Punctul pe Y, noiembrie 2002

Titlu: Drama ostaticilor de la Moscova și de pe Kursk
Nr Editie: 771 Data: vineri 01 noiembrie 2002
Cu fiecare zi care trece, devine tot mai puternic sentimentul de profundă frustrare pe care l-a generat maniera în care autoritățile sovietice au rezolvat criza ostaticilor. Privită la rece, acțiunea comandoului este și poate fi considerată un succes: puteau să moară 800 de ostatici. Au murit doar 114. Adică unul din opt. Pe teroriști nu-i mai punem la socoteală pentru că o lege nescrisă a serviciilor de specialitate spune că un terorist bun e doar un terorist mort și că nu se iau prizonieri din rândul acestora, tocmai pentru a nu perpetua lanțul terorii. Un alt aspect important al intervenției este acela că nici unul dintre asaltori nu a fost rănit sau împușcat, ceea ce este din nou un succes, având în vedere riscurile enorme pe care le prezintă confruntarea cu fanaticii. Această victorie lasă, însă, Rusiei și lumii, un gust amar. Acela de a fi fost sacrificați tocmai aceia în numele cărora s-a declanșat acest atac. Dacă cei 114 ostatici ar fi murit, pe rând, de glonțul teroriștilor, sau în exploziile pe care ar fi putut să le declanșeze prin detonarea încărcăturilor purtate la brâu de femeile cecene, ar fi fost una. Ar fi fost tragic, dar într-o logică nebună a lucrurilor. Faptul, însă, că toți aceștia au fost uciși de gazul neexperimentat și nedozat corespunzător, amplifică tragedia până la marginile disperării. Președintele Putin a fi trebuit, poate, să le ceară scuze compatrioților săi nu pentru că nu i-a putut salva pe toți, ci pentru că i-a sacrificat, cu sânge rece! Este partea emoțională a acestui dramatic episod. Partea pragmatică spune că fără o astfel de intervenție, șansele terorismului de a ne bulversa existența, deveneau mai mari. Există, desigur, o doză de incompatibilitate între principiile umanismului și rațiunile politice de stat. Ele au fost evidente și în cazul submarinului Kursk când, aceeași secretomanie care a caracterizat utilizarea gazului letal, a însoțit și neintervenția care a îngropat pe fundul mării un număr aproape identic de ostatici.
Titlu: Remaniere și la Cotroceni?
Nr Editie: 787 Data: marți 19 noiembrie 2002
Continuă să se vorbească despre faptul că, după Praga, Executivul va cunoaște o serie de corecturi prin care acesta să devină nu doar mai flexibil și mai adaptat obiectivelor viitoare, dar și mai adecvat mutațiilor produse în câmpul afectivității colective. Mai pe șleau spus, în cei doi ani care au trecut de la instalarea actualului Guvern, s-au clarificat simpatiile și idiosincraziile din sânul unei echipe constituite, inițial, pe bază de opțiuni mixte.  Va fi momentul în care cei care fac parte - trup și suflet - din 'echipa Năstase' vor rămâne pe loc, iar cei care au manifestat, de-a lungul timpului, felurite rezerve, vor pleca. Judecând lucrurile la rece, procesul mi se pare firesc. Lucrul în echipă presupune armonie și interese comune. Adrian Năstase are tot dreptul să ceară colaboratorilor săi să-i împărtășească filosofia și principiile, indiferent de antecedente și de merite conexe dobândite pe foste câmpuri de luptă, în bătălii devenite deja istorie. În aceste condiții, viitoarea înfățișare a Executivului va fi una considerabil diferită de cea de acum. O formulă în care unele portofolii vor dispare sau se vor contopi, în care unii miniștrii vor căpăta competențe și puteri sporite și în care alții se vor pregăti pentru preluarea de misiuni noi, de preferință departe de țară, pe la ambasade care au nevoie de un suflu nou. Remanierea Executivului nu va rămâne fără urme în planul Președinției. Deja, la Cotroceni, peste bătrânul parc s-a așternut o (ne)liniște suspectă. Consilierii din prima "divizie" sunt tot mai absenți din câmpul public. Cu foarte mici excepții, aceștia au recurs la un soi de low profile, înlocuind exercițiul acțiunii cotidiene cu investigația personală de perspectivă.  Mai pe românește spus, consilierii președintelui sunt mai îngrijorați de propriul lor viitor decât de prezentul instituției, cu atât mai mult cu cât le-a mai rămas ceva mai puțin de jumătate din mandat. Mi-e greu să cred că președintelui Iliescu îi scapă această lipsă de apetit și se împacă cu ideea târârii bărcii pe uscat. Cred că, în stilul care-i este caracteristic, va da o mână de ajutor pentru a le face un rost cât mai confortabil oamenilor care se mai consideră mâinile sale drepte și că va încerca să formeze un nou "cabinet" împreună cu care să aibe mai mult succes în desăvârșirea obiectivelor restante. Așa încât o remaniere și la Cotroceni, nu mult după Praga, nu-mi pare deloc o idee hazardată.  
Titlu: Programul social "Brânza și măslina"
Nr Editie: 788 Data: miercuri 20 noiembrie 2002
După succesul obținut de programul social "Cornu' și laptele", dedicat școlarilor din clasele I-IV, specialiștii Guvernului au purces la punerea la cale a altor inițiative menite să demonstreze grija partidului de guvernământ față de om. Aproape în mod firesc, următorul punct se referă la vârsta a treia - pensionarii. Se știe prin ce greutăți trec aceștia și cum pensia nu le mai ajunge pentru a duce un trai decent. Ei bine, lor li se adresează programul intitulat generic "Brânza și măslina". Fiecare pensionar din categoria de vârstă 80-100 ani va primi gratuit, din partea Guvernului, câte o feliuță de brânză și o măslină - cunoscut fiind aportul caloric important pe care-l au aceste două sortimente.  În mod excepțional, pe perioada de iarnă, acestei gustări i se va adăuga și o pastilă de Nifedipin sau Algocalmin, la alegere. În scopul derulării acestui program se va lansa pe Internet, situl E.licitatie.ro, cererea de oferte pentru derularea programului. Vor avea, desigur, prioritate cei care au demonstrat capacități manageriale și profesionale în cursul derulării primului program - "laptele și cornul". Evident, nu se va ține seama de convingeri și apartenență politică. Singura condiție va fi aceea ca prestatorii să creadă cu tărie în valorile social-democrației. Și asta nu e totul: informații strict confidențiale ne dau de știre că nici generația matură nu scapă grijii și atenției administrației: se pune la punct, în acest moment, strategia unui al treilea program, intitulat provizoriu "Viagra și prezervativul". Conform datelor pe care le deținem, programul se adresează generației active, între 40 și 60 de ani, pentru care o viață sexuală sănătoasă este mai importantă decât orice altceva.  Persoanele care nu manifestă frustrări sau disfuncționalități în această privință sunt mai eficiente și privesc viitorul cu mai mult optimism.  Nu este foarte clar cum se va derula programul - dacă populația va primi zilnic câte o pastilă de Viagra (bărbații) și un prezervativ (femeile) sau se vor face diferențieri în funcție de vârstă și de mediul în care se lucrează. Odată aplicate aceste programe, Guvernul poate considera că-și poate concentra atenția asupra principalului său obiectiv - integrarea în UE - fără a se mai complica cu alegeri anticipate sau cu campanii electorale inutile. 
Titlu: Praga, după Madrid...
