Punctul pe Y, ianuarie 2002

Titlu: Anul al 13-lea
Nr Editie: 512 Data: joi 03 ianuarie 2002
Nu sunt, de felul meu, superstițios, dar parcă mă încearcă o undă de îngrijorare la gândul că în acest cel de-al treisprezecelea an de libertate și de democrație continuăm să așteptăm de la guvernanți și de la soartă raza de lumină de la capătul unui tunel al tranziției mai lung decât ne-am așteptat.  Mă gândesc cu îngrijorare la faptul că în acest cel de-al treisprezecelea an așteptăm răspunsuri la două dintre întrebările fundamentale legate de viitorul nostru european: vom fi integrați în NATO?  Vom începe procesul de aderare la Uniunea Europeană?  Avem capacitatea de a ne depăși propriile limite pentru a demostra lumii că suntem capabili să răspundem unor exigențe firești?  Deși îmi este teamă, cred că după atâtea încercări, după atâtea eșecuri, după atâtea bâlbâieli trebuie să sosească și ora noastră astrală, în care să prevaleze calitățile acestei nații în fața atât de cunoscutelor și păguboaselor noastre defecte.  Un prim răspuns l-am putea avea chiar în aceste prime luni.  Răspunsul la întrebarea dacă știm și putem să ne adaptăm propriului nostru viitor.  Ridicarea obligativității vizelor este pentru români, un examen aproape hotărâtor.  Pentru că orice eroare, orice supralicitare, orice tentativă de răstălmăcire a acestui favor se poate întoarce ca un bumerang împotriva noastră.  Va fi suficient ca valuri de români setoși de trai mai bun fără prea mult efort să se abată asupra unor zone ale Europei, cărora să le dea peste cap metabolismul comunitar, pentru ca perspectivele noastre să se îndepărteze și să se acopere de ceața refuzului și a neîncrederii.  Uneori mi-e teamă că nu ne dăm seama cât de important, cât de decisiv este acest examen, și că-l vom trata, ca deobicei, cu nepăsarea și cu inconștiența care ne-au făcut întotdeauna atât de mult rău.  Să dea Domnul - dar și conaționalii noștri, care așteaptă cu nerăbdare startul cursei spre Europa - să nu fie așa.
Titlu: "Rețeta Ivan"
Nr Editie: 526 Data: sâmbătă 19 ianuarie 2002
În urmă cu câțiva ani, imediat după primul crah bancar, un reputat polițist de economic îmi relata o întâmplare plină de tâlc: întâlnindu-l pe președintele CREDIT BANK, Ivan, i-ar fi spus: "Măi nea Ivane, vezi că în câteva zile te luăm!" Președintele, deloc surprins, a avut doar o întrebare: "Cât pot să primesc?" Era, evident, vorba de anii de pușcărie. "Păi vreo 5-6ani" - i-a răspuns polițistul. Replica care a urmat l-a lăsat fără replică: "Nu-i problemă! Merită!" Ce merită? - vă veți întreba pe bună seamă, cu uimire. Ce poate compensa lipsa de libertate, anii de pușcărie? Pentru domnul cu pricina, banii pe care îi furase, meritau o recluziune de 5-6 ani, după care se putea bucura, în tihnă, de ei. Oricât ar părea de absurdă, am sentimentul că socoteala asta și-o fac, cu sânge rece, nu puțini dintre devalizatorii de bănci și de alte instituții financiare care n-au reușit să-și creeze încă "anticorpii" necesari protecției împotriva acestor pofte. Nu știu ce mă face să cred că și dl Nicolăescu, și alți câțiva dintre protagoniștii afacerii BRS- ASTRA și-au făcut premeditat o astfel de socoteală. Și că nădejdile pe care și le mai pun unii în recuperarea banilor dispăruți sunt iluzorii. Nimic nu-i va putea convinge - cu atât mai puțin o justiție exercitată în mod democratic - să recunoască hoția și să înapoieze banii care probabil că se odihnesc deja, făcând pui, prin cine știe ce bănci de prin paradisuri fiscale, așteptând să-și reîntâlnească "proprietarii" iliciți, după ispășirea, pentru bună purtare a ceva mai mult de jumătate din pedeapsă. "Rețeta Ivan" nu este nici originală și nici nouă. Surprinzător este doar faptul că după 7-8 ani de evenimente de acest gen, poliția, parchetul, Banca Națională manifestă același optimism nejustificat în legătură cu recuperarea banilor furați. De la cei care i-au furat. Pentru că banii se recuperează în cele din urmă. Dar de la noi.
