai înaltă dinstincție românească, înclin să cred că Adrian Năstase a făcut o mișcare îndrăzneață și provocatoare.  Să te afli la Budapesta taman în preajma Zilei Naționale nu poate fi (doar) o întâmplare. Poate fi, mai ales, o mișcare prin care poți să forțezi mâna gazdelor pentru a face gesturi care în cotidian nu-și au rostul.  Desigur, nu e uzual ca de ziua ta să mergi în vizită. Această vizită n-a fost însă una obișnuită și nici destinația nu este. Cu Ungaria avem un contencios lung și presărat cu episoade dramatice. Asperitățile istorice n-au putut fi atenuate nici de internaționalismul proletar pe vremea când făceam parte din același lagăr și ne aflam sub aceeași pulpană ideologică, și nici de trecerea spectaculoasă de la totalitarism la democrație. Mai mult, integrarea euro-atlantică și europeană a fost concepută mai mult pe partituri de orgolii decât pe o sănătoasă colaborare și concertare. Ungaria și România îmi seamănă cu doi alergători de cursă lungă care știu că trebuie să termine împreună competiția, dar își pândesc fiecare mișcare încercând să-și pună câte o piedică la momentul oportun. Eforturile de apropiere, de lăsare în urmă a cicatricilor trecutului n-au dat roade spectaculoase. De vină a fost, poate, un orgoliu funciar șu frustrarea teritorială a vecinilor noștri, combinată cu resentimentele noastre în fața permanentei agitații create în jurul ideii de superioritate chesaro-crăiască față de balcanismul nostru. Cu tot apelul președintelui Iliescu la o reconciliere de tip franco-german, temperatura relațiilor bilaterale s-a păstrat la o gradație joasă, între reprezentanții noștri la vârf existând evidente idiosincrazii.  Lucrurile par să stea altfel în situația de față, când și Medgessy și Năstase dau senzația că fac parte din aceeași familie de politicieni răbdători și ambițioși, hotărâți să nu lase lucrurile așa cum le-au găsit.  Relația personală a celor doi poate fi o șansă, grefată pe fondul unui context în care spiritul de curtenie va obliga pe gazde ca, într-un moment festiv ca acesta, să depășească limitele conveniențelor uzuale. Vizita lui Năstase la Budapesta ar putea deveni un reper pe drumul pe care variile "războaie" locale - de tipul celui la palincii - ar putea fi înlocuite cu aniversări decente și civilizate. P.S. Parcă pentru a face în ciudă feluritelor Cassandre, premierul a reușit să fie prezent și la festivitatea de decernări și la recepția de la Cotroceni, reîntorcându-se duminică la Budapesta. 
Titlu: Rămâne cum am stabilit!
Nr Editie: 813 Data: joi 19 decembrie 2002
Mi-am amintit, fără să vreau, de sloganul cam fără noimă al reclamei pentru o marcă de vodcă, recepționând declarațiile și comentariile produse după întâlnirea de marți dintre președinte și premier, pe tema răs-discutată a alegerilor anticipate. Deși s-a consumat între patru ochi, aceasta este prima confruntare publică a celor doi lideri. Publică, în sensul că ea a fost intens mediatizată și pregătită, vreme de mai bine două luni.  În toată această perioadă în care a deținut capul de afiș al comentariilor politice, premierul a făcut uz de întregul arsenal al puterii sale de convingere pentru a explica de ce este nevoie de aceste alegeri. La rândul său, prudent cum îl știm, președintele n-a rostit niciodată 'un nu hotărât', a spus că problema trebuie discutată și analizată pe toate fețele, neomițând însă să adauge care este părerea sa personală. Schimburile indirecte de replici au culminat cu cel direct, de la Copenhaga, unde președintele a zis că nu e convins de necesitatea anticipatelor, iar premierul a adăugat că el speră să-l convingă pe președinte că convingerea sa nu e prea convingătoare. Nu știm, deocamdată cel puțin, ce-au discutat cei doi, preț de patru ore - adică tot atât cât a stat Bush la București. Știm doar că la finele întâlnirii în care fiecare a intrat cu părerea sa, au ieșit împreună cu convingerea - mai mult sau mai puțin solidă - că anticipatele 'nu sunt o prioritate' pentru România. Deocamdată. Că altele sunt prioritățile - inclusiv, sau mai ales - 'o remaniere semnificativă'. Evident că ambii termeni - prioritate și semnificativă - suportă nuanțe. Dacă anticipatele nu constituie o prioritate acum, nu vor constitui nici până în 2004, ceea ce înseamnă că nu mai merită să vorbim despre ele. Aici rolul președintelui - deținătorul 'cheii' de deschidere a acestei porți - cam încetează. Pentru că remanierea, semnificativă sau nu - este o chestie care privește Executivul. Premierul a spus-o cu o iritare bine stăpânită la finele întâlnirii. Aici, deci, dl președinte poate să dea sfaturi, de făcut facem noi treaba, cum ar veni. Cum spuneam, întâlnirea de la Cotroceni, reprezintă prima confruntare publică a celor doi poli de putere. Din aceasta a ieșit învingător președintele, prin încăpățânarea cu care și-a susținut punctul de vedere. O încăpățânare care poartă, pe undeva și pecetea unor frustrări în serie, determinate de filosofia unora dintre subordonați dlui Năstase, care l-ar dori pe președinte ceva mai liniștit: adică să stea la el, la Cotroceni, să dea medalii, dar să ne lase să lucrăm în liniște, la adăpostul anticipării. De cealaltă parte este 'meritul' echipei prezidențiale de a-l fi întărit (și întărâtat!) pe dl Iliescu într-o poziție care este legată direct de destinul lor public de după anticipate. Din acest amestec de interese generale și private, rezultă o situație care va da bătăi de cap tuturor părților și va prilejui o serie întreagă de gesturi vindicative. Cu consecințele de rigoare pentru mersul lin al Reformei...
Titlu: Mesaj 'anticipat' - la jumătate de mandat!
Nr Editie: 814 Data: vineri 20 decembrie 2002
Mărturisesc cu jenă că lecturile mele din Constituția României nu au fost atât de aprofundate încât să sesizez amănuntul că la jumătatea mandatului, președintele trebuie să adreseze Parlamentului un mesaj despre principalele probleme politice ale națiunii. 'Se non e vero, e ben trovatto' - zice italianul, și noi îl vom parafraza spunând că nici că se putea să cadă mai bine jumătatea de mandat decât în ajunul aniversării Revoluției, evenimentul care îi conferă președintelui o legitimitate pe care alți lideri actuali nu o au. Și, deci, nu se pot prevala de ea în demersul lor politic. După 13 ani de la ceea ce președintele continuă să creadă că n-a fost nici lovitură de stat, nici complot, ci pur și simplu o explozie socială, o revoltă populară, el constată cu tristețe că 'marea majoritate a populației trăiește mai rău decât înainte de 1989'. Aceasta este marea sfidare, pe care președintele și-o asumă alături de toți care sunt răspunzători de ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă. Mesajul lui Ion Iliescu este departe de a fi unul triumfalist. Ba din contră. El constată că situația s-a agravat și datorită amplificării problemelor noi apărute - între care 'birocrația sufocantă' și corupția rămân cele mai amenințătoare.  El denunță 'capitalismul de cumetrie' care face ca un grup de oameni fără culoare politică să creadă că sunt imuni la lege și la orice încercare de asanare a mediului economic.  Președintele se declară, după 12 ani de la lansarea termenului, adept al 'terapiei de șoc' prin depolitizarea luptei împotriva corupției. Aceste afirmații fără echivoc - dar și fără exemple - au fost făcute în fața unei adunări care-l asculta în tăcere, pe principiul clasic: 'nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase'. Corupții au calitatea de a fi totdeauna absenți când se discută subiectul. Încărcătura critică a mesajului prezidențial a fost mai mare ca de obicei și mai multă decât se practică la prilejuri festive. Ea pare să facă, însă, parte, din noul look prezidențial: mai dinamic, mai activ și chiar mai agresiv pe 'ultima sută' a unei competiții a cărei câștigare nu-i aduce altceva decât un loc cuviincios în istorie. Acesta fiind obiectivul, dl Iliescu își permite să-și asume ca pe o prioritate a restului său de mandat realizarea - împreună cu toate forțele publice, cu parteneri sociali și cu societatea civilă - a unui proiect de strategie pentru dezvoltarea durabilă a României. Un proiect care să fie pus apoi pe masa unui guvern - remaniat sau anticipat - pentru a fi pus în operă. Mesajul președintelui marchează într-un fel mai special ca oricând, ieșirea instituției prezidențiale din culcușul comod al separației puterilor de stat și preluarea hotărâtă a cârmei ideologice, lăsând tehnicienilor și specialiștilor șansa de a arăta ce pot. Dacă pot.