Nr Editie: 789 Data: joi 21 noiembrie 2002
Deși un vechi proverb spune să nu zici "hop" până n-ai sărit, hai să încercăm să ne convingem că nimic nu mai poate întoarce cursul evenimentelor care conduc spre summit-ul de la Praga.  Și că România va deveni membră a NATO. În geografia afectivă a românilor, Madrid și Praga sunt două repere distincte: unul al frustrării și al dezamăgirii - Madridul și altul al speranței și al iluziilor - Praga. La Madrid, România a suportat poate cel mai dureros afront din cele care i-au fost rezervate în ultima duzină de ani. Nici amânarea acceptării în Consiliul Europei, după mineriade, nici marginalizarea din cadrul "inițiativei" de la Vișegrad n-au lăsat urme atât de adânci și de greu de șters. E vinovat NATO pentru asta?  Nici pomeneală!  Dacă este vorba despre o vinovăție ea aparține clasei politice care a venit la putere în '97 amețindu-se și amețindu-ne cu ideea că simpla sa existență este suficientă pentru a atrage capitaluri, onoruri și recunoașteri. Intrarea în NATO ar fi trebuit să fie "cadoul" pe care democrațiile occidentale îl făceau democrației românești "autentice". Socoteala a fost greșită din capul locului. Pentru americani, pentru Senatul american, Constantinescu nu însemna nimic. Tot un "escu". Indiferent cine era la comandă, România rămânea un teritoriu nesigur, un aliat inconsecvent, gata să schimbe oricând acele busolei. A fost suficient ca istoricele resentimente nemțești să-și dea mâna cu ignoranța americană pentru ca demersul de orgoliu al lui Chirac - singurul nostru susținător convins - să nu mai aibe nici o greutate. Nu vreau să spun că în '97, România era mai pregătită să intre în NATO decât e astăzi. Pregătirea asta e o chestiune relativă. Nu ea este hotărâtoare. Hotărâtor este cât de pregătit a fost și este NATO să ne înghită. Și să ne degere. În 2002, la Praga, nu România este cea care intră în NATO, ci NATO este cea care ne deschide larg ușa.  În '97 era liniște și relativă pace. În 2002, războiul bate la ușă și lăsarea noastră pe dinafară ar fi și riscantă și costisitoare...
Titlu: Istoria se repetă
Nr Editie: 790 Data: vineri 22 noiembrie 2002
Din punctul de vedere al echilibrului politic de putere, scena anului 2002 seamănă tot mai mult cu aceea a anului 1990: un super-partid (atunci era FSN-ul) și tot felul de încercări timide de a resuscita curente politice uitate sau de a afirma altele noi, cosmetizate. Ba, îmi amintesc chiar că în fața enormului dezechilibru, FSN-ul lui Petre Roman căuta soluții de creare a unei alte opoziții din propriile sale rânduri. Așa s-a și întâmplat: cu un PNL și PNȚCD care, împreună, abia luaseră vreo 12 la sută dintre procentele electorale, a fost nevoie să se inventeze o formulă PDAR (Partidul Democrat Agrar al lui Surdu) + PNLAT (aripa liberală smulsă de Patriciu de la Câmpeanu) și o formațiune ecologistă minoră (PER sau MER, sau alta) cu care Roman a coafat o așa-numită "Cartă pentru Democrație" cu care a remaniat Guvernul, pentru a-i da o tentă mai puțin exclusivistă.  Au fost simple artificii, care n-au rezistat în timp (toate aceste formațiuni de strânsură expirând ulterior), echilibrul - relativ - al câmpului venind, paradoxal, tot dinspre Putere.  Ceea ce s-a întâmplat în 96, la alegeri, n-a fost atât rezultatul concertării Opoziției, sau al unei oferte mai coerente, cât al slăbiciunilor acumulate de către partidul de guvernământ, dar, mai ales, al iluziei electoratului că unii politicieni ar putea fi mai buni decât alții. Rezultatul acestui experiment este cel cunoscut. Care va fi cursul evenimentelor - din acest punct de vedere - în 2003? Se va repeta scenariul din '90 sau cel din '96? Va scoate PSD-ul din pălărie o Opoziție de circumstanță, care să dea măcar iluzia că ar putea face mai mult decât cea consacrată? Sau PD-ul și PNL-ul, cu sau fără PRM, vor moși o nouă Convenție Democratică, în speranța că vor reuși să potrivească în broasca electorală o altă cheie? Sigur, deocamdată, este sigur un lucru: acela că nedorind să repete experiența din '96, PSD va face tot ceea ce este posibil și nevoie pentru a ajunge, în primăvara viitoare la anticipate, speculând paradoxul pe care ultimele sondaje de opinie îl evidențiază: faptul că în ciuda sentimentului că este strâns legat de fenomenul corupției, în ochii publicului PSD rămâne unica alternativă viabilă la guvernare.     
Titlu: Praga, via Varșovia
Nr Editie: 791 Data: sâmbătă 23 noiembrie 2002
Drumul României spre Praga, către Alianța Nord Atlantică a trecut prin Varșovia. Și prin Tratatul trecut în istorie prin prăbușirea lagărului comunist. Ca membră al unor alianțe, România și-a legat de Praga destinul de două ori: prima dată în 1968, când invazia brutală a Cehoslovaciei a generat o revoltă și o ieșire din rând, de neconceput pentru regulile care guvernau 'suveranitatea limitată'. Și poate că acest gest i-ar fi putut fi fatal lui Ceaușescu dacă Moscova n-ar fi găsit că e mai convenabil să tolereze această frondă decât să o reprime. Praga ar fi putut să însemne o cotitură radicală pe drumul consensului, dacă n-ar fi primat, în cele din urmă, tentația totalitară. A doua oară Praga înseamnă pentru România despărțirea - definitivă probabil - de un destin caracterizat prin nesiguranță și teamă. Este pentru prima dată în istoria lor când românii nu se mai simt la discreția unuia dintre marii lor vecini. Este pentru prima dată când românii simt că aparțin unei entități concrete și corecte, cu care se poate afla în deplin sincronism, nu doar militar sau politic.  A fost însă nevoie să trecem prin carantina Varșoviei pentru a ajunge, la mai bine de un deceniu de la dispariția acesteia, în tabăra potrivită. Există o ironie a sorții care face ca, iată, dintre cei 7 candidați care pășesc de astăzi în Alianță, 6 - dacă-i luăm în considerare pe baltici ca entități separate - să fi venit aici din celălalt Tratat, din care doar Slovenia - prin fosta Iugoslavie - n-a făcut parte. Vom putea, de astăzi, să lucrăm liniștiți pentru interesele noastre, fără a mai trage cu ochiul, neliniștiți, spre răsărit. Pentru că Răsăritul însuși se află azi în postura inedită de a ajunge ca, în cele din urmă, să se unească cu Apusul. Praga, după Praga și Varșovia, anunță apusul punctelor cardinale și începutul unui nou tip de orientare pentru o țară aflată în perpetuă pană de azimut.
Titlu: Corespondență specială pentru Washington Times*
Nr Editie: 792 Data: luni 25 noiembrie 2002
Vizita președintelui Clinton în România După ce a participat, la Praga, la primirea în Alianța Nord-Atlantică a trei noi țări - Estonia, Letonia și Lituania, președintele Clinton a poposit la Budapesta, într-o vizită de 4 ore în România. În capitala micului stat de la extremitatea estică a continentului european, șeful Executivului american a fost întâmpinat de vechiul său prieten, președintele Emil Constantinescu, reales pentru un mandat de patru ani. Alături de președinte s-a aflat primul-ministru - din surse neoficiale, este vorba despre Victor Ciorbea sau Radu Vasile, oricum, un tip înalt, cu părul grizonat și cu tenul de nuanța celui al lui Colin Powell.  Populația Budapestei i-a făcut o primire entuziastă președintelui american, pe tot parcursul de la aeroportul Otopeni și până în centrul orașului, sute de mii de cetățeni, cu expresii de fericire întipărite pe chipuri, agitând stegulețe tricolore și americane.  Pe mari pancarte, arborate din loc în loc, se putea citi: "Mulțumim din inimă Americii pentru Praga!" Este vorba, bineînțeles, de sprijinul pe care America l-a acordat Bulgariei în timpul invaziei trupelor Tratatului de la Varșovia, când liderul comunist Ceaușescu a avut o atitudine de sfidare și de înfruntare a "marelui frate" de la Răsărit. Contrar primelor impresii, România nu este afectată de faptul că, la fel ca la Madrid, a fost amânată din nou, integrarea sa urmând să aibă loc, cu un nou val, care va mai cuprinde Slovenia, Slovacia și Bulgaria, în 2007 - dată care a fost avansată chiar de oficialii de la București. Președintele Constantinescu - acum într-o nouă înfățișare, fără barbă și ochelari și, parcă, ceva mai scund de statură decât în urmă cu 5 ani - a ținut să marcheze progresul relațiilor bilaterale, amintind faptul că în 1990, la New York, avea prima întâlnire de câteva minute cu președintele Bush, întâmplător, pe holurile Organizației Națiunilor Unite, în timp ce astăzi este gazda sa vreme de patru ore. Colin Powell și Condoleeza Rice au avut convorbiri cu premierul român Isărescu, într-o reședință oficială de pe malul lacului Balaton, în timp ce Prima Doamnă a fost însoțită într-o vizită la Muzeul de Artă de către doamna Mioara Roman, soția premierului, despre care se cunoaște că, în general, refuză orice apariție în public alături de soțul său. ___________ * În ediția sa de lunea trecută, ziarul Washington Times (a nu se confunda cu prestigiosul Washington Post) afirma că președintele Bush va ajunge în România, "unde se va întâlni cu președintele român Emil Constantinescu", anunțând și știrea de ultimă oră că, la Praga, NATO va primi trei noi membri - țările Baltice, în timp ce România, Bulgaria, Slovacia și Slovenia vor trebui să mai aștepte. "Washington Times" este o publicație locală, al cărei patron este controversatul reverend Moon, șeful coreean al ciudatei "Biserici a Unificării", condamnat în Statele Unite pentru evaziune fiscală.     