Titlu: Marea tevatură
Nr Editie: 527 Data: luni 21 ianuarie 2002
Definiția de dicționar a corupției ("decadență, depravare, desfrâu") a rămas mai aproape de sensul percepției comune decât aceea juridică (fapte ilicite ale funcționarilor publici). Se vorbește, de mai bine de zece ani, despre acest subiect mai mult despre oricare altul, fapt care face ca, în cele din urmă, corupția să înglobeze majoritatea neregulilor care irită opinia publică: delapidarea, traficul de influență, însușirea de foloase necuvenite, abuzul în serviciu, mita și darea de mită - categorii care au, fiecare, locul lor bine fixat în Codul Penal. De aceea, poate, nici una dintre ofensivele "anticorupție", declanșate periodic de autorități nu a avut impactul așteptat, ele nereușind niciodată să acopere nici varietatea de fapte și nici intensitatea cu care ele se manifestă. Dar, principala caracteristică a corupției pare să rămână nebăgată în seamă: faptul că actele de corupție sunt, vrând-nevrând, apanajul celor care reprezintă Puterea. Corupția este flagelul care amenință în primul rând și mai ales, aparatul de stat și modul în care acesta reglementează procesele curente. Proporțional, ea se manifestă cu intensitate sporită la nivele superioare de decizie: exact acelea care își propun de fiecare dată să acționeze împotriva corupției! Cea mai comică și flagrantă situație a survenit, din acest punct de vedere, în cursul trecutei guvernări, când s-a organizat celebra CNAICCO: din "sucursalele" județene ale acestui super-consiliu făceau parte toți cei care puteau fi suspectați de a se afla la baza unor acțiuni ilicite: șefi de poliție, de vamă, de judecătorii, de administrații financiare etc. Or, nu era de așteptat ca aceștia să acționeze împotriva propriilor lor interese sau ale acoliților lor! De aici și completa ineficiență a instituției care și-a dat duhul în penibil. Mi-e teamă că, în același fel, noul Parchet Național Anticorupție riscă să meargă pe același drum. Pentru că această combatere, sau limitare, sau cum vreți să-i spuneți, nu poate veni din partea Puterii. Ea poate veni doar de la instituțiile abilitate prin Constituție, care ar trebui doar să fie scoase în afara oricăror influențe și presiuni politice, pentru a-și putea face treaba. Altfel, vom avea doar lansări festive, vorbe și o tevatură plină de ineficiență.