Titlu: Un paradox românesc
Nr Editie: 815 Data: sâmbătă 21 decembrie 2002
Faptul că după mesajul său în fața Parlamentului președintele a fost luat în brațe cu atâta entuziasm de către Opoziție nu trebuie să mire pe nimeni. Orice este împotriva Puterii, sau pare să fie, e numai bun pentru Opoziție.  Aceiași oameni care l-au tăvălit pe președinte de-a lungul timpului, prin zoaiele publice, schimbă acum placa și găsesc, dintr-o dată, că e echidistant și că-și face datoria de președinte. Dl Iliescu și-a făcut și până acum datoria.  Poate cu prea multă strictețe uneori, pentru o societate care n-avea la îndemână alt model decât acela al liderilor comuniști autocrați, care din când în când lăsau pradă publicului pe câte un fruntaș mai de mijloc care ieșise din grații.  Asupra acestuia se revărsau ca spre un paratrăznet, nemulțumirile populare, iar liderul maxim apărea ca un arhanghel al dreptății care, dacă mai greșește din când în când, o face pentru că cei din jur îl mint sau îi ascund adevărul. Nu doresc să fac o astfel de comparație, pentru că ea este neavenită din toate punctele de vedere. Ca președinte, dl Iliescu a fost întotdeauna loial premierilor săi, indiferent de gradul de simpatie pe care îl nutrea față de aceștia. Cu siguranță însă că, în afară de dl Văcăroiu - care a avut și un alt statut politic și a activat și într-o altă conjunctură - dl Năstase s-a bucurat în cea mai mare măsură de suportul președintelui. Temperamente diferite, generații diferite, școli diferite - dar, vreme de doi ani, comunicarea lor n-a fost nici pe departe atât de plină de note false pe cât a lăsat să se creadă presa avidă de scandaluri. Nici discursul de joi nu mi se pare a fi fost atât de 'antiexecutiv' pe cât vor unii să se creadă. A fost, mai degrabă, un mesaj critic și autocritic, președintele asumându-și, alături de Executiv, nerealizări. Dar aceste nerealizări rămân, fatalmente, în zona administrației. Adrian Năstase este, de departe, cel mai bun produs al politicii postdecembriste. Este, deasemenea, cel mai bine organizat și mai eficient premier. În timpul mandatului său administrația a parcurs un lung drum de la haosul instalat de Coaliție, la reconstrucția credibilă a instituțiilor statului. Fire autoritară, structură puternică, premierul atrage mult mai multe resentimente din partea adversarilor sau a concurenților, decât a atras oricare dintre cei care l-au precedat. Acest plus de personalitate l-a pus, în nu puține situații, în concurență directă cu șeful statului, ceea ce a produs iritări în special în zona anturajelor. Dar, faptul că în ciuda criticilor, justificate sau nu, în ciuda convingerii unui important număr de români că nu o duc bine și că principalul responsabil de această stare e corupția, caracteristică aproape oricărei puteri - mai bine de jumătate dintre ar vota tot PSD-ul și pe Adrian Năstase! Este doar un paradox aparent, care pune în altă lumină, inclusiv relația, considerată acum a fi pe muchie de cuțit, între președinte și premier.
Titlu: Lupta cu corupția
Nr Editie: 816 Data: luni 23 decembrie 2002
Cred că premierul Năstase are dreptate când afirmă faptul că corupția și lupta împotriva corupției au devenit fetișuri, și că de aici se așteaptă rezolvarea tuturor problemelor. Cred, deasemenea, și ce spune președintele Iliescu, că nu tot ceea ce contravine legii este corupție și că infracționalitatea are un registru larg, de care nu se fac răspunzătoare relațiile incorecte dintre reprezentanții statului și cetățeni. Corupția este, însă, o realitate, nici măcar caracteristică unei societăți aflate în tranziție sau unei țări sărace. Corupția este pretutindeni pe glob, mai multă și mai gravă acolo unde și miza este mai mare. Cred, chiar, că datorită unor condiții specifice, corupția la români este mai mică decât în alte ogrăzi învecinate, inclusiv din motivul că s-a vorbit mult despre ea. Se întâmplă însă ca amploarea ei să fie asimilată intensității discursului gazetăresc, care găsește în corupție unul dintre subiectele favorite, cu maxim impact la un public tot mai frustrat de condițiile generale de viață, dispus să găsească, oricând, un țap ispășitor. Desigur că lupta împotriva corupției este o necesitate vitală. Nu cred însă că ne putem face un ideal din a trimite cât mai mulți oameni după gratii, mai ales că în condițiile unei puternice confuzii morale, fenomenul nici nu mai este interpretat ca atare, ci ca un 'obicei al locurilor'. Există, în România, mulți corupți, mari și mici. Cad pradă anticorupției mai ales cei mici. Cei mari au învățat și știu să-și păzească pielea. Au, de multe ori, și mijloacele necesare. Cu cât fenomenul e mai amplu, cu atât el este mai greu de combătut. Principala preocupare, prioritate, o reprezintă - cred - combaterea surselor corupției. Acționarea asupra conjuncturilor și mecanismelor care o induc, o fac posibilă. Eliminarea acestor conjuncturi va aduce, după sine, mai puține cazuri de corupție. Asta în primul rând. În al doilea, cred că instrumentul de luptă cel mai convingător îl reprezintă severitatea sancțiunilor. Celor care nu sunt dotați de la natură cu cinste, onestitate, responsabilitate, trebuie să li se opună modelul descurajator. Teama de brațul lung al legii. Spaima de a sta multă vreme departe de lume. Ofensiva împotriva corupției cu asta ar trebui să înceapă: cu determinarea și eliminarea cazurilor. Și să sfârșească cu severitatea pedepselor.  
Titlu: Adevărurile Revoluției: masacrul de la MApN, din 23 decembrie 1989
Nr Editie: 817 Data: marți 24 decembrie 2002
Adevărul despre Revoluție a fost, până de nu demult, una dintre cele mai fierbinți dorințe ale românilor. Ea s-a mai răcorit după ce, ulterior câștigării alegerilor cu acest slogan, Coaliția s-a dovedit incapabilă să ofere răspunsuri credibile.  Încet-încet, pe măsura ce evenimentul se îndepărtează în timp, subiectul începe să-și piardă din actualitate. Sau, poate că lumea a început să-și dea seama că nu există un adevăr unic, absolut, și că adevărul general este compus dintr-o sumă de adevăruri particulare. Practic, s-ar putea spune că fiecare dintre noi este deținătorul unui anume adevăr, cel care corespunde în cea mai mare măsură propriilor noastre aspirații sau idei. Există și adevăruri mai simple, care nu țin de o anume interpretare. Adevăruri despre realitatea unor evenimente sau întâmplări. Una dintre acestea s-a petrecut în seara zilei de 23 decembrie 1989, pe fundalul isteriei create de fenomenul terorist. De la Ministerul Apărării Naționale, proaspătul ministru al Apărării, Nicolae Militaru solicită Unității Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA) sprijin împotriva unor teroriști care atacau sediul ministerului. Ordinul este transmis chiar de către șeful formațiunii, colonelul Ardeleanu, care se afla împreună cu ministrul în exercițiu și un fost adjunct de ministru. Din ordinul lui Militaru, Ardeleanu cere ca formațiunea de intervenție să fie condusă de colonelul Trosca. Trei ABI-uri (ARO-uri cu blindaj ușor) pleacă, cu echipaje formate din vreo 15 luptători antiteroriști, spre Drumul Taberei. Pleacă, fără ca cineva să le dea vreun consemn, vreun indicativ de recunoaștere. Ajunse în fața ministerului, cele trei ABI-uri sunt întâmpinate cu foc greu de pe tancurile ce înconjurau clădirile. Două sunt distruse și șapte ocupanți sunt uciși. Restul sunt dezarmați, maltratați de civili și militari, și reținuți ca teroriști, care ar fi încercat să atace ministerul. Cadavrele celor uciși rămân în stradă, până a doua zi, batjocorite și acoperite de inscripțiile "teroriști". Au trecut de atunci 13 ani și nu se știe cine este vinovat de acest masacru. De 13 ani se știe că Militaru fusese urmărit, ca spion sovietic, și că dosarul îi fusese instrumentat de colonelul Trosca, cel ucis în ambuscada de la MApN. Dar tot de 13 ani nimeni n-a mișcat un deget pentru a reda celor 10 orfani rămași de pe urma acestor acțiuni, demnitatea părinților lor. Este unul dintre adevărurile revoluției care pot fi aflate.