Titlu: Momentul NATO relansează "războiul" televiziunilor
Nr Editie: 793 Data: marți 26 noiembrie 2002
În urmă cu 5 ani, la momentul Madrid al cursei pentru NATO, bătălia mediatică a fost câștigată fără drept de apel de către PRO TV. Faptul că nu ne-am "calificat" în primul val, nu micșorează cu nimic meritele postului din Tache Protopopescu care a desfășurat o ofensivă plină de creativitate, organizând o caravană a presei care a colindat principalele capitale europene unde a încercat să sensibilizeze autoritățile în favoarea susținerii aderării României. A fost un tur de forță căruia celelalte posturi de televiziune nici măcar n-au mai încercat să-i opună altceva decât rutina zilnică. Astăzi, când bătălia pentru NATO a fost cîștigată, panorama media - în special cea a audiovizualului - este net diferită. Concurența, incomparabil mai strânsă, a făcut ca nu mai puțin de 4 posturi să lupte pentru un loc cât mai bun sub soarele audienței, într-o conjunctură politică care a focalizat interesul general mai mult ca oricând. Iar câștigătoarea acestei noi bătălii este, fără îndoială TVR. Postul național pare să fi ieșit cu totul din letargia în care se scufundase în ultimii ani, letargie tulburată doar de micile războaie interne dintre echipele cu opțiuni politice explicite. Odată cu instalarea unei noi conduceri și a noului Consiliu de Administrație, lucrurile par să se fi așternut pe un făgaș de lucru și rezultatele se văd.  Campania NATO-Praga a început să fie pregătită încă din urmă cu două luni, iar studioul de înregistrare și carul digital de transmisie de la Ambasada României din Praga au constituit dușuri reci pentru echipele celorlalte televiziuni, în momentul în care s-au apucat de treabă. Atât transmisiile de la Praga, cât și cele din timpul vizitei președintelui Bush au arătat telespectatorilor o altă față a televiziunii publice: profesionistă, pe fază, plină de inventivitate și apelând la surse competente, mișcându-se bine într-un teritoriu plin de capcane și de riscuri. Nu vreau să minimalizez efortul celorlalte posturi competitoare care au încercat, la rândul lor, să dea tot ce aveau mai bun. Dar a fost, fără dubii, "momentul TVR". Chiar dacă acest lucru nu se va reflecta pe loc, în indicii de audiență, câștigul e mare sub aspectul investiției de încredere pe care Nicolau, Pojoni, Sârb și ceilalți au făcut-o cu un curaj ce nu mai părea să fie printre atu-urile instituției care a alimentat cu profesioniști, de-a lungul acestor ani, majoritatea canalelor comerciale. Mult discutata și mult hulita televiziune națională, miza atâtor bătălii de culise, este pe cale să-și regăsească nu doar statutul dar - ce era mai important și autoritatea profesională. Bătălia pentru NATO a fost și propria ei bătălie. 
Titlu: Un guvern mai mic și mai vioi
Nr Editie: 794 Data: miercuri 27 noiembrie 2002
Odată trecut și hop-ul NATO, privirile guvernanților noștri se ațintesc fix spre UE, iar mințile lor gândesc: cum este mai bine să facem să n-o sbârcim cu foaia de drum și în 2007 să fim la destinație - poarta Uniunii? Păi, o primă soluție este cea avansată de premier, înainte de Praga: un guvern mai puțin stufos și mai eficient! Încă de la lansare, ideea a generat un curent de aer rece pe culoarele anumitor ministere și prin cabinetele anumitor miniștri.  Pentru că în accepțiunea actuală, remanierea nu înseamnă doar înlocuirea unor miniștri care nu s-au ridicat la înălțimea scaunului, ci și radierea din nomenclator a unor anumite ministere care nu-și mai justifică - după "răsplata jertfei patriotice" electorale - existența. Pentru a avea o imagine măcar sumară a ceea ce ar putea să însemne remanierea, haideți să o luăm metodic. Și să începem cu ministerele, printr-un calcul invers: cine nu poate să fie eliminat din viitoarea listă? Păi, portofoliile "tradiționale": Interne, Externe, Finanțe, Apărare, Justiție, Muncă și Industrie, Agricultură, Transporturi, Administrația Publică, Secretariatul general al Guvernului. Apoi, pachetul de "bugetari": cultură, educație, sănătate.  Alte două, cu o importanță sporită în perspectiva lui 2007, Integrarea și "Negocierea", ar putea fi cel mult cuplate, cu doamna Puwak titulară și cu dl Pușcaș imediat sub dânsa. Care ar fi, atunci, candidații la "purificarea executivă"?  Cei rămași: Mediul, Turismul, Întreprinderile Mici și Mijlocii, Tineretul și Sportul, Telecomunicațiile, Informațiile Publice, Relația cu Parlamentul, APAPS-ul. Două dintre acestea fuseseră lichidate de puterea precedentă și "înviate" de cea actuală, ca să aibe domnii Agathon și Nica colegi. Primul își justifică tot mai puțin existența, pe măsură ce patrimoniul i se evaporă.  Dl Agathon pare, la prima vedere, cel mai la îndemână de sacrificat. Nu la fel stau lucrurile cu Nica, ale cărui probleme capătă greutate. Sportul ar putea fi lipit pe lângă alt minister, Informațiile Publice la fel, Dezvoltarea și Prognoza ar merge pe lângă Secretariatul General, Cercetarea tot n-a mai rămas nimic de ea, iar APAPS-ul trebuie și el să moară de moarte bună. Concluzia? Vor rămâne vreo 16 ministere, dintre care vreo câteva își vor îngroșa schema cu cei licențiați (Agricultura cu Mediul, Secretariatul General cu Informațiile și Prognoza, Educația cu Tineretul). Ce se va întâmpla cu Întreprinderile Mici și Mijlocii? Acesta va dispare doar în cazul unui conflict deschis cu Voiculescu și al alegerilor anticipate.  Dacă nu, nu. Și acum, succint, partea a doua: miniștrii. Cine rămâne, cine pleacă? Șanse mai mari de a pleca ar avea doamna Stănoiu, doamna Bartoș și doamna Andronescu. Adică doamnele. Ce ne facem, atunci, cu promovarea femeii? Că restul par destul de bine bătuți în cuie. N-are rost să anticipăm prea tare. Oricum, până la finele anului dl Năstase ne va anunța personal cum va arăta un guvern mai mic și mai vioi.
Titlu: Vor cădea niște capete...