Titlu: Armaghedon Ciuvică și politica on-line
Nr Editie: 528 Data: marți 22 ianuarie 2002
Nesfârșite sunt căile pe care înaintează politica românească în teritoriile virgine ale democrației! Sfârșitul săptămânii trecute a produs o nouă mostră, care va fi, probabil, rapid adjudecată și pusă în funcțiune. Până acum, lupta politică se ducea cam în două feluri: odată, în direct, prin intermediul Parlamentului, unde aleșii țării rosteau (și rostesc) lungi filipice la adresa adversarilor politici, incriminându-i de aproape tot ce poate fi învinuit un politician. A doua oară prin intermediul presei scrise și vorbite. Foamea de senzațional și dorința de a vinde produsul fac ca aproape fiecare gazetă să devină o tribună, dacă nu o trambulină, aruncând spre cititor (sau privitor) toată muniția existentă în pulberăriile de partid. Polemici scrise, talk-show-uri mai mult sau mai puțin moderate, drepturi la replică în serie fac să nu mai avem, practic, nici un moment de plictiseală! Este un spectacol non-stop care vehiculează un număr greu de calculat de acuze, scuze, scenarii și combinații apocaliptice, de pe urma cărora bietul spectator se alege cu o buimăceală totală. De parcă n-ar fi fost deajuns, iată că anul 2002, încă din primele sale zile, ne aduce o nouă formulă: politica on-line! Pe Internet! Pășim hotărât în era politicii electronice, unde Email-ul înlocuiește intervenția iar chat-ul polemica. Meritul principal revine fostului președinte și echipei sale. Retras într-o opoziție personală, dl Constantinescu produce, prin intermediul apropiaților săi, primul mare scandal al anului: "Raportul" Armaghedon II! Nu o face în maniera învechită a conferințelor de presă, de la care reprezentanții presei culeg ceea ce cred ei că e interesant. Ci în maniera înnoită a Email-ului transmis deodată tuturor celor posibil interesați de CV-ul premierului Năstase, păstrându-și dreptul de a nu desconspira nici sursele și nici pe sine însuși. Ca-n "Scrisoarea pierdută"! "Pac la Răsboiu'", dar semnată anonim! Succesul acestui "Raport" n-ar fi fost posibil, însă, fără colaborarea premierului și a oamenilor săi. Aceștia din urmă sunt, de fapt, autorii adevăratului scandal care, altfel, ar fi rămas, poate, în calculatoarele destinatarilor.
Titlu: Opoziția ca țintă
Nr Editie: 529 Data: miercuri 23 ianuarie 2002
Din spusele ex-președintelui afacerea "Armaghedon II" a fost montată de către putere pentru a lovi în fostul șef al statului și, într-un termen mai larg, în Opoziție, acceptând ideea că dl Constantinescu reprezintă așa ceva. Și pentru ca mârșăvia să fie completă, zbirii regimului Năstase au încercat să-i pună în spinare fostului consilier Mugur Ciuvică responsabilitatea unei turnătorii electronice! Or, după cum declara dl Ciuvică, domnia sa nici măcar nu știe să trimită un Email! D'apăi să-l și scrie la hidoasa mașinărie numită calculator cu care dânsul, în general, nu prea vrea să aibe de-a face. În lumina acestor declarații pertinente și convingătoare lucrurile încep să se clarifice. Deci, dl Năstase, gelos pe succesele trecutei guvernări și-a pus în cap să o lovească unde o doare mai tare: și anume la prestigiu. Așa că și-a confecționat niște acuze (din ce-a citit și el prin ziare), le-a trântit într-un raport, a căutat un amic de-al unuia dintre consilierii prezidențiali, l-a plătit să zică că i le-a dat Ciuvică și "pac la Internet!" Numai că a pierdut din vedere un lucru: faptul că dl Ciuvică nu știe să trimită Emailuri, deși lucrează pentru Emil! Poliția și-a făcut datoria, l-a hărțuit bine, cu scopul de a ajunge la geolog. Noroc că presa i-a sărit în ajutor și lucrurile au rămas "așa cum am stabilit": în coadă de pește! Obiceiul puterii de a face din Opoziție o țintă s-a demascat din nou. Obicei prost și complicat: pentru că a face ceea ce a făcut dl Năstase - în viziunea d-lui Constantinescu - seamănă cu încercarea de a lovi musca cu obuzul de mortier. Nu că artileria premierului ar fi atât de redutabilă, ci pentru că opoziția pe care o reprezintă fostul președinte s-a făcut mică-mică de tot, tocmai pentru a nu atrage atenția și pentru a lucra în voie. Cam așa ar apare lucrurile, dar cu o condiție: aceea de a nu lua la bani mărunți conținutul raportului, cât o fi el de anonim. Pentru că o astfel de analiză riscă să comporte cu totul alte concluzii.
Titlu: Schimbare de macaz!