Titlu: Crăciunul însângerat
Nr Editie: 818 Data: miercuri 25 decembrie 2002
Pentru prima dată în cei 13 ani care au trecut de la Revoluție mi s-a întâmplat să simt nevoia de a schimba canalul când au fost prezentate secvențe de la Revoluție. Iar când s-a reluat, pe programul 2, integral, "procesul lui Ceaușescu", am închis televizorul. Nu pentru că aș avea vreo nostalgie. Nu pentru că astăzi aș crede mai puțin decât atunci că a fost, într-adevăr, o Revoluție. Ci pentru că toate acestea îmi trezesc acum sentimentul unui prea-plin și nevoia de a nu mai privi în trecut, ci de a întoarce ochii spre viitor. Crăciunul de acum 13 ani a fost un Crăciun însângerat. Stropit de sângele celor peste 1000 de victime. Și cu acela al lui Ceaușescu.  Îmi amintesc revolta cu care am citit într-o publicație franceză, la vreo 10 zile după evenimente, un articol în care judecarea și împușcarea lui Ceaușescu erau considerate un act barbar. Am scris atunci un articol polemic în care spuneam că, desigur, stând la căldură, în fața televizorului, lângă o masă de Crăciun plină cu de toate, poți să ai sentimentul unei barbarii. Dar dacă ai trăit în România, în acei ani de frig, de lipsuri și de spaimă, răsplata era cea meritată. Astăzi nu mai sunt la fel de convins de acest lucru. Lui Ceaușescu i s-a oferit atunci șansa unei morți care unora le-a părut, iar altora le va părea eroică. Cea mai potrivită pedeapsă pentru el și pentru consoarta lui ar fi fost să trăiască așa cum trăiau mulți oameni atunci. Să îndure frigul, lipsurile și spaima zilei de mâine... Iată, însă, cum, în mod ironic pedeapsa rămâne valabilă pentru cei care nu o merită. Astăzi, mai mulți decât în ’89, românii trăiesc la fel, sau poate chiar mai prost. Lipsurile s-au mutat din galantare în buzunare. Iar speranțele de atunci - că într-o bună zi vom reuși, poate, să scăpăm de Ceaușescu, dacă nu și de  comunism - nu mai are, astăzi, nici un corespondent. Crăciunul lui 2002 poartă încă și va mai continua să poarte pecetea sângelui și a speranțelor neîmplinite...    
Titlu: Încrederea în sondaje
Nr Editie: 819 Data: joi 26 decembrie 2002
Sondajul IMAS realizat doar cu o zi înainte ca șeful său, sociologul Alin Teodorescu, să fie înregimentat în echipa guvernamentală în calitate de coordonator al programului de reformă a administrației publice, aduce câteva noutăți interesante sub raportul încrederii. Încrederea este o categorie foarte specială. Ea poate fi cu greu cuantificată, iar indicațiile pe care ni le oferă au doar un rol orientativ. Nici politica, nici administrația nu se fac cu sentimente. Se fac cu voturi. Lungul drum al votului trece, însă, inevitabil prin câmpia sentimentelor. Prin parcela încrederii. Care mai este cota încrederii românilor în instituții și în oameni? Aici sondajul ne oferă câteva răspunsuri care merită să fie comentate. Biserica își păstrează neatins primul loc, cu un procentaj de invidiat: 92%. Pe locul doi, ca și până acum, Armata, cu 84,3%. Surprinzător, pe locul trei apare Mass Media, cu 72,1%. Spun surprinzător, pentru că tabloul pe care-l oferă mass media - scrisă sau vorbită - nu mai este deloc acela idilic al ultimilor ani. În interiorul mass media s-au produs departajări importante.  Se profilează tot mai clar, curente comerciale și de scandal, odată cu continua scădere a apetitului pentru lectură al consumatorului tradițional. Locul, cred că se datorează percepției uniforme a presei ca principal mijloc de luptă împotriva flagelului numărul 1: corupția. La distanță mare de primii trei, plutonul compact al unor instituții cu tradiție în lipsa de încredere a poporului. Cea mai scăzută cotă o au ONG-urile, încă neînțelese pe deplin ca rol și ca substanță de publicul larg căruia-i apar ca niște entități difuze, a căror misiune este să încurce lucrurile. Nici sindicatele nu se bucură de prea multă încredere, dar, oricum, sunt peste Parlament, care rămâne un soi de campion al frustrărilor publicului, copleșit de modelele negative pe care le furnizează, constant, instituția aleșilor. Interesantă și semnificativă mi se pare apariția, în zona instituțiilor care încep să se bucure de încredere, a SRI-ului, detașat de ereditatea încărcată în scandaluri și manipulări. Cât despre Guvern, el stă la 41,4 procente, mai mult decât în tot cursul anului, dar mult mai puțin decât șeful său, premierul, creditat la același capitol cu un maxim de 56,2%, peste Iliescu (50,8%) și Geoană (50,4%) desprinși în tripletă câștigătoare.   
Titlu: Încredere și notorietate
Nr Editie: 820 Data: vineri 27 decembrie 2002
Să mai zăbovim preț de un "punct pe y" asupra sondajului IMAS dinaintea sărbătorilor. Și anume la capitolele dedicate încrederii în personalitățile publice și a notorietății acestora. De regulă, lectura rapidă a sondajelor duce la confuzii ce provin din nediscriminarea celor două categorii: să inspiri încredere e una, iar să fii notoriu, cunoscut e alta. Gradul de notorietate poate fi foarte mare, iar încrederea foarte mică. Și viceversa. Ce ne propun autorii sondajului  întru definirea celor două noțiuni: 11 nume de politicieni. Și din arcul puterii și din Opoziție. Când spun "arcul puterii", mă gândesc la coaliția pe care PSD-ul o formează cu PUR și UDMR, cu toate tendințele individualiste ale acestora. Un Dan Voiculescu, de pildă, veșnic având de reproșat acționarilor majoritari ciocoismul comportamental față de minoritari, poate fi cu greu definit ca om al Puterii, după cum Ciorbea, la cârma unui partid ieșit de pe orbita parlamentară, nu prea poate fi arondat Opoziției. Plutonul Puterii este reprezentat de președintele Iliescu - cu o notorietate maximă, de 99% și cu 50,8 aprecieri pozitive, de Adrian Năstase, și el cu o notorietate tinzând spre maxim (98,2%) dar cu cel mai bun procent de aprecieri pozitive (56,2%), eternul outsider Geoană, mai puțin notoriu (84%) dar cu un coeficient de încredere apropiat de al președintelui, și de doi ‚nimeriți’: senatorul Păunescu - mai puțin notoriu decât te-ai aștepta (91,2%), creditat cu prea puțină încredere (24,6%) și privatizatorul Mușetescu, nici cunoscut (51,45) și deloc crezut (5,1%). Opoziția formează un bloc compact, cu coeficienți de notorietate între 92,8% (Stolojan), 93,5% (Băsescu) și 96,6% (Vadim) dar cu cote diferite la încredere - de la puțin (Vadim - 21,4%), la mediu (Stolojan - 33,8%) și până la mulțumitor (Băsescu - 44,5%). Mai nou sosit în câmpul bătăliilor politice, Voiculescu (proprietarul PUR-ului) are o notorietate remarcabilă (56%) dar se bucură de doar ceva mai multă încredere decât Mușetescu (9,3%). Marko Bela, în schimb, are o bună notorietate (86,1%), iar încredere atâta cât e nevoie să-și facă treaba (12,8%). Este, bineînțeles un clasament pentru care nu se poate băga mâna în foc. Mai degrabă un exercițiu menit să sugereze cum se mișcă, în sus și în jos, aprecierile publicului, în funcție de baletul cotidian al actorilor politici.