Nr Editie: 795 Data: joi 28 noiembrie 2002
N-am prea auzit de dl Podgoreanu până să-i văd expresia de mulțumire întipărită pe figura-i de podgorean sadea, imediat după ce-a dat mustul în fiert - cu toată funcția sa de secretar executiv al PSD și șef de comisie parlamentară. Sunt două explicații: ori eu nu prea știu ce se-ntâmplă în jurul meu, ori dl Podgoreanu e un om în banca lui, care lucrează în liniște și cu discreție, fără a se arăta una-două prin fața camerelor de luat vederi. De data asta s-a arătat, și a făcut, parcă, totul să nu treacă neobservat! I-a zis-o președintelui de la obraz, că n-a catadixit să mulțumească partidului care l-a făcut președinte, pentru prestația sa PRO NATO. Zică lumea ce-o vrea, asta e părerea mea! - a lăsat să se înțeleagă belicosul parlamentar, pe care, însă, atent nu doar la nuanțe, secretarul general Gușă s-a grăbit să-l contrazică și să dezică partidul de opiniile acestuia. O mișcare inteligentă, din două motive: primul - se demonstrează în acest fel că în partid există pluralism al opiniilor și că nimeni nu bagă pumnul în gura celor care au ceva de spus și, doi, pentru că în acest fel partidul, în întregul său, demonstrează că a înțeles exact demersul dlui Iliescu, și că nu pozează într-un copil bosumflat că nu i-a fost lăudată mâzgăleala de pe peretele camerei. Că există o supărare în interiorul partidului de guvernământ și că dl Podgoreanu este supapa prin care aceasta a refulat - este destul de evident. Motivul însă, nu e prea clar: lipsa laudelor sau promulgarea "luptei necruțătoare împotriva corupției" este detonatorul reacției? Înclin să cred că cea de-a doua. Înclin, deasemenea, să cred că unora dintre fruntașii pesediști această veritabilă declarație de război le-a dat frisoane. Pentru că președintele a făcut-o nu în fața unei adunări de pensionari și/sau a unui colectiv de muncă din Oltenița. A făcut-o în fața președintelui Statelor Unite. S-a legat, cu alte cuvinte, la cap - nu tocmai fără să-l doară. Pentru că nu poți să-i spui azi lui Bush că te iei la trântă cu corupția și mâine să te găsească agenții FBI cu ea-n pat. Este limpede că președintele coace ceva și, dacă nimic excepțional nu se va întâmpla în următoarele luni, vorba lui Brucan, "vor cădea niște capete". Și nu capete de Isac sau de Păvălache, ca până acum, ci unele serioase, cu scaune înalte sub fund. Aici, cred, trebuie căutat dl Podgoreanu la nemulțumire. Evident, nu numai el.  
Titlu: Puterea și serviciile secrete
Nr Editie: 796 Data: vineri 29 noiembrie 2002
Separația puterilor în stat a condus către un soi de echilibru pe care unii îl contestă: dintre un Executiv care are toate comenzile deciziilor administrative în mână și o Președinție care nu stăpânește, în mare, decât cele mai importante servicii secrete.  Și unii și alții consideră cu au nevoie de ceva mai mult pentru ca balanța să fie cu adevărat echilibrată. Dl Talpeș, de exemplu, a considerat necesar să existe, ca la americani, un organism de coordonare a tuturor instituțiilor care trag cu ochiul și cu urechea. Ideea a fost considerată ca o încercare de a muta la Cotroceni polul de putere, făcând din Executiv o marionetă a acestuia. În ciuda faptului că, în special după 11 septembrie, o anumită concertare a acțiunilor acestor servicii apărea necesară, ideea a căzut în CSAT, pentru a nu încinge și mai mult spiritele, și așa inflamate de către corurile reunite ale Victoriei și Cotrocenilor. Asistăm, în prezent, la un soi de armistițiu, în virtutea căruia SRI și SIE dau raportul la Cotroceni (în primul rând), în timp ce Executivul se mulțumește cu recolta serviciilor de specialitate de la Interne, Justiție și Armată. Evident că pe fondul acestei dispute surde, survine întrebarea: cât de puternice mai sunt, într-un regim democratic, serviciile secrete? În ce constă puterea lor și cum poate fi ea utilizată în scopuri politice? Un posibil răspuns îl oferă ședința de miercuri de la SRI. Acolo, premierul a afirmat că, în proporție de 80%, Guvernul este beneficiarul informațiilor pe care le furnizează Serviciul Român de Informații. Informații, presupun, care vizează într-o mare măsură modul în care funcționează componentele administrației. Informații care atrag atenția asupra unor fenomene care trebuiesc ținute sub control: spionajul economic, corupția, traficul de influență, posibilele manifestări teroriste. Acum, că am intrat în NATO, problematica cu conotație externă își reduce din importanță. Doar n-o să ne apucăm să-i spionăm sau să-i dăm în gât pe noii noștri parteneri. Greul rămâne pe corupție și pe manifestările adiacente. Or, aproximativ aceleași informații SRI-ul le furnizează și președintelui, sau în primul rând președinției. Acest lucru conferă din start un avantaj instituției din deal și devine mai de înțeles hotărârea cu care președintele a anunțat noua cruciadă împotriva corupției (guvernamentale, în primul rând) luânduși-l de martor chiar pe Bush. Lupta împotriva corupției este un obiectiv național, la care trebuie să se înhame și Dealul și Valea. Problema este unde se vor înregistra pagubele. Nu tocmai colaterale...  
Titlu: Dacă eram noi în locul bulgarilor...
Nr Editie: 786 Data: luni 18 noiembrie 2002
Nu sufăr de mania persecuției, dar ceea ce s-a întâmplat până acum, cu regularitate, mă face să cred că dacă eram noi în situația bulgarilor, tămbălăul ar fi fost mult mai mare, iar momentul Praga pus sub semnul întrebării. Este vorba, bineînțeles, despre filiera de aprovizionare cu arme a Irakului de către câteva firme bulgărești în căutare disperată de clienți. Sigur, când spui "arme", te gândești imediat, dacă nu la rachete sau tunuri, măcar la niște AKM-uri. Ceea ce au trimis bulgarii irakienilor sunt arme doar printr-un artificiu de stil: sunt, de fapt, anvelope pentru anumite modele de vehicule militare. Dar când acele vehicule vor împrăștia moartea în jur, artificiul devine perfect justificat. Așadar, câteva firme bulgărești vând, pe o filieră întortocheată, niște anvelope care ajung la Saddam Hussein. Afacerea e deconspirată de către serviciile secrete americane și israeliene. Când ajunge la urechile autorităților bulgare, aceștia se fac foc și pară și-i dau afară imediat pe directorii firmelor respective. Și, apoi, cer scuze NATO pentru nefericita întâmplare, scuze pe care NATO le primește și-i mângâie pe cap părintește: altădată să nu se mai întâmple! Altădată nici nu se mai poate întâmpla.  Dacă intră, săptămâna viitoare în NATO, bulgarii nu vor mai putea să vândă nici măcar un ventil fără permisiunea alianței. Vor produce pe stoc, fără să se mai complice cu desfacerea. Nu este o simplă impresie că Bulgaria este copilul favorit al NATO. Ea a fost întotdeauna mai bine văzută decât noi, pentru că a știut să intre mai bine pe sub pielea alianței. A fost întotdeauna mai disponibilă la orice solicitare și a beneficiat, în acest fel, de circumstanțe atenuante oridecâteori a făcut-o de oaie. Ca în cazul de față. Caz în care cred că dacă am fi fost noi în cauză, lucrurile ar fi fost mult mai complicate și n-am nici o îndoială că voiajul nostru la Praga ar fi fost pus sub semnul întrebării. Din fericire, au fost ei și nu noi... 
Titlu: Dreptul la propria imagine goală
Nr Editie: 785 Data: sâmbătă 16 noiembrie 2002
Sunt gimnastele "patrimoniu național" sau nu? Au ele dreptul să facă ce le trece prin cap, sau trebuie să se supună unor rigori, asemenea altor însemne sau simboluri naționale? Nu e prima dată când se agită acest subiect.  Cea mai mare inflamare a produs-o Corina Ungureanu, când a pozat în 2000, pentru "Play-boy". Atunci s-au făcut auzite cele mai ciudate comentarii și intenții, între care și aceea de a o exclude total din viața sportivă pe cea care îndrăznise să-și lase la vestiarul redacției costumul de gimnastică, rămânând în cel al Evei. Cel mai tare s-a ofuscat Federația, deținătoarea unei lungi tradiții de austeritate și de sobrietate, care se vedea atunci pusă în fața unei situații fără precedent. Dar lucrurile au evoluat într-o direcție în care astăzi, la doi ani de la întâmplare și după mai multe cazuri de același fel, președintele Federației, dl Vieru n-a avut altceva de făcut decât să exclame binedispus: "Frumoase mai sunt fetele noastre, mânca-le-ar tata!" Fetele noastre sunt, într-adevăr frumoase. Nu doar gimnastele. Ele sunt doar mai cunoscute. Și acest lucru s-a văzut foarte bine din probele pe care presa română a pus mâna înainte de lansarea oficială a publicației japoneze care a reușit să le dezbrace pe fetele noastre - Lavinia Miloșevici, Corina Ungureanu și Claudia Prisecaru. "În viața mea n-am câștigat atâția bani!" - a exclamat Claudia când a venit vorba despre cei 120.000 de dolari pe care i-au primit fetele pentru ședințele foto. Și aici cred că este cheia problemei: într-o carieră (de regulă, scurtă) de eforturi și de privațiuni, campioanele noastre se aleg cu foarte puțin. Premii simbolice,  indexate, impozitate. Și indiferența și uitarea de după ieșirea din scenă.  Are cineva dreptul să le împiedice să câștige un ban în plus - acum, când se mai poate - mai ales că pentru asta nu trebuie să se prostitueze sau să facă ceva ilegal? Sincer, cred că nu. Nuditatea nu mai este nici păcatul și nici scandalul din urmă cu nu mulți ani. Ea a intrat tot mai mult în existența noastră și tinde să se transforme dintr-un șoc, într-o categorie estetică. De ce doar să ni le imaginăm pe fete cum ar arăta goale, când putem să le vedem de-adevăratelea? Asta, pe de o parte.  De cealaltă, rămâne chestiunea a ceea ce am putea numi "patrimoniu". Dacă fetele ar fi pozat cu medaliile de aur la gât, ar fi putut să însemne o sfidare. N-au făcut-o.  Alții ar trebui să delimiteze, mai clar și mai categoric, de unde până unde ține libertatea individului și de unde începe responsabilitatea față de niște categorii cu care nu ne permitem să ne jucăm.