Nr Editie: 530 Data: joi 24 ianuarie 2002
Ambalat până dincolo de limitele prudenței în scandalul "Armaghedon II", premierul a făcut doi pași înapoi și unul înainte: a recunoscut că nu a avut o reacție tocmai potrivită față de problemă și - mai ales - față de presă. Și a contracarat, deviind atenția și discuția de la un subiect punctual, la unul general, dar de mare impact: problemele pe care le au românii cu iarna. Cu frigul. Cu banii. Pentru prima dată - în discursul pe care ni l-au oferit în direct Antena 1, PRIMA și B1 (dar nu și TVR!), după întâlnirea informală de la Snagov unde, în absența presei, fiecare membru de partid (aflat de față) poate spune tot ce-i trece prin cap, premierul a recunoscut că atunci când omului nu-i mai ajunge întregul venit minim nici pentru a plăti factura de încălzire ceva nu este în regulă. Domnia sa depistează aceste nereguli în primul rând în producția și distribuția de agent termic, unde costurile au crescut de vreo 80 de ori (față de numai de două ori veniturile oamenilor) și pare hotărât să facă ordine într-un domeniu în care eficiența rămâne discutabilă. Ne-am fi așteptat ca după o astfel de constatare să urmeze știrea-bombă a unor înlesniri re-acordate celor mai dezavantajați de soartă. N-a urmat. A urmat o informație despre numărul mare al celor cu datorii sau care nu-și mai plătesc costurile de întreținere și despre povara pe care aceste datorii o exercită asupra bugetului. Un buget și așa drastic controlat de organismele internaționale. O rază de speranță a oferit, totuși, primul-ministru celor îngrijorați de problemă, prin precizarea că se va acorda o atenție deosebită producției de energie electrică nucleară - cea mai ieftină și mai sigură - prin accelerarea lucrurilor la reactorul "doi" de la Cernavodă și prin deschiderea finanțărilor pentru "trei" și "patru". Acestea însă, o știm fără să ne-o mai fi spus premierul, constituie proiecte de durată, rezolvabile doar în perspectiva următoarelor două decenii. Dincolo de aceste scăpări, discursul șefului executivului a vrut să arate populației cât de preocupat este acesta de problemele de fond ale oamenilor și cât de ridicole și de neînsemnate sunt cele vehiculate de odiosul Armaghedon II. Sau III. Sau IV.
Titlu: Pojarul bancar
Nr Editie: 531 Data: vineri 25 ianuarie 2002
Cineva asemăna ceea ce se întâmplă în sistemul nostru bancar cu bolile copilăriei: pentru ca organismul să genereze anticorpii necesari, trebuie mai întâi să treacă prin simptomele bolii respective. Dacă rezistă, n-o va mai repeta. N-o va mai repeta nici dacă nu rezistă… Lunga istorie a crahurilor bancare, începută cu Credit Bank, prin anii '94-'95, pune în evidență nu doar slăbiciunile structurale ale noului sector privat, ci mai ales jaful premeditat care s-a declanșat cu acel prilej. Cunoscând bine atât slăbiciunile sistemului, cât și ale legislației, tipi inventivi s-au lansat în strângerea de bani "orfani", de la populație și de la stat, "înfiindu-i" apoi, cu sacoșa sau cu contul secret. Pe lângă cei foarte mulți care și-au plâns economiile la căpătâiul băncilor expiate, am avut parte și de o categorie care s-a bucurat, dacă nu de ștergerea urmelor, măcar de prezumția de semivinovăție generată de mediul neputincios care le-a transformat creditele din performante în neperformante. O categorie mai restrânsă este aceea a celor care au luat senini drumul pușcăriilor, făcându-și socoteala că agoniseala ilicită merită câțiva anișori de recluziune. Peste toate acestea s-a așternut credința că lucrurile, odată consumate, nu se mai pot repeta. Morții de la groapă nu se mai întorc - spune o zicătoare populară. Dar care nici ea n-are putere de lege. Pentru că, iată cazul "mortului" numit Dacia Felix: devalizată de proprietari și de acționari, aceasta și-a târât zilele într-un soi de moarte clinică din '95 până prin 2000. Au fost