Titlu: Vizele Schengen și milionul lipsă!
Nr Editie: 821 Data: sâmbătă 28 decembrie 2002
Dintr-o statistică dată publicității de către Ministerul de Interne reiese că anul trecut au ieșit din țară 5 milioane de români! Aproape unul din patru, din punct de vedere statistic, a beneficiat de măsura anulării restricțiilor de circulație în țările Uniunii Europene, membre ale Acordului Schengen. Pentru o țară care nu mai demult decât acum 13 ani avea frontiere închise ermetic, este o performanță. Desigur, nu este vorba despre cinci milioane 'om cu om', pentru că în statistică intră și cei care au ieșit de mai multe ori.  Dar despre vreo două milioane jumătate, tot este vorba, și nici asta nu-i de colo. Mai puțin în regulă mi se pare faptul că atunci când s-a tras linia și s-au adunat cei plecați, scăzându-se cei veniți, a ieșit o lipsă de un milion. De data asta, milionul e chiar milion și românii ăștia sunt împrăștiați prin lume și prin Europa, cu și fără treabă, și ar trebui să se întoarcă acasă mai devreme sau mai târziu. Cert este că un român din 22 nu s-a aflat, la acest sfârșit de an, printre ai săi. E o statistică cel puțin îngrijorătoare, pentru că, cei care lipsesc sunt, în general, oameni activi și în putere, de care este foarte posibil ca economia să ducă lipsă în eforturile ei de redresare. Ăsta ar fi un punct de vedere. Altul este că majoritatea acestora reușesc să câștige cumva un ban, mai mult decât ar putea câștiga acasă. Legal sau nu, ei pun banii ăștia deoparte și se întorc cu ei în țară pentru a-și mai rezolva din probleme. Fac, cum s-ar zice, aport valutar. Ei aduc bani, alții îi duc. Un important număr dintre cei aflați între cele 5 milioane, sunt 'navetiștii' din zona de vest a țării, cei care se urcă în mașină și-și fac cumpărăturile peste graniță, unde lucrurile par să fie nu doar mai de calitate, ci și mai ieftine. Și, uite-așa, o parte din amintitul aport valutar se întoarce de unde a venit, doar pentru că nu suntem în stare să ne păstrăm acasă nici oamenii și nici banii.
Titlu: Anticipatele cu sula-n coaste
Nr Editie: 822 Data: luni 30 decembrie 2002
De două ori a avut sentimentul, dl Iliescu, că "i se pune sula-n coaste": prima dată, la crearea CPUN-ului, când țărăniștii și liberalii au tăbărât pe el să desființeze FSN-ul, iar a doua oară când premierul a mers la Cotroceni ca să-l convingă să fie de acord cu alegerile anticipate. Nici atunci și nici acum dl președinte n-a putut fi convins, ceea ce constiuie o dovadă pentru faptul că sula nu este instrumentul cel mai potrivit pentru a-l face să-și schimbe convingerile. Sau părerile. Și că altele ar trebui să fie metodele prin care ar putea fi influențat într-o direcție sau alta. Am făcut această introducere pentru a ajunge la ideea tacticii și strategiei politice. Într-un context ca al nostru, când între separația puterilor în stat și colaborarea lor intervin o groază de necunoscute, orice intervenție ar trebui făcută cu un anume dichis. Eu, de pildă, dacă aș fi fost în locul d-lui Năstase (pur teoretic, mă-nțelegeți) și aș fi stat mai bine de zece ani în spatele, la stânga și la dreapta președintelui, n-aș fi dat buzna peste dânsul punându-i în față hârtia și tocul pentru a semna.  Pentru că - așa cum bine s-a văzut - n-aș fi avut nici o șansă. Aș fi început exact cu sfârșitul. Adică, primul lucru pe care l-aș fi făcut când mi-a venit în minte ideea cu anticipatele, ar fi fost să-i solicit președintelui o întrevedere pentru a mă sfătui cu dânsul. I-aș fi pus-o cu toate amănuntele: cu argumente pro, cu argumente contra, cu beneficii și cu pierderi. L-aș fi lăsat să o dospească o săptămână-două după care aș fi revenit cu câțiva dintre principalii colaboratori (între care ar fi avut grijă să fie și câțiva dintre "oamenii" săi) și aș fi făcut o discuție mai largă. Și, abia după ce aș fi simțit că am început să-l clatin, aș fi recurs la presiunea mediatică, la simpozioane, la delegații permanente și așa mai departe. În nici un caz n-aș fi făcut cum a făcut dl Năstase (avantajul celui care stă pe margine!). N-am nici o îndoială că ideea anticipatelor are câteva rațiuni serioase. Nu mă îndoiesc că între calculele unei formațiuni politice aflate la putere figurează, în primul rând, ideea de a rămâne la putere. Dar, în felul în care a decurs toată această campanie există vicii de procedură însemnate, care n-au făcut decât să o îngroape. Cel puțin pentru o perioadă (importantă) de timp.   
Titlu: Paralelele inegale ale dlui Burcea
Nr Editie: 812 Data: miercuri 18 decembrie 2002
Alin Burcea, patronul firmei de turism 'Paralela 45' și fost secretar de stat la ministerul de resort până în urmă cu câteva zile este un caz tipic pentru modul în care a fost și mai este înțeles conflictul de interese. În cazul dlui Burcea, conflictul a apărut abia atunci când interesele sale de businessman în domeniul turismului n-au mai putut fi 'paralele' cu funcția pe care o deținea. Funcție în care, să nu vă închipuiți că și-a dezavantajat vreun moment propria firmă. Ba din contră. Dl Burcea nici măcar nu se mai ferea de ochii lumii și ai ministrului pentru a-și îmbina armonios cele două funcții distincte întru prosperitatea afacerilor sale. Cum a ajuns dl Burcea demnitar, numai Dumnezeu și cei care l-au pus știu.  Domnia sa a avut o slăbiciune pentru Partidul Democrat, din ale cărui rânduri s-a luptat din răsputeri, ani la rând, cu primarul țărănist de sector Chiriță, care ținea morțiș să-i scoată firma dintr-un spațiu pe care-l deținea cam abuziv la parterul clădirii unde se afla și primăria sectorului, în chiar buricul târgului. În 2000 a făcut campanie intensă pentru partidul care-i oferea câteva 'prăjituri' consistente (între altele și o prestație fără licitație, pentru EXPO 2000 Hanovra) pentru ca brusc, și fără nici o explicație, la finele lui 2000 să apară pe lista Guvernului.  Întrebărilor puse atunci li s-a răspuns că nu conta trecutul politic al dlui Burcea, ci prezentul său de om de afaceri, și spiritul pe care ar fi trebuit să-l insufle domeniului de care urma să se ocupe. Că ministrul Agathon s-a gândit că ar putea avea în Burcea un sprijin profesionist, mi se pare de înțeles. Domeniul era unul dinamic, iar principala sarcină a ministrului era să privatizeze cu grăbire tot ceea ce rămăsese la stat. Că de unele dintre privatizări s-a mai lipit și dl Burcea, n-ar fi un capăt de lume, chiar dacă, precum în cazul terenurilor de sport de la Neptun, a făcut-o la vedere, fără ca măcar să se mai ferească, participând personal la licitație. Dar, se pare că omul a pierdut măsura punând în pericol și demersurile ministrului, și credibilitatea Guvernului, în special după cazul Păvălache. Așa că dl Burcea a fost retrimis la munca de jos, stingându-se, mai bine mai târziu decât deloc, conflictul de interese. Al ministerului. Nu și al secretarului său de stat...  