Titlu: Buturuga de la Cotroceni
Nr Editie: 784 Data: vineri 15 noiembrie 2002
Totul părea să meargă ca uns: carul anticipatelor fusese urnit și așternut la drum pe un covor de argumente admirabil orchestrate.  În vehicul luase loc crema PSD-ului, îndreptându-se spre Cotroceni unde se considera, la un moment dat, că acceptarea ideii de către președinte urma să constituie o simplă formalitate. Nu s-a întâmplat așa. În stilul său caracteristic, de 'cunctator', dl Iliescu a lăsat să se creadă că n-are nimic personal cu ideea - chiar dacă în adâncul sufletului nu prea este de acord cu ea - și că 'om vorbi și-om vedea'. 'Legea lui om' adică. Doar că miercuri după-amiază, carul cu pricina s-a împotmolit. În fața clasicului argument că, un mandat odată asumat, trebuie dus până la capăt.  Asta este ideea fixă a dlui Iliescu, pe care nici măcar obiectivul menținerii la putere nu i-o scoate din cap. Președintelui pare să-i fie mai indiferentă soarta partidului de guvernare în 2004, când s-ar putea să mai piardă din procente, decât realizarea obiectivelor electorale din 2000.  Pe de altă parte, titularul de la Cotroceni nu renunță la ideea consensului în această chestiune. După el, alegerile anticipate din 2003 ar trebui să reiasă ca o necesitate publică. Să facă lumea mitinguri și să spună: vrem alegeri înainte de termen! Or, asta știu bine și domnul Iliescu și domnul Năstase că nu se va întâmpla. Principalul argument adus de Năstase în favoarea ideii sale este că, aflată în plin proces de integrare (și) europeană, România va fi blocată de procesul complex al alegerilor din 2004. Trei serii de alegeri. Dânsul crede că dacă legislativele vor avea loc în 2003, noua structură va merge unsă în continuare. Realitatea este că, așa cum ne știm, s-ar putea să avem un blocaj electoral și în 2003 și în 2004, când vor fi suficiente localele și prezidențialele ca să dea tot programul peste cap. Și atunci s-ar putea să ne alegem cu doi ani pierduți în loc de unul iar, în plus, cu beleaua de a avea aceeași parlamentari timp de 7 ani în loc de 4 (pentru că celor aflați în pâine li se garantează prezența și pe viitoarele liste). Cert este că la Cotroceni nu s-a lămurit nimic. S-a lămurit faptul că lucrurile sunt mai puțin clare decât se credea și se dorea. Președintele vrea mai întâi să încheie consultările și cu celelalte formațiuni politice, apoi vrea să vadă cu ochii lui ce se întâmplă la Praga și abia după aceea e dispus să reia discuția. O discuție în care toți așii sunt în mâna sa. 
Titlu: Memorialistica - efect al eșecului?
Nr Editie: 772 Data: sâmbătă 02 noiembrie 2002
Valul de volume de memorialistică din ultima vreme, venite dinspre personaje reprezentative ale fostei guvernări are o semnificație. Lista deschisă de Radu Vasile, continuată de Răsvan Popescu și Emil Constantinescu și încheiată (temporar) de Petre Roman se vrea, mai întâi, o contribuție istorică.Autorii doresc ca cei ce vor scrie cronica agitatului cvadrienal al Opoziției, să se afle în posesia unor date exacte de la prima mână.Așa se și explică insistența cu care au fost tratate în cele patru opuri momentele cele mai fierbinți - dar și cele mai controversate - ale experimentului politic pe care l-a constituit guvernarea unei Coaliții.A primei coaliții autentice din istoria parlamentară, pentru că alianțele la guvernare ale FSN-ului, FDSN-ului și PDSR-ului au fost mai mult de suprafață.Coaliția a fost o alianță de facto, nu de ochii lumii.Una care nu beneficia de experiența unor precedente la guvernare.Care a trebuit să-și rezo lve, în primul rând, propriile probleme, de cooperare și de algoritm, înaintea problemelor de fond ale guvernării.A trebuit să învețe să co-existe tendințe net divergente programatic și să facă să coexiste interese nu întotdeauna paralele. Această preocupare a durat nu mai puțin de patru ani și este explicabil faptul că nu a mai rămas aproape de loc timp și preocupare pentru cârmuirea corabiei naționale pe marea agitată a Tranziției.Opoziția însăși a avut parte de o tranziție spre starea de Putere, pe care n-a reușit să o ducă la capăt în cei patru ani cât s-a aflat, constituțional, în capul mesei. Volumele de memorialistică sunt, de fapt, scuze publice pentru eșecul în acțiune al autorilor săi.Și Vasile, și Roman, și Răsvan Popescu - în măsura în care a avut vreun cuvânt propriu de spus, în afara celor purtate prin fișa postului - dar mai ales Emil Constantinescu sunt cei care au ratat toate șansele pe care le-au avut.Din orgoliu, din nepăsare, din nepricepere - care sunt și principalele cauze ale eșecului colectiv.Ratarea șanselor a fost deja scump plătită - de către Vasile și Roman prin marginalizare, de către Constantinescu - printr-o, practic, definitivă ieșire din circulație, de către Răsvan Popescu, prin situarea sa în no man's land-ul dintre politică și gazetărie, ca simplu funcționar. Scuzele autorilor nu fac decât să-i acuze de toate cele pe care le rejectează, plasându-i în galeria personajelor politice, prin pierderea calității de personalități.
Titlu: Minoritarii minorității...
Nr Editie: 773 Data: luni 04 noiembrie 2002
Copleșiți de gălăgia europeană pe care au făcut-o în jurul noțiunii de minoritate ungurii, am ajuns să uităm că noi înșine constituim o minoritate, acolo unde minoritarii sunt majoritari. De la evenimentele din martie 90, subiectul celor două județe cu populație preponderent maghiară a fost abordat cu discreție. Nu cumva să deranjăm, prin naționalism, sentimentele celor care cred că european înseamnă să fii atunci când faci din minorități surse de dictatură politică. Și atunci, românii minoritari din cele două județe au fost lăsați de izbeliște, să se descurce cum or putea, în condiția de minoritari ai minorității... Este, din nou, meritul umaniștilor de a pune degetul pe o rană prost pansată și care supurează de 12 ani. Cine îi are în grijă pe românii rămași în cele două județe, unde sunt supuși celor mai perfide discriminări - între care și aceea - enormă! de a nu putea să ocupe funcții publice dacă nu știu limba maghiară? Profesorul Voiculescu și umaniștii săi, atunci când nu se hârjonesc cu aliatul mai mare de la guvernare, au calitatea de a identifica câte o problemă a cărei gravitate depășește locul comun. Aceasta este una dintre ele. Suntem preocupați de soarta vlahilor din Bulgaria - spre marea supărare a vecinilor de la Dunăre, în al căror vocabular politic noțiunea de minoritate nici nu există - dar îi ignorăm pe propriii noștri minoritari. Care ajung să nu mai aibă școli, să nu mai aibă biblioteci, să nu mai aibă ziare decât în limba minorității ocrotite de stat, mai mult decât are aceasta nevoie, ca să dăm bine în fața comunității internaționale. Mi se pare absurd să ne temem a fi taxați de naționaliști doar pentru preocuparea firească față de conaționalii noștri rămași în enclave în care autoritățile locale n-au reușit încă să facă purificarea etnică pe care o doresc. Cred, de aceea, că proiectul legislativ al umaniștilor merită toată atenția.