niște investitori care în '98 și-au pus în cap să o salveze făcându-i respirație artificială prin niscai afaceri proprii derulate prin rețea. Când n-au mai fost în stare să-i plătească datoriile, cum se angajaseră, BNR-ul a hotărât să-i facă funerariile. Această inițiativă a stârnit agitație mare: fluturând steagul "salvării" băncii - caz unic în istoria postdecembristă - ei au lansat o veritabilă campanie de presiuni față de autorități, bătând la toate ușile și ferestrele guvernului cu propunerea de a cumpăra creanțele acesteia (60 milioane dolari) cu mai puțin de 20. Cum-necum, până la urmă le-au convins și - caz iarăși unic în aceeași istorie - mortul a fost luat de pe masa de disecție și încredințat prin O.U. zeloșilor investitori. Care, în loc să o renască cum promiseseră, au omorât-o cu mâna lor: i-au schimbat rapid numele, sediul, personalul și tot ce mai putea reaminti vechea sa identitate, anunțând cu o publicitate agresivă revenirea în scenă, a unei noi… bănci. Numai că, după trecerea intervalului în care trebuiau achitate creanțele, în loc să funcționeze, banca este amenințată cu executarea silită de către o obscură firmă din Timișoara (SC Laurențiu SRL) pentru o datorie de 11 miliarde! Greu de înțeles. Și nu e singurul lucru greu de înțeles. De ce o bancă falimentară și cu nume rău e cumpărată cu banii care se puteau face două bănci? De ce corul de presiuni în urma căreia a fost obținută ordonanța de urgență? De ce schimbarea rapidă a numelui și a sediului? Toate acestea nu fac decât să inducă ideea unei inginerii încă necunoscute, a unei noi "boli" pentru care sistemul nu și-a creat "anticorpii". Despre care vom mai auzi, în curând.
Titlu: Chișinăul ca argument
Nr Editie: 532 Data: sâmbătă 26 ianuarie 2002
Clasa politică a început să se agite pe tema evenimentelor de la Chișinău. După tăcerea prudentă care a urmat nu tocmai surprinzătorului verdict al urnelor din Basarabia, acțiunile în forță ale guvernului comunist îi pun pe guvernanții noștri în fața unor decizii delicate: cum să menții bune relații cu un partener de același sânge, dar cu alte opțiuni? Un partener cu ample nostalgii și cu propensiunea întoarcerii spre un trecut pe care înșiși promotorii l-au abandonat? Pentru că la Moscova nu se mai află corespondenții comuniști ai lui Voronin, ci vajnicii constructori ai capitalismului - deocamdată încă de stat - ai lui Putin. În acest context, protestele oficiale în legătură cu reintroducerea limbii ruse ca materie obligatorie în școli și cu scoaterea în afara legii a partidului lui Iurie Roșca pot fi lesne asimilate unei intervenții neavenite în treburile interne ale unui stat suveran, care n-a luat niciodată atitudine față de ceea ce s-a întâmplat la București. Manifestațiile studențești de la Chișinău pot fi comparate, la nevoie, "Pieței Universității" de la București, iar Iurie Roșca unui Funar sau unui Vadim, ca să o spunem pe cea dreaptă. Cât despre limba rusă, ea este o realitate, iar introducerea ei în programa obligatorie corespunde intereselor actualei guvernări care visează la o reintegrare în "lagărul" rus, singurul care, la această oră, ar mai putea scoate Basarabia din nevoile pentru a căror rezolvare România și limba română nu îi sunt de prea mare folos. Dar partea cea mai delicată a problemei rezidă în faptul că regimul de la Chișinău este, cel puțin din punctul de vedere al imaginii, foarte favorabil celui de la București. Derapajul spre stânga al basarabenilor nu face altceva decât ca, în percepția europeană, să împingă Bucureștii mai spre centru decât stânga ce fusese acreditată drept cronică pentru România post-decembristă. Atâta timp cât Chișinăul va recurge la măsuri nepopulare, din punctul de vedere al normelor europene, Bucureștiul va apărea ca un bastion mai credibil al democrației, cu toate beneficiile ce pot decurge dintr-o astfel de condiție.