Titlu: Timișoara, 13 ani după...
Nr Editie: 811 Data: marți 17 decembrie 2002
Se împlinesc astăzi 13 ani de la scânteia care a declanșat incendiul Revoluției. Istoria a vrut ca acest lucru să se întâmple la Timișoara, oraș ce va rămâne, indiferent de mersul vemii, în posesia unui fanion ce-i dă dreptul să se mândrească cu faptul de a fi fost locul unde, în zidul care ne despărțea de libertate, s-a produs prima spărtură. Cinci zile mai târziu, întregul edificiu al dictaturii urma să se prăbușească sub presiunea enormă a unei nemulțumiri populare îndelung ținută în frâu. Evenimentele de la Timișoara - poate încă nu suficient clarificate - au avut, în principal, meritul de a arăta lumii o altă față a românilor. Că acest lucru s-a întâmplat într-un loc în care românismul este o idee de solidaritate culturală, mai mult decât un dat etnic, mi se pare a fi, de departe, aspectul cel mai încărcat de semnificații. Pentru că sub călcâiul dictaturii au fost strivite și conștiințe ungurești, și săsești sau șvăbești, și sârbești, și bulgărești, și țigănești sau evreiești, nu doar românești. A avut, teoria și practica marxistă această "calitate", de a nu face discriminări atunci când trebuiau create "opinii" și conștiințe "de masă". După 13 ani, la Timișoara pare să fi rămas doar amintirea fugară a incadescenței acelor zile. Viața are tipicul său și după zbuciumuri majore, existența se reașează în tiparele obișnuite. Timișorenii au modestia oamenilor care știu că ceea ce au făcut, trebuia făcut. Că odată datoria împlinită, eroii se întorc la locurile lor. Și-i văd de treabă... Mai grav mi se pare faptul că dincolo de zidurile Timișoarei, oamenii încep să uite. Sau să trateze cu indiferență ceea ce au realizat semenii lor din orașul de pe Bega. Uitând aceste lucruri, sunt în pericol de a ignora ceea ce ar putea face ca astfel de lucruri să se repete. Ori, așa ceva nu trebuie, nu poate să se întâmple. Este motivul pentru care astăzi, mă descopăr și las gândul să-mi cutreiere în voie, în Piața Operei, printre cei care astăzi sunt sau nu mai sunt...
Titlu: Arta negocierii
Nr Editie: 810 Data: luni 16 decembrie 2002
Într-o recentă conferință de presă, la Copenhaga, după summit-ul Comisiei Europene care a marcat cea mai importantă lărgire din istoria Uniunii - cu 10+2 membri - premierul Năstase atrăgea atenția asupra caracterului special al 'ajutoarelor' și al finanțărilor europene. Discuția plecase de la faptul că Polonia a negociat cu îndârjire majorarea sumelor alocate, amenințând chiar cu retragerea din cursă! Pentru noi, acest lucru pare de domeniul imposibilului: cum adică, să le spui europenilor că dacă nu-ți dau cât vrei tu, nu te mai interesează aderarea? Polonia, spunea premierul, are o situație aparte: ea a fost mai dorită de către Uniune, decât a dorit ea Uniunea. Este o țară importantă - a șasea ca populație din Europa. Ea a fost port-drapelul demolării comunismului. Are o poziție strategică importantă. Ne putem compara noi cu Polonia? Sau cu Turcia, care la aceeași reuniune a făcut presiuni inimaginabile să i se stabilească o dată a începerii negocierilor de aderare, atunci când dorea ea: adică până în decembrie 2004, când Uniunea mai are aceeași componență. Pentru asta i-a șantajat pur și simplu pe americani, amenințându-i că altfel îi va fi imposibil să le pună la dispoziție bazele militare pentru atacul împotriva Irakului. Și Bush i-a luat frumos, la rând, pe europeni și i-a rugat, somat, să acorde puțină atenție Turciei. Ceea ce s-a și întâmplat. Ei bine, cam cum ar putea România să se situeze pe o altă poziție, decât aceea de copil neastâmpărat, mereu pedepsit și mereu amăgit cu câte o bomboană? Nu poate - a fost răspunsul care s-a desprins din analiza premierului. Nu poate nici măcar să facă precum polonezii și să ceară majorarea subvențiilor agricole - având din acest punct de vedere, o situație similară. Față de cele vreo 10 miliarde de dolari - la cât se presupune că se va ridica, în final, subvenția totală pentru polonezi, miliardul nostru pare o glumă. Dar și acesta ridică o problemă, zice dl Năstase: miliardului acestuia noi va trebui să-i adăugăm, din bugetul nostru alte vreo două. Pentru că așa e procedura: fiecare proiect se finanțează într-un procent care trebuie completat cu bani proprii.  Or, pentru noi, constituie o dificultate să găsim acești bani. O subvenție mai mare, va însemna o cheltuială mai mare din buzunarul nostru! E un lucru pe care până și unii miniștri abia acum încep să-l înțeleagă, a mai spus premierul. Există, desigur, o artă a negocierii. Totul este, însă, să ai, în afară de abilitatea de a te tocmi, și ceva argumente.  Pe-ale noastre le-am cam irosit...   
Titlu: Nu vrea nimeni BCR-ul?
Nr Editie: 799 Data: marți 03 decembrie 2002
Este a doua sau a treia oară când privatizarea BCR-ului cade din cauză că APAPS nu reușește să-i găsească un "mire" pe măsură: adică un investitor strategic, dispus să achiziționeze pachetul majoritar al celei mai importante bănci din România! Ce se întâmplă? De ce n-o vrea nimeni? Are defecte ascunse, pe care le știu doar cunoscătorii? Și de ce nu ajungem la vorba premierului: e o bancă bună, care face profit, de ce s-o mărităm oricum? Dl Năstase are, pe fond, dreptate. Dânsul nu ne spune, explicit, că vânzarea BCR-ului nu e o idee fixă a dlui Mușetescu, ci o solicitare expresă din partea FMI.  Domnii de la Washington condiționează viitoarele noastre colaborări (eliberarea câte unei noi tranșe din acordul stand-by) de câteva operațiuni pe care ei le consideră esențiale: privatizarea BCR și înlăturarea câtorva mari "găuri negre" din industrie. Între ele există o legătură pe care FMI-ul vrea s-o rupă: BCR-ul este pușculița la care recurge, de regulă, Executivul. Când e strâns cu ușa de sindicaliștii de la Brașov, de la Reșița, de la Hunedoara și din alte câteva locuri. Atunci, premierul sau ministrul Industriei, sau președintele APAPS pune mâna pe telefon și-l sună pe dl Dănilă:  "Mai dă-le, dom'le, o gură de oxigen ăstora!" Și dl Dănilă le dă, pentru că amintiții domni sunt șefii lui, atâta timp cât pachetul majoritar de acțiuni aparține statului.  Dacă privatizăm BCR-ul, atunci noua conducere nu mai are nici un motiv să facă sluj și să pompeze pagubă în conturile proprii. În felul ăsta, gândește FMI-ul să rezolve o problemă de nerezolvat de cel puțin 13 ani. Numai că tot FMI-ul vine cu ideea unui "investitor strategic" care să ia 51% din acțiuni. Or, un astfel de investitor nu poate fi decât unul străin. Oare așa să fie? Chiar nu există în țară banii necesari privatizării BCR-ului? La cât s-a furat și s-a deturnat, mi-e greu să cred. Probabil că banii ăștia nu se află într-un singur buzunar. Sunt în mai multe. Mă întreb, ca neofitul, de ce nu încearcă APAPS-ul să lanseze o ofertă publică de privatizare a BCR-ului către toți românii? Cine n-ar vrea să cumpere acțiuni la cea mai mare bancă românească? Care, în felul acesta, ar rămâne românească, fără ca, însă, să o mai facă dependentă de guvern? Întreb, nu dau cu parul!   