Titlu: Politica de anticipație
Nr Editie: 774 Data: marți 05 noiembrie 2002
Insistența cu care se reia subiectul alegerilor anticipate pare să țină nu atât de doctrina politică, cât de politicienii implicați. S-a mai vorbit și cu alte prilejuri despre acest subiect. O anumită parte a presei dădea drept sigură căderea guvernului Văcăroiu, de exemplu, și organizarea de alegeri anticipate, cam odată la două săptămâni. În ciuda acestor prognoze, Văcăroiu rămâne singurul premier postdecembrist care și-a dus mandatul de la un cap la altul. Discuția actuală asupra anticipatelor ar putea să apară ca o formă de alint a Puterii. PSD-ul, bine instalat în șaua percepției publice - o spun sondajele - n-ar avea nici un motiv să vorbească de funie în casa spânzuratului. Este greu de presupus că de-acum în doi ani s-ar putea întâmpla ceva care să pună sub semnul întrebării continuarea mandatului. Chiar dacă s-ar produce - prin absurd - o defecțiune în zona aliaților săi, este aproape sigur că PSD are suficienți suporteri printre celelalte partide, care să-i întindă, cu discreție, dar și cu eficiență, mâna de ajutor necesară traversării mandatului. N-ar fi vorba doar de simpatie, ci și de interesul multora dintre aleși de a nu-și scurta privilegiile ce decurg din mandat, dacă nu e neapărată nevoie. Asta pe deoparte. Pe de alta - deși, teoretic, are perfectă dreptate premierul să afirme că îndeplinirea obiectivului major al integrării în UE necesită un interval de timp calm, neperturbat de febra electorală - este greu de spus care va fi modul în care actualul guvern și-ar putea înceta mandatul ca să se poată proceda la anticipate. Poate doar să-și ridice singur o moțiune de cenzură, că din partea Opoziției, nici o nădejde. Sau să fie demis de către președinte, care președinte, deși zice că nu-l interesează discuția în temă, nu agreează deloc ideea. Și nu pentru că în acest fel ar pierde ocazia să candideze pentru un loc în parlament. Ci, pur și simplu pentru că în mintea domniei sale, un lucru odată început trebuie dus până la capăt. În mod hotărât, dl Iliescu nu rezonează la subtilitățile premierului. De vină este, poate, diferența de vârstă și de mentalitate. Pentru dl Iliescu anii nu mai au elasticitatea care o au pentru dl Năstase. Și nici politica asta de anticipație pe tema anticipatelor nu-i înflăcărează imaginația în așa fel încât să devină un suporter al ei. Așa, încât, mai mult ca sigur, vom avea alegeri de toate soiurile în 2004. Și problemele de rigoare, în îndeplinirea obiectivului major al oricărui guvern, anticipat sau nu: aderarea la Uniunea Europeană.
Titlu: Ziariștii după gratii
Nr Editie: 775 Data: miercuri 06 noiembrie 2002
Deși nici o altă persoană publică nu a îndurat, din partea presei, ce-a îndurat președintele Iliescu, în special în perioada primelor sale două mandate, domnia sa nu pare să poarte pică jurnaliștilor. Sau nu într-atât încât să-i vrea după gratii. Președintele și-a exprimat acest punct de vedere, cu hotărâre, încă de la discutarea proiectului de lege, în parlament, și este sigur că nu va promulga legea în forma sa actuală. Are acest drept. Din nefericire, spiritul său de toleranță și de înțelegere nu este împărtășit de confrați în ale politicii cu infinit mai puțin talent și prestanță. Aceștia au lucrat zelos la compunerea unui text în conformitate cu care, odată atinsă onoarea de familist sau de politician a vreunuia dintre ei, mâna lungă a legii ar urma să-l ajungă pe imprudent și să-l țintuiască în dosul gratiilor spre marea satisfacție a celui prejudiciat. Dacă domnul Iliescu ar fi vehiculat asemenea sentimente, cam trei sferturi din presa românească ar fi trebuit să ispășească până acum asemenea condamnări. Cu ce s-ar fi ales președintele de aici? În nici un caz cu autoritatea pe care o are astăzi și de care face uz pentru a bara o inițiativă prostească și nerealistă, izvorâtă din sentimentele de frustrare ale unor oameni cu puțină carte și caracter. N-am să susțin, însă, ideea, că jurnaliștii pot să fie mai presus de lege. Că lor li se poate permite ceea ce li se interzice altora. Nu cred însă că legea trebuie să lucreze cu două baremuri: unul pentru jurnaliști și altul pentru restul lumii. Calomnia trebuie să fie doar calomnie și în cazul unora, și în cazul celorlalți. În cazul gazetarilor care calcă principiile deontologiei, sancționarea pecuniară se poate dovedi mult mai dureroasă și mai instructivă în același timp, decât spoiala de martiraj pe care o poate conferi celula de pușcărie. Societatea riscă astfel și să facă din niște banali răufăcători cu pixul, niște apostoli ai dreptului la exprimare, ceea ce n-ar fi nici corect și nici adevărat. Așa încât cred că dl Iliescu are dreptate: nu pușcăria ne poate face mai buni. Mai buni gazetari este oricum exclus.
Titlu: PI-ul salariului mediu
Nr Editie: 776 Data: joi 07 noiembrie 2002
Institutul Național de Statistică a făcut ce-a făcut și a calculat cât a crescut salariul mediu net pe economie, în septembrie 2002, față de ianuarie 2000. Ca orice organism care ține de Putere, INS își dă silința să vadă partea bună a lucrurilor: jumătatea (oare?) plină a paharului. Ei bine, această jumătate plină ne arată că salariul mediu net pe economie a crescut în cei 12 ani și 8 luni de nu mai puțin de 303,14 ori. Ceva mă face suspicios, poate că acest "pi" din coada cifrei. Care, după cum se știe, reprezintă de câte ori intră raza în circumferința cercului. La prima vedere, cifra e încurajatoare. Pun mâna pe pix și mai exersez. În 1990, ca redactor de ziar aveam un salariu aproape mediu. Ceva mai puțin de 2000 de lei. Ar însemna că astăzi aș fi putut să câștig de 300 de ori mai mult (las deoparte pi-ul). Adică... 600.000! Ceva nu e în regulă. N-o să-mi spună nimeni că ăsta e salariul mediu de azi. Păi cu banii ăștia nu poate trăi nici un câine... mai de soi. Poate un maidanez. Caut pe INTERNET și găsesc că salariul mediu net pe economie a fost, în septembrie (2001!) de 3,12 milioane lei. Hai să facem socoteala inversă: reiese că salariul mediu pe economie în 1990 era de doar vreo 300 lei! Ei, o fi fost Ceaușescu zgârcit, dar nici chiar așa. Dacă văd că nu ies la capăt, încerc să fac comparația cu un produs care îmi este familiar: în ianuarie 1990 un ziar costa 1 leu. Astăzi, costă între 3500 și 5000 de lei. S-a scumpit deci, între 3500 și 5000 de ori. O pâine costă astăzi 3500 lei. În '90 costa 2 lei. Și asta s-a scumpit de vreo 1700 de ori. Dar stai puțin, că asta-i partea goală a paharului, și ea nu face obiectul studiului Institutului Național de Statistică... Ce vreau să spun: că noi avem în materie de statistici un dublu standard. Unul al prețurilor, și altul al veniturilor. Acestea două par să se comporte ca soarele cu luna: nu se întâlnesc niciodată. Nici pe hârtie, nici în realitate. Și nici în statistici. Ceva îmi scapă. Poate că este legat de acest misterios 3,14 din coadă care ar putea să însemne că salariul mediu astfel calculat încape de 3,14 ori în ceva. Nu se știe exact în ce...
Titlu: Parchetul General ar trebui să se sesizeze despre falsurile senatorilor!