Titlu: Căderea capetelor
Nr Editie: 533 Data: luni 28 ianuarie 2002
Dacă nici această campanie anticorupție care a fost lansată mai de voie - mai de nevoie, cu sula-n coasta aderării la NATO, nu se va solda cu niscai trofee, ideea va fi compromisă definitiv. Ceea ce nu s-a întâmplat la prima alternanță a puterii riscă să nu se întâmple nici la cea de-a doua: "corb la corb nu-și scoate ochii" - spune un binecunoscut proverb, pe care practica guvernării tinde să-l verifice și să-l autentifice, chiar dacă, de ochii lumii, foști miniștri sau foști consilieri au bătut drumul Parchetului. Iar dacă corupți nu sunt, ei trebuie inventați - mai ales în ograda proprie, pentru că cei din alte ogrăzi vor țipa ca din gură de șarpe că sunt persecutați politic. Și premierul, și responsabilii partidului știu că, până la urmă vor trebui să rostogolească niște capete, pentru a arăta Americii și Europei că noi nu ne jucăm cu chestia asta. Doar că această rostogolire tinde să devină un meci intern, în care capetele trebuie să aparțină taberei adverse și să rezolve în acest fel și delicata problemă a disciplinei de partid. Observatorii scenei politice sunt gata să jure că pe altarul anticorupției vor pica câțiva dintre cei pe care premierul și echipa sa nu-i mai văd cu ochi buni: ori că prea au mișcat în front, ori că sunt animați de un spirit "colaboraționist" cu celălalt centru de putere. Or, cea mai potrivită victimă pentru o astfel de reglare pare să fie președintele senatului, dl Văcăroiu, la adresa căruia campania de presă se încinge pe măsură ce este alimentată - evident, complet dezinteresat - cu noi date picante legate de aventura sa bancară. O altă victimă poate fi Bebe Ivanovici care, într-un puseu de orgoliu, i-ar fi replicat premierului, care-l îndemna să-și dea demisia (din funcția de președinte al Consiliului Județean) că spre deosebire de alții, el e ales în funcția pe care o ocupă. Și nu în ultimul rând un cap disponibil mai poate fi cel al directorului SRI, niciodată prea apropiat al taberei din Victoria, "Trebuie să cadă niște capete" - spunea prin '90 Brucan. Să vedem ce capete vor cădea în 2002.
Titlu: Licitațiile transparente!
Nr Editie: 534 Data: marți 29 ianuarie 2002
Ura! S-a zis cu corupția! De-acum înainte, orice licitație se va face prin Internet. Are nevoie, să zicem, ministerul, de pixuri pentru funcționari? Nu mai fac cei de la administrativ ce făceau până acum: se duceau iute la o firmă cu care aveau aranjamente și luau pixurile mai scump cu 30 la sută. Acum nevoia de pixuri va apare pe ecranele monitoarelor să vadă toată lumea, dar mai ales cei care au pixuri de vânzare, iar de câștigat va câștiga automat cel care oferă prețul cel mai mic! În acest fel, instituțiile bugetare vor cheltui cu 30 la sută mai puțin decât cheltuiau până în prezent cu licitațiile netransparente, în plic! Bineînțeles, se vor ivi tot felul de cârcotași care să spună: dar dacă pixurile cele mai ieftine sunt și mai proaste? Dacă cu aceste pixuri funcționarii scriu mai puțin cu 50 la sută decât scriau cu cele "netransparente"? Dacă aranjamentele se vor face și pe Internet, prin asocierea mai multor ofertanți pentru a câștiga licitația la prețul pe care-l consideră ei a fi mai mic? Evident, într-o țară ca România, care de 12 ani (mergem chiar pe-al 13-lea) exersează toate combinațiile posibile prin care să fie păcălit statul, ne așteptăm la orice. Dar mai ales ca Internetul să devină un aliat mai sigur, mai