Titlu: Eroii anticorupției din fotbal
Nr Editie: 800 Data: miercuri 04 decembrie 2002
În stilul devenit deja caracteristic, tartorul fotbalului românesc, cel care cu mândrie își asumă porecla de 'Corleone' - Mitică Dragomir - aruncă o nouă fumigenă în arena plină de zoaie a fotbalului: cică știe el cine ar fi de vină pentru corupția din fotbal. Arbitrii! Ba, Mitică adaugă faptul că știe și câțiva arbitri care vând meciuri cu nerușinare. Îi știe, dar când e vorba să-i și spună, o dă cotită. Se prevalează de... secretul fotbalistic!  Tot pe el îl scapă, mai deunăzi, gura pe dinainte, afirmând că o droaie de arbitri n-au nici o meserie, nici o slujbă, dar trăiesc ca niște nababi doar din arbitraj. Nu din primele pe care le dă Liga, ci din cele negre, oferite pentru favorizarea uneia sau alteia dintre echipe. Cât de îndreptățită e afirmația sa s-ar putea afla lesne printr-o simplă investigație pe care ar trebui să o facă din oficiu Parchetul Național Anticorupție, care de-aia a fost inventat, să-i dea în gât pe corupți - inclusiv pe cei din fotbal.  Dacă n-o face, e treaba lui (a lor, adică). Ce vreau să spun și unde l-aș adnota pe dom'Mitică: ar fi bine dacă e așa cum spune el. Arbitrii corupți - restul curați ca lacrima!  Dar, să nu-mi spună mie președintele  Ligii că arbitrii ar fi corupți dacă n-ar exista corupători: la echipe, la Ligă, la Federație. Corupția arbitrilor este rezultatul unei stări și nicidecum cauza. Corupția arbitrilor este instrumentul prin care "cooperativa" își face jocurile și aranjează fotbalul românesc. Întrebarea pe care mi-o pun este de ce abia acum "cooperatorii" înșiși încep să-și pună problema consecințelor corupției din fotbal? Simplu: pentru ce s-a ajuns la fundul sacului! Atâta timp cât s-a trăit din osânza unor rezultate internaționale, cât timp în fața publicului se putea agita steagul succeselor, discuția n-avea relevanță.  Acum, când și succesele s-au dus, când fotbaliștii sunt tot mai slabi, n-au cotă și nu pot fi vânduți pe dolari, toată lumea se agită.  Le este în joc nu doar cozonacul, ci și pâinea! Ar fi dispuși să facă ceva și soluția cea mai la îndemână este să-i sacrifice pe alții. Și atunci de ce să nu-i dăm pe arbitri pradă mulțimii nemulțumite, existând șansa ca noi, ceilalți, să scăpăm nu doar cu fața curată, dar să și pozăm în eroi ai anticorupției?    
Titlu: Corupția - terorismul de catifea!
Nr Editie: 801 Data: joi 05 decembrie 2002
Președintele Iliescu s-a angajat, în fața omologului său american, să declanșeze o campanie "necruțătoare" împotriva corupției.  Americanii se luptă cu terorismul, noi cu corupția. De fapt, corupția este terorismul nostru: un inamic la fel de perfid și de periculos, care nu poartă ecuson sau uniformă și se poate ascunde unde nici nu te aștepți, luând înfățișări dintre cel mai banale. Se aștepta cineva ca Păvălache să fie terorist-corupt? El, care părea om serios, angajat al Guvernului și persoană de încredere - veritabilă mână dreaptă - a unui ministru? Repet: pentru noi, corupția este la fel de periculoasă cum este terorismul pentru americani. Ea poate lovi oricând, mortal, punând sub semnul întrebării sinceritatea adeziunii noastre față de comunitățile euroatlantică și europeană, generând aceeași suspiciune și neîncredere din partea aliaților și partenerilor. Este clar, deci, că mai ales după ce ușa NATO ne-a fost deschisă, nu mai avem cale de întoarcere. Nu mai putem concubina cu corupția și cu corupții pe principiul că atâta timp cât economia albă abia se târăște, e bună și cea gri, ca să nu mai vorbim de faptul că cea neagră ne salvează de la sucombare. Mai este o problemă: populația nu percepe, sau pricepe cu dificultate gravitatea fenomenului. De-aia zic că corupția e un terorism de catifea: ea nu aruncă în aer, la propriu, instituții, nu face să curgă sânge, nu face lumea să nu mai aibe curajul să iasă din casă. Ea ne face, însă, pe toți să suferim - de sărăcie, de frig, de teama zilei de mâine. Efectele ni se însinuează constant în viața de fiecare zi, dar mai ales în scăderea continuă a calității ei, pentru cei mulți. Și ultima problemă: bine, lansezi o luptă necruțătoare. Dar care e strategia? Cum îi depistezi pe corupți ca să poți să le dai la cap? Cum altfel decât punând în lumină sursele corupției și acționând asupra lor. Pentru asta este însă nevoie de curaj: curajul de a accepta că aceste lucruri se întâmplă sub ochii noștri de atâta vreme și că nimeni n-a făcut nimic. De ce? Aceasta e-ntrebarea!
Titlu: Grenadierul și poliția
Nr Editie: 803 Data: sâmbătă 07 decembrie 2002
Iată, a trecut mai bine de o lună și nici o veste în legătură cu cel care a  aruncat grenada în curtea liceului Monnet. Nu știu dacă nerăbdarea și curiozitatea publicului ar fi fost la fel de mari dacă incidentul s-ar fi petrecut prin Voluntari sau prin Popești Leordeni. S-a întâmplat însă, la liceul de protocol al Capitalei, unde învață, printre alții, și unul dintre fiii premierului. S-a întâmplat la câteva sute de metri de locuința președintelui. S-a întâmplat în timp ce în liceu se afla soția domnului Năstase.  Sunt tot atâtea circumstanțe agravante și tot atâtea motive de a dori, cu grăbire, lămurirea situației: aflarea identității făptuitorului, a motivelor care au stat la baza gestului, asigurarea că așa ceva nu se va mai întâmpla. Sarcini deloc ușoare pentru instituția care trebuie să dea răspunsurile: Poliția! Ce face poliția? Caută. Caută acul în carul cu fân. Numai cine mai are vreo contingență cu munca de investigație știe ce înseamnă să te afli, atâta vreme, sub două forme de presiune: cea internă, profesională, care îți arată clar limitele căutării, și cea externă, care nu cunoaște nici un fel de opreliște. Cum adică, nu-l găsiți? - se mai rățoiește câte un potentat care nu vrea să țină cont de faptul că aproape 800 de oameni sunt angrenați, zi și noapte, de mai bine de o lună, în această istovitoare căutare.  Cum se găsește un dement, un dezaxat, care nu are nici un alt mobil în afară de impulsul de moment al personalității sale zdruncinate? Lunetistul din America, dacă s-ar fi oprit brusc, după cea de-a șaptea sau a opta victimă, n-ar mai fi fost descoperit niciodată. Doar întâmplarea a făcut ca să dea de el. Poliția română poate să spere și ea, doar în această întâmplare. Pentru care este, însă, nevoie de răbdare și de nervii tari. Mai ales pentru a putea face față presiunilor. 