Nr Editie: 777 Data: vineri 08 noiembrie 2002
52 de senatori din 140 au falsificat cu seninătate foi de decont pentru care au încasat sume de bani ca diurnă, pe motiv că se aflau la muncă, în București, în perioada în care dânșii stăteau bine-mersi, la ei acasă. Deci, mai mult de o treime dintre aleșii neamului s-au dedat cu seninătate unei găinării pentru care orice simplu funcționar ar fi fost pe loc băgat la bulău. Pentru fals în acte publice și fraudă - așa cum prevede cu maximă claritate Codul penal. La noi, însă, se pare că legea e lege doar pentru cei care nu fac legi. Cei care le fac, se situează, automat, deasupra lor, și pot să facă orice experimente doresc fără teamă că vor trebui să dea seamă pentru aceasta. La 109 milioane se ridică suma furată, practic, din buzunarul statului. Câte două milioane de căciulă. Nici nu e mult, față de ce și cât se fură în țara asta. Dar e simptomatic. Pentru că, de data asta cei în cauză au fost prinși cu mâța-n sac. Cine mai știe, însă, de câte ori au mai făcut până acum figura asta. Și credeți cumva că ea e valabilă doar pentru Senat, și că la Camera Deputaților sunt aleși mai cu frica lui Dumnezeu? Nici pomeneală. Dacă cineva, cu mai mult curaj, s-ar apuca să ia lucrurile la bani mărunți, vom afla fapte de care avem cu adevărat a ne jena. Ceea ce se întâmplă la Senat este simptomatic din alt punct de vedere: este expresia, la vârf, a unui veritabil curent național de ignorare și de sfidare a normelor legale. Furtul la diurnă și la cazare cunoaște o largă răspândire și doar un procent infim din fraudele de acest gen sunt descoperite. Aceste manevre grevează puternic bugetul, în a cărui structură se regăsesc cheltuieli fictive enorme. Seninătatea cu care au operat senatorii nu face altceva decât să certifice aparența de normalitate a acestei inginerii financiare. Că președintele Senatului a decis returnarea banilor - poate fi considerată o sancțiune administrativă. Asta nu scutește Parchetul General de a se autosesiza într-un caz în care lucrurile nu sunt conforme cu legea pe care instituția ar trebui să o apere cu toate puterile sale.
Titlu: Terorism sau teribilism?
Nr Editie: 778 Data: sâmbătă 09 noiembrie 2002
Dacă incidentul cu grenadă sau bombă artizanală (este inadmisibil că marii noștri specialiști în armament și explozivi n-au fost încă în stare să determine despre ce a fost vorba) s-ar fi produs la o școală din cartierul Ferentari, vâlva n-ar fi fost, poate, atât de mare, iar căutarea - a nu se știe exact ce - n-ar fi fost atât de amplă. Dar liceul 'Monet' este școala VIP-urilor - învață aici chiar fiul premierului - iar la doar câteva sute de metri se află locuința președintelui. Suficiente motive pentru a face din incidentul cu bombă, un eveniment. Astfel de incidente, mai clare și chiar mai grave, au mai fost în România. Ele n-au fost însă catalogate ca teroriste tocmai pentru a nu agita spiritele. Specialiștii noștri în materie le-au tras, discret de pe "Edgar Quinet"-ul terorismului, pe "Academia" infracționalității obișnuite. Despre ce e vorba acum? Din simplul fapt că atacul nu a fost revendicat de cineva se poate trage concluzia că nu este vorba despre un act care are ca scop să semene teroare, în schimbul unei revendicări anume. Cei (sau cel?) care a(u) aruncat grenada/bomba artizanală nici măcar nu cred că au mizat pe efectul distructiv al acesteia. Cred că a fost vorba, mai degrabă, de un experiment tembel al vreunui "descreierat" - cum bine a punctat premierul în declarația sa - care a dorit prin aceasta să-și dovedească ceva sie însuși. Un frustrat din amor, sau din învățătură, foarte probabil coleg sau cunoștiință cu cineva din acest lucru. Din păcate, la noi nu există meseria de "profiler" - de psiholog capabil să intre în pielea infractorilor și să le descifreze modul de gândire, dar dacă ar fi unul, pun pariu că aceasta ar fi concluzia la care s-ar ajunge. În isteria care s-a declanșat s-au pus două probleme. Una falsă și una reală. Cea falsă este: cum îi protejăm pe elevi în fața unor incidente de acest fel? N-avem cum! Acte de genul acesta nu pot fi prevenite. Ca și cutremurele. Ele se produc, pur și simplu. Abia după aceea poți să te gândești cum să limitezi efectele. Dar să prevezi că peste o lună, la nu știu ce școală din Caracal, un alt descreierat să dea cu vreo tiribombă este practic imposibil. Chiar dacă s-ar pune câte o patrulă la intrarea în fiecare școală și tot ar fi degeaba. Cea reală este următoarea: de 12 ani încoace, odată cu celelalte liberalizări, s-a liberalizat și regimul armamentului. Pe lângă miile de arme dispărute la revoluție, au dispărut altele din depozitele armatei. Tot mai neglijent păzite și unde verificări sau inventare nu s-au mai făcut de pe timpul lui Ceaușescu. În aceste condiții nimănui nu-i poate fi prea greu să-și procure o armă, o grenadă sau chiar o bazooka. Amintiți-vă că doar acum vreo doi ani, lângă o mașină din parcarea palatului CFR a fost găsită o sacoșă cu grenade. Despre care nu s-a aflat nici până astăzi de unde lipseau...
Titlu: Poanta cu Ponta
Nr Editie: 781 Data: marți 12 noiembrie 2002
Că premierul mizează pe tineret - nu mai este un secret pentru nimeni. Cum nu este un secret faptul că prin această mișcare dorește să-și alcătuiască o 'forță specială' pe care să se poată baza mai degrabă decât pe bătrânii hârșiți în înfruntări de culise și dispuși oricând să schimbe barca. Pentru că tinerii nu-l au decât pe el, este firesc să-i fie credincioși, cu atât mai mult cu cât nici unul n-ar fi pupat asemenea ascensiuni spectaculoase dacă ar fi mers pe filierele administrative și de partid cunoscute. Practic, Adrian Năstase crează acum o clasă de politicieni care absolvă facultatea fără a mai fi trecut prin liceu. Dar, întrucât pe diplomele lor nu este nevoie decât de o singură semnătură, lucrurile sunt OK! Victor Ponta, șeful Corpului de Control și, mai nou, șef al tineretului pesedist este un exemplu demn de reținut. Pe lângă buldozerul Grecea, tânărul conțopist pare o victimă sigură a marilor manipulatori. Cine știe, poate că lucrurile stau invers și, ca întotdeauna, aparențele sunt înșelătoare. Poate că o figură inofensivă - chiar dacă asemănătoare celei a lui Titulescu - poate să-i inducă mai ușor în eroare pe cei anchetați. Nu știu cât de des s-a întâmplat așa ceva. Bilanțul la vedere al dlui Ponta nu este deloc spectaculos. Mai degrabă e unul foarte sărăcuț și nu rareori bâlbâit. Nu-mi amintesc ca controalele lansate de Corpul dlui Ponta să fi aruncat pe piață ceva mai de Doamne-ajută. Dar poate că asta e sarcina lui Ponta: să lucreze cu discreție și să ofere rezultatele muncii sale șefilor săi direcți. Sau, mai exact, șefului său direct. Nu presei, care poate să strice jocurile și lucrurile. Probabil că, fără să știm noi, dl Ponta își face bine treaba. Altfel, premierul n-ar fi atât de generos cu el. Maxima formă de generozitate îmi pare a fi gestul făcut sâmbătă, când, la alegerile tineretului pesedist, câștigate cu brio de favoritul său, l-a asemuit pe acesta lui Titulescu. Este binecunoscut faptul că marele politician este idolul lui Năstase, cu care chiar domnia sa ar vrea să semene, dar nu din punctul de vedere pentru care i-a atribuit lui Ponta această șansă. Titulescu n-a fost un bărbat frumos, ba din contră. Dl Năstase este. Și, de aceea cred că i-a fost mai ușor să facă această concesie concretizată prin poanta asemănării - din profil - a celor doi. Din față este cu totul altceva...   
Titlu: Spiritul de cârcoteală la români
Nr Editie: 782 Data: miercuri 13 noiembrie 2002
Poate că nimic altceva nu caracterizează spiritul românesc așa cum o face, de câțiva ani buni de zile, copilul teribil al audiovizualului românesc Șerban Huidu. Acum - vorba sloganului publicitar - într-o nouă înfățișare: adică avându-l alături pe Găinușă. Întâmplarea a făcut să-mi sară în urechi de pe când își începuse, cu timiditate, cronica la postul Radio XXI. Într-o zi chiar mi-am propus să-l caut și să-l ademenesc spre presa scrisă. Dar n-am făcut-o - nu mai știu din care motiv - și bine am făcut.  Pentru că Șerban nu este un autor. El este un personaj. Propriul său personaj, pe care-l joacă cu haz, naturalețe, cu sclipitoare inventivitate - dar mai ales fără răutate și fără să plonjeze în vulgaritate.  Cine știe ce înseamnă să trăiești din aplauze, realizează mai bine decât alții cât e de greu să reziști tentației de a face pe placul auditoriului, de a plăti tribut nivelului său de educație și stereotipurilor sale. Or, aici mi se pare că se regăsește principala calitate - secundară - a creației celor doi - nici nu știu cum să le spun. Cea principală este, fără îndoială, 'spiritul de cârcoteală' - această caracteristică a mentalului românesc, prin care realitatea este analizată într-o manieră aparte, demitizatoare și plină de bunăvoință, totodată. Filonul "spiritului de cârcoteală" trece, în istoria culturii noastre, prin Creangă, prin Caragiale, prin Mușetescu și nu mă sfiesc să spun că cei doi cârcotași, au uneori sclipiri care-i așează alături de înaintași. "Cronica Cârcotașilor" este cel mai original produs pe care l-a dat televiziunea română în acest interval de căutări febrile.  Un produs care se bazează pe inteligență, spirit de observație, ironie fină și sarcasm acid. Toate acestea exersându-se fără cruțare, pe seama tuturor VIP-urilor zilei, urzicând, ciupind, înghiontind - dar nerănind niciodată. Cruzimea și bădărănia nu sunt instrumentele cârcotașilor. Le folosesc din plin, alții. Cârcotașii fac un soi de gazetărie complexă care construiește o cronică amuzantă și plină de subînțelesuri a tranziției complicate de la o anormalitate plină de haz, la o probabilă normalitate plicticoasă.
Titlu: Romii - cei mai europeni dintre români?
Nr Editie: 783 Data: joi 14 noiembrie 2002
Mi-amintesc o întâmplare - cât de adevărată, n-am de unde să știu - de pe vremea când Ceaușescu ermetiza granițele, pentru ca românii să nu umble hai-hui prin lume și să-și vadă, acasă, de treabă. Se zice că nu știu ce șef al țiganilor - rege, împărat sau doar bulibașă - ar fi solicitat organelor în drept pașaport pentru a participa la o reuniune internațională a etniei sale, ce urma să se țină după vreo lună la Monte Carlo sau pe undeva pe-aproape. Bineînțeles că șeful de la pașapoarte a cerut lămuriri de mai sus, dar i s-a spus s-o lase moartă. 'De-asta ne arde nouă acuma, de congresele țiganilor?' - zice-se că ar fi exlamat cu năduf 'Cabinetul 2'. După câtva timp, cineva și-a adus aminte de întâmplare și a dat indicații celor de la pașapoarte să-l cheme pe solicitant și să-i explice că, datorită unor probleme interne și externe, călătoria n-ar fi oportună, dar că altădată... și așa mai departe... Bulibașa a fost chemat și generalul, sau colonelul, ce era, i-a zis: 'În legătură cu plecarea dvs...' 'Care plecare?' - a întrebat țiganul. 'La congres!' 'Care congres?' - face acesta din nou. 'Păi, ăla de la Monte Carlo!' 'Aa, ăla? Păi, să fii mata sănătos, m-am întors de-acolo de o lună!' Întâmplarea - adevărată sau nu - mi se pare extrem de sugestivă pentru modul în care, de data aceasta Europa, nu România, privește problema. De când am deschis noi granițele, a venit rândul celor care până-n '89 țipau de mama focului pentru dreptul românilor de a călători liber, să aibe  o nemulțumire. Umblăm prea mult. Mai ales compatrioții noștri romi, pe care-i găsești în acțiune pe unde nici nu-ți trece prin cap. Și pe unde lasă urme adânci. Venit la București să cuvânteze în fața parlamentarilor români, Peter Schieder, președintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, ne-a avertizat deunăzi că, dacă nu ne ținem minoritatea în frâu, s-ar putea să se ia măsura reintroducerii vizelor. Dacă dl Schieder crede că astfel se rezolvă problema înseamnă că nu cunoaște întâmplarea cu bulibașa și că nu realizează că măsura nu va avea decât efecte minore. Românii vor sta acasă, în schimb romii nu vor avea nevoie de pașapoarte pentru a străbate în continuare Europa de la un capăt la altul. Probabil că adevărata problemă - a Europei, nu doar a României - o constituie statutul țiganilor, în general, europeni 'avant la lettre' de cel puțin o sută de ani, pentru care ar trebui să se gândească un sistem unitar și adecvat de norme. 
Titlu: Meritele lui Podgoreanu
Nr Editie: 797 Data: sâmbătă 30 noiembrie 2002
Chiar dacă până la urmă și-a pus cenușă-n cap și și-a cerut scuze pentru prejudiciul adus partidului prin declarațiile sale bosumflate de marți, dl Podgoreanu rămâne cu un mare merit: acela de a fi deschis ochii Opoziției în legătură cu calitatea de președinte al tuturor românilor a domnului Iliescu. Ar mai fi avut aceștia prilejul să declare ce-au declarat ieri-alaltăieri, dacă nu era dl Podgoreanu? Ar mai fi făcut Traian Băsescu concesii la câinoșenia lui recunoscută, afirmând că reacția lui Iliescu a fost cea a "unui lider cu bun simț"?  Ar mai fi avut un prilej atât de bun Petre Roman să se mai apropie cu câțiva centimetri de fostul său partener de cuplu, spunând că "Iliescu a dat dovadă că este în politică pentru a-și asuma o răspundere, și nu pentru un interes personal?"  Sau Valeriu Stoica, când ar mai fi putut să rostească aprecieri de genul "suntem adversari, dar fair-play-ul mă obligă să recunosc că după '90, s-a dovedit a fi, în câteva momente importante, un adevărat om politic"? M-aș opri puțin la această apreciere a lui Valeriu Stoica: într-adevăr, Ion Iliescu s-a dovedit redutabil în momente importante ale istoriei noastre de după '89. Dealtfel, nici nu cred că vreo personalitate, cât de puternică și complexă reușește să fie remarcabilă zi de zi și ceas de ceas. Important este să se ridice la înălțimea misiei sale în momentele, de cumpănă. Or, 23 noiembrie a fost un astfel de moment. Probabil că, după martie-mai '90, când calitățile de om politic ale lui Iliescu s-au ilustrat plenar în nebunia CPUN-ului, acesta este momentul de vârf al carierei sale politice. Și de maximă autoritate morală.  Pentru că nimeni, sau aproape nimeni, nu mai zâmbește acum neîncrezător, în colțul gurii, când Iliescu spune că vrea să se războiască cu corupția. Ba, cred, că pentru majoritatea românilor el este în acest moment singurul om politic care are autoritatea morală și publică de a pronunța aceste cuvinte și singurul de la care se așteaptă în mod concret ceva. Paradoxal, un astfel de moment vine tocmai atunci când Ion Iliescu nu mai vrea și nu mai așteaptă mare lucru de la propria sa carieră. El își asumă, prin lansarea acestei provocări o răspundere enormă, aproape mortală, în condițiile în care alături de el nu se află decât marea masă a celor pe care corupția îi afectează indirect.  Lupta împotriva corupției va fi, inevitabil, și o luptă împotriva unor foști tovarăși de drum, care au apucat-o pe alte căi și, poate, chiar împotriva propriei sale creații politice - mă refer la formațiunea social-democrată pe care a condus-o efectiv în cele mai dificile momente ale existenței sale.  În asta mi se pare că constă marea provocare a demersului care l-a supărat pe dl Podgoreanu și pe unii dintre camarazii săi. Și care i-a făcut pe adversari să vadă adevărata față a omului politic Iliescu.