infailibil, apt să legitimeze orice furt. Căci de fantezie, în fentarea regulilor, nu ducem lipsă. Iată doar două cazuri: ca să ajungă mai ușor în Anglia, emigranții români au ajuns maeștri în manipularea semnalelor feroviare franceze, oprind mărfarele în mijlocul câmpului pentru a se îmbarca cu cățel și cu purcel. Sau altul: ca să fenteze spațiul Schengen, românii care rămân mai mult de 90 de zile în vreuna dintre țările cu pricina, își trimit pașapoartele acasă prin prieteni, cu 100 de euro în ele, să li se pună viză de intrare ca să n-aibă probleme încă 90 de zile! Așa încât, pentru un fleac, ca licitațiile pe Internet, crede cineva că va fi nevoie mai mult de o săptămână ca să se găsească "soluția"? S-avem rezon! Nimeni nu ne întrece când e vorba să ne dovedim șmecheria înnăscută! Mă întreb însă de ce nu sunt la fel de șmecheri și românii care ar trebui să descopere și să preîntâmpine primii aceste șmecherii? Ce le lipsește? Șmecheria sau interesul?
Titlu: "Unitatea de monolit"
Nr Editie: 535 Data: miercuri 30 ianuarie 2002
Luni după-amiază, salonul ambasadorilor de la Cotroceni a găzduit prima întâlnire din acest an a președintelui cu presa. Nu cu "o parte" a ei, ci cam cu toată (o nedorită excepție - presa locală, a cărei prezență a și fost reclamată de unii dintre vorbitori), incluzându-i aici nu doar pe cei care ocupă funcții în structurile existente, ci și gazetari al căror condei i-a acreditat în conștiința publică ca vectori de opinie. Pentru cei care-și amintesc precedentele evenimente de acest gen - în special cele de până în '97 - atmosfera și cadrul în care s-a consumat această întâlnire sunt nu doar surprinzătoare. Dar și inedite. A rămas, undeva în urmă, războiul de uzură dintre Cotroceni și una sau mai multe "părți" ale presei, întrebările veninoase și provocatoare, răspunsurile iritate, starea de tensiune în care decurgeau aceste întâlniri. Avându-i de-a stânga și de-a dreapta pe cei doi consilieri - gazetari ai săi (Știreanu și Crețu) - președintele a arborat același calm și aceeași propensiune spre înțelegere pe care le manifestă, constant, pe parcursul acestui mandat final. După reconcilierile istorice cu regele, cu Europa Liberă, cu diaspora, cu istoria în general, se pare că a venit și rândul presei. Președintele a simțit, chiar, la un moment dat, nevoia de a se confesa și de a-și recunoaște unele trăsături de caracter sau reacții care pot să-l facă antipatic unora, reiterând ideea că, la urma-urmelor este și el om. Dincolo de acest momente emoționale, dl Iliescu și-a conservat cu tărie diplomația și tactul politic. A rezistat cu succes tuturor întrebărilor provocatoare, nu s-a lăsat târâit în polemici, renunțând la comentarii acolo unde simțea că acestea pot deveni neproductive. Poate că unii dintre participanți, care au încercat să-l facă să se pronunțe în legătură cu un posibil conflict între domnia sa și premier au fost dezamăgiți. Dl Iliescu a ținut însă să-și reafirme consecvența: am sprijinit întotdeauna, și o fac și acum, premierii. Inclusiv pe dl Năstase, deci. Nici în legătură cu posibilitatea unor alegeri anticipate nu s-a scăpat dl președinte. O singură chestiune pare a-l fi dat de gol, în legătură cu natura relației neoficiale dintre cei doi oameni politici. Întrebat dacă ar cumpăra acțiuni "Dracula Park", președintele a răspuns sec: "Nu. Nici n-am bani!" Cinci cuvinte pe marginea cărora s-ar putea glosa lung și bine. Și care pot spune multe.
Titlu: Vizită de lucru la pădurari
Nr Editie: 525 Data: vineri 18 ianuarie 2002
Miercuri seară s-a produs un eveniment unic în ultimii 60 de ani de existență ai Regiei Naționale a Pădurilor ROMSILVA. Pentru prima dată, un premier le-a călcat pădurarilor pragul, în somptuosul sediu de pe Bd.Magheru. Acestei observații semnificative, făcută de directorul general al Regiei, Filip Georgescu, dl Năstase i-a răspuns cu amabilitate: dacă pădurile ocupă 30 la sută din teritoriul național înseamnă că eu sunt premier peste două treimi ale țării, cealaltă fiind păstorită de gazdă!” Dincolo de protocol și amabilități, vizita d-lui Năstase a avut un caracter cât se poate de aplicat. Intervențiilor din sală, aparținând șefilor de Direcții Silvice - axate pe procesul obiectiv al diminuării patrimoniului statului prin retrocedări, pe necesitatea gospodăririi unitare a întregului fond forestier, indiferent de forma de proprietate, pe fenomenul tăierilor ilegale și al constituirii unor forme eficiente de protecție, pe necesitatea creării unor structuri private de administrare, pe procesul de eroziune a solului determinat de defrișări făcute fără cap - premierul le-a răspuns într-o manieră care a dovedit că a venit cu lecția bine învățată, nefiind dispus să "cumpere" orice i se servește. Dl Năstase a subliniat, la rândul său, necesitatea clarificării statutului de proprietate. "Nu ne este frică de proprietatea privată" - a spus el, "dar trebuie să știm clar acest lucru, pentru a putea definitiva procesul de aplicare a "Legii Lupu". Mențiunii că Regia a avut în anul trecut rezultate economice bune, i s-a obiectat că nu este suficient, că regia trebuie să devină un model de gospodărire pentru noii proprietari de păduri. "Pădurea trebuie să fie mai profitabilă", a adăugat el, menționând printre posibilele surse de profit nu doar lemnul propriu-zis, dar și fondul cinegetic (unde noi câștigăm de cinci ori mai puțin decât ungurii) producția de artizanat și cea de fructe de pădure, crearea de țarcuri cinegetice și altele. Tema principală a mesajului executivului a rămas însă aceea că pădurea rămâne principala miză a presiunilor pe care le face cu marii profitori ai corupției și ai incapacității manageriale din acest domeniu. "Am deranjat, prin ultimele noastre măsuri, multe grupuri de interese care au pornit atacuri violente împotriva noastră". Deși premierul n-a spus-o, asistența care era, în majoritatea ei, în temă, a înțeles că unul dintre aceste atacuri era chiar proaspătul raport anonim "Armaghedon II" pe care ziariștii din fundul sălii și-l pasau din mână în mână.
Titlu: Omor prin imprudență...?
Nr Editie: 524 Data: joi 17 ianuarie 2002
La sfârșitul săptămânii trecute, la Timișoara, avea loc o întrunire la care reprezentantul Ministerului Sănătății, doctorul Scarlet, consilier al ministrului, s-a prezentat într-o stare nu tocmai conformă cu cadrul și cu statutul său. În mod straniu, deși reuniunea nu avea caracter public, presa nefiind invitată, o echipă a unui post de televiziune central se afla acolo, ca din întâmplare, pentru a înregistra secvențe sugestive al căror subiect era dl consilier. Postul cu pricina difuzează reportajul în aceeași după-amiază, ceea ce dă posibilitatea dinamicilor reporteri să solicite o reacție în direct a ministrului sănătății. Pusă în fața unor astfel de probe, doamna doctor Bartoș anunță, tot în direct și la o oră de vârf, concedierea imediată a consilierului său. Acesta află întâmplător, de la un prieten care-i telefonează la București, la hotelul din Timișoara în care era cazat, ce i s