Titlu: Bătălia politică și mita
Nr Editie: 804 Data: luni 09 decembrie 2002
Aștept și eu cu nerăbdare lămuririle pe care le va oferi Parchetul Național Anticorupție în legătură cu 'cazul Dabela'. Până atunci vor circula nu puține suspiciuni în legătură cu motivele reale ale arestării sale. Unul dintre motive, pe care l-a pus în circulație chiar primarul Băsescu, este acela că arestarea ar fi urmarea 'răzbunării' consilierilor PSD, care fac legea în Consiliul General, și care ar fi fost afectați de acțiunile directorului de la RADET. Și nu oricum, ci direct la buzunar. Spune Băsescu că niște firme aparținând consilierilor ar fi aranjat un import masiv de contoare de apă caldă, pe care ar fi urmat să le vândă populației la un preț mediu de circa 1.000 de euro per bucată. Ar fi vorba, zice Băsescu, de vreo 200.000 de contoare doar la prima strigare. Ei bine, această mănoasă afacere ar fi fost grav afectată de un lot de contoare primite din Danemarca, pe care primarul i-a ordonat lui Dabela să le monteze gratuit, urmând ca ulterior să se importe cantitatea necesară, dar la un preț de doar vreo 300 de euro pe bucată! Această operațiune ar fi provocat o lovitură grea pesediștilor, care ar fi urmat să înregistreze o pagubă substanțială.  Dacă cifra de 140 milioane euro vi se pare exagerată e treaba dumneavoastră. Zice tot Băsescu că Dabela ar fi fost amenințat în repetate rânduri și sfătuit să nu dea curs dispozițiilor primarului general, în caz contrar urmând a-i fi puse pe cap Curtea de Conturi, Garda Financiară, Poliția, Justiția și așa mai departe. La prima vedere, scenariul pare a se derula după cum zice Băsescu. La a doua, dl Dabela pare să-și fi bătut singur cuie în talpă, acceptând o mită de 160.000 de euro. Este vreo legătură între cele două situații? Foarte probabil, nu. Doar că, într-o lume marcată de felurite lupte, politice sau economice, trebuie să fii curat ca lacrima. Nu poți să fii corect într-o parte și incorect în alta. 
Titlu: Întoarcerea lui Călinescu
Nr Editie: 805 Data: marți 10 decembrie 2002
În jurul capului lui Florin Călinescu continua să plutească aura de mare maestru al show-ului TV, chiar dacă de vreun an și jumătate el nu se mai arătase la față, după despărțirea în termeni destul de neclari de Trustul PRO al lui Adrian Sârbu. Această aură a dispărut, însă, brusc, vineri seară, odată cu revenirea - care se anunțase a fi în forță - pe micul ecran al muribundului post Tele 7abc. Cei care și l-au închipuit pe Florin Călinescu muncind de dimineață până-n noapte, cu "mânuțele lui amândouă" pentru a-și crea un piedestal mediatic pe măsura talentului său, se întreabă acum, nedumeriți, ce-o fi făcut în tot acest răstimp, dacă rezultatul este cel pe care ni l-a înfățișat: un show însăilat și buimac, un soi de amestec nereușit între "Bate palma", "Prețul corect" și "Jocker", dar mult mai lipsit de nerv și de inspirație. Strădania lui Călinescu de a avea haz și de a fi spontan s-a concretizat printr-o căzneală adeseori penibilă, în care celebrul său discurs incoerent n-a mai fost agrementat de nimic din ceea ce-l făcuse faimos. Deși locul în care se desfășoară noul spectacol ("Alo, Florin!") este același în care se producea "Chestiunea zilei", nimic nu mai seamănă. Un cadru sărăcăcios și banal, prost luminat, cu o scenografie de cămin cultural; nimic din strălucirea, din glamour-ul pe care-l punea în show trupa de șoc de la PRO, cu remarcabilele-i resurse materiale și de fantezie. În "spatele" lui Călinescu stă, azi, un patronat meschin și neîncrezător, care încearcă marea televiziunii cu degetul mic, încercând să profite, în stilul clasic, de naivitatea și nebăgarea de seamă a publicului, aruncându-i în față nada cu milionul de dolari zilnic, care, însă, este foarte probabil să nu-l câștige nimeni, niciodată. Nu concurența "Titanicului" este cea care a făcut ca audiența postului să nu sară vineri seară, peste valorile pe care le înregistrau Condurățeanu sau Dragomir jr., ci propria concurență a lui Călinescu: din ambalajul fără luciu, el a scos un produs obosit și expirat, arătând că absența îndelungată din prima linie a show-bizz-ului îi poate fi fatală oricui, mai ales când vrea să reînnoade firul de unde s-a rupt, uitând că, între timp, caravana a parcurs un drum lung. Vineri seară Călinescu mi-a apărut ca un pinguin trist și singuratic, eșuat pe o bucată de gheață care în vecii-vecilor n-ar putea răpune vreun Titanic...  
Titlu: Principiul termocorupției
Nr Editie: 806 Data: miercuri 11 decembrie 2002
Pentru mulți dintre cei care l-au cunoscut, directorul Dabela era un tehnician serios și priceput, care de 10 ani ducea în spinare cea mai mare societate de termoficare din țară. Și care, în ciuda nenumăratelor probleme pe care le ridică acest domeniu plin de imponderabile, reușise să reziste și să-l țină în funcțiune. Defecțiunea sa pe motiv de luare de mită a venit ca o bombă, pentru cei mai mulți. Unii - nu puțini - au suspectat ca fiind la mijloc o reglare de conturi între consilierii PSD și primarul Băsescu, în care primii au lovit ca la biliard în omul care se angajase să ducă la îndeplinire dispozițiile primite în legătură cu contorizarea. O dispoziție care, pe fond, afecta serios buzunarul unor întreprinzători aflați în directă conexiune cu amintiții consilieri. Datele furnizate de Parchetul Național Anticorupție pun lucrurile într-o ală lumină. Chiar dacă până nu va fi dovedită în justiție, fapta sa se bucură de prezumția de nevinovăție, este evident mecanismul prin care directorul Dabela s-a transformat într-un infractor. Schema e simplă și ea fduncționează aproape cu rang de regulă în majoritatea instituțiilor care angajează banii statului. Regia, de  exemplu, contractează o lucrare cu un furnizor. Acesta o execută. Apoi, află de la conducerea regiei că aceasta n-are bani, că nu i s-au virat de la buget și că va plăti când va putea. Între timp, executantul poate da faliment. Să dea în judecată Regia? Ar însemna să-și facă iluzii. Povestea poate dura ani de zile, timp în care prestatorul s-ar putea să nu mai existe. Rămâne soluția mitei: se dau bani, ca să-și poată primi banii care i se cuveneau. Nimic în plus. Mecanismul funcționează, de regulă, pe seama celor care n-au de unde să dea bani ca să-și primească banii. În aparență, Dabela&Comp nu fac nimic "ilegal". Nu umflă devizele, nu solicită lucrări în plus. Sunt "sensibili" la unii sau alții dintre cei cu care intră în relații de afaceri. Aici e buboiul pe care PNA poate de data asta să-l spargă. Cum? Foarte simplu: luând la bani mărunți modul în care regiile fac plățile. Cine-și primește cu regularitate banii? Cine și-i primește cu întârziere? Cine semnează derogările?
Titlu: 'Legionarul' Mihăilescu
Nr Editie: 807 Data: joi 12 decembrie 2002
Decorarea Secretarului General al Guvernului, Șerban Mihăilescu, va fi surprins pe mulți dintrei cei obișnuiți să citească sau să audă comentarii mai mult sau mai puțin răutăcioase la adresa sa, al căror numitor comun ar fi pretinsele sale aranjamente ilicite.  Arestarea fostului său consilier Păvălache și explicațiile sale cam bâlbâite au dat apă la moară "susținătorilor". Așa încât festivitatea care a avut loc la Ambasada Franței a ridicat unele întrebări. Cea mai la îndemână ar fi următoarea: francezii ignoră comentariile din jurul secretarului general, sau nu sunt la curent cu ele? Gestul de a i se decerna una dintre cele mai prestigioase medalii ale statului francez capătă, astfel, un ușor aer de frondă. Medalia de pe pieptul lui "Miki le Bakchich" - cum l-a numit odată chiar un cotidian francez - vrea să spună ceva. Mi-e greu să cred că autoritățile franceze sunt atât de neglijente sau de imprudente încât să riște să onoreze în acest fel persoane pe care apoi ar trebui să le dezavueze. Cred, mai degrabă, că francezii l-au judecat pe Șerban Mihăilescu cu mai multă obiectivitate și punând în balanță lucruri concrete. Pentru că, dincolo de rumori și bârfe, Mihăilescu este o persoană eficientă. Și foarte activă. De cele mai multe ori, funcția este cea care-i cere să se amestece în lucruri în care alții preferă să nu se bage, tocmai pentru a nu-și șifona imaginea. Poate că este și un soi de blestem al funcției: așa a pățit și Viorel Hrebenciuc, suspectat la rândul lui de tot felul de malversațiuni, dar niciodată dovedit ca atare. Ca și Hrebenciuc, Mihăilescu a acceptat, poate, cu prea multă ușurință un calificativ - poreclă care avea, într-un fel și o conotație simpatică. L-a lăsat să circule, devenind în final victima sa. Acțiunea guvernului francez, care-l alătură pe Șerban Mihăilescu unui șir de politicieni remarcabili - începând cu Coposu și continuând cu Manolescu, Geoană și Tănăsescu, mai recent - ne poate atrage atenția asupra ușurinței cu care privim uneori lucruri foarte serioase.
Titlu: Salariile groazei și "laboratoarele" C.A.
Nr Editie: 808 Data: vineri 13 decembrie 2002
A trebuit ca directorul RADET să fie înhățat pentru o banală mită (banală - pentru că fenomenul e la ordinea zilei) ca să aflăm ce câștiguri fabuloase au directorii de Regii, ca răsplată a faptului că gestionează bunurile statului. Și că mita reprezintă, uneori, un soi de bacșiș care vine ca la frizeri, în completarea venitului. Dl Dabela avea planificat un câștig anual de aproape un miliard - salariul ca salariul - la nivelul unui secretar de stat. Dar erau sporurile și primele - acestea din urmă, de un milion pe zi! Deci, făcea treabă nu făcea, era cald în case sau nu era, dl Dabela se premia cu un milion - indiferent de felul zilei - de muncă sau de sărbătoare. Vă veți întreba, desigur, cum era posibil așa ceva? Nu-l controla nimeni pe director? Nu controla nimeni contabilitatea Regiei? Nici unul dintre membrii Consiliului de Administrație - oameni puși acolo să vegheze tocmai la corecta gestiune a banului public - nu a fost șocat de această scăldătoare cu bani în care se lăfăia directorul? Aici mi se pare că este buba multor situații similare: Consiliile de Administrație. Acestea au încetat să fie structuri de veghe și s-au transformat în adevărate găști de privilegiați. Faptul că legea zice că un membru C.A. primește 20% din veniturile directorului, lămurește totul: cu cât i se aprobă directorului venituri mai mari, cu atât crește și suma cu care membrii C.A. pleacă acasă după fiecare ședință! Cine e nebun să-și mai pună întrebări sau să atragă atenția? Cu atât mai mult cu cât desemnarea celor care fac parte din consiliile de administrație a devenit un mijloc prin care autoritățile recompensează serviciile sau loialitatea anumitor persoane pentru care nu mai au alte funcții. Sau cărora le ridică în felul acesta nivelul de trai bugetar. Așa încât, hai să nu ne mai mirăm, ca proștii, ce salarii ale groazei au unii slujbași ai statului și să ne întrebăm mai degrabă cine are interesul să mențină acest sistem de păgubire a bugetului?  
Titlu: Imaginea lui Văcăroiu
Nr Editie: 809 Data: sâmbătă 14 decembrie 2002
N-am de gând să mă erijez în apărător al lui Nicolae Văcăroiu - are cine să o facă în numele său, și poate să o facă singur, la uma urmelor - dar nu cred că faptul că s-a dus la tribunal, ca orice cetățean, pentru a-și susține cauza într-un proces pe care l-a intentat unui coleg de breaslă (gazetărească - n.n.) este cel mai bun prilej de a-l persifla și de a-l lua peste picior. Ba din contră. Cred că, procedând astfel, președintele Senatului a vrut să demonstreze că nu se consideră mai presus de lege. Între atâtea VIP-uri care nu catadixesc să răspundă la somațiile legale ale justiției, nerespectând reguli elementare și trimițându-și la înaintare armate de juriști cu tupeu, prezența d-lui Văcăroiu în sala de judecată unde a așteptat cu răbdare să-i vină rândul pentru a fi audiat, nesolicitând un tratament special, ca pentru cel de-al doilea om în stat, este un act de bun simț. Cred, deasemenea, că bunul simț este caracteristica principală a acțiunii publice a celui care a fost prim-ministru într-una dintre cele mai dificile etape ale tranziției. Sigur, este discutabilă, din punct de vedere etic, renunțarea cu întârziere la funcția pe care o deținea în banca lui Vântu, după ce devenise președinte al Senatului. Faptul însă, că a lucrat în acest domeniu, nu poate fi, în sine o culpă. Și nici măcar că a lucrat cu Vântu dinainte ca aceasta să devină "oaia neagră" care a fost. Dl Văcăroiu a avut și are un mare handicap: negăsirea unui tip normal de dialog cu mass media. Această defecțiune s-a produs în perioada mandatului său de prim-ministru, când preocuparea staff-ului său pentru imagine a fost nulă. Aș spune, chiar, că a fost livrat pe tavă publicațiilor avide de scandal care l-au transformat, pe bază doar de impresii, într-un personaj străin cu totul de esența sa. Pentru că dl Văcăroiu este, în primul rând, un om serios și un profesionist în domeniul său. Poate nu chiar un "Hagi al finanțelor", dar nici prea departe de aceasta. Cine-l cunoaște, mai știe că nici nu este un amator de esențe tari, singurul viciu - fumatul - combătându-l "din interior", prin recenta interdicția fumatului în sediul Senatului. Lucrurile au atins o culme a nedreptății în chiar relatarea episodului pe care-l pomeneam la început. Pentru Nicolae Văcăroiu pare că nu e bine, oricum o dă. Dacă nu se prezenta era acuzat de infatuare. Dacă s-a prezentat, e suspect de populism. Dacă va pierde procesul, îl va pierde pe merit. Dacă-l va câștiga - e rezultatul influențării și intimidării instanței. Cine e de vină de această situație? Poate că, într-o măsură, chiar Nicolae Văcăroiu. Dar și, sau mai ales, cei care l-au lăsat pradă acestei campanii, fără a schița vreun gest.    
Titlu: Anul Praga
Nr Editie: 823 Data: marți 31 decembrie 2002
Cei 12 ani care au trecut de la Revoluție n-au fost prea bogați în rezultate. Nici pe plan intern și nici internațional. O tranziție zbuciumată, caracterizată prin frământări sociale acute și un management politic stângaci și hei-rupist au făcut ca România să se transforme în oaia neagră a unei Europe pe cale de a se constitui în turmă organizată, unică. Mineriadele și Piața Universității au făcut ca accesul nostru în Consiliul Europei să fie întârziat mai mult decât era nevoie. Mișcarea buimacă și isprăvile conaționalilor noștri pe meleagurile europene, ne-au lipsit de ridicarea vizelor cu mai mult de un an decât pe bulgari de pildă. Lipsa de profesionalism și de seriozitate a guvernării Coaliției ne-a întârziat cu cel puțin patru ani integrarea în NATO și a transferat spre orizontul lui 2007 integrarea europeană.  Suntem, am putea spune, campionii întârzierilor, ai șanselor ratate și a termenelor amânate. Practic, făcând bilanțul celor 12 ani post-decembriști, un singur rezultat concret, palpabil, ni se arată: este invitația de a ne alătura tratatului Nord-Atlantic. Summit-ul de la Praga ar putea să însemne pentru noi și un final al bâlbâielilor. Acolo unde, în 1990, se semna actul de deces al fostului Tratat de la Varșovia, s-a decis integrarea României între națiunile democratice ce-și garantează reciproc, independența și securitatea. Decizia de la Praga este, prin filosofia și prin semnificațiile ei, una dintre cele mai importante din istoria modernă a României. Anul 2002 va rămâne în analele istorice ca 'Anul Praga': cel în care România a rupt definitiv atât cu trecutul său comunist, cât și cu spaimele sale istorice provocate de umbra marilor vecini.  Iar dacă acest lucru s-a întâmplat, este meritul tuturor celor care, de-a lungul acestor 12 ani, au tras, atât cât le-a stat în putere, țara spre un destin de care are nevoie și pe care-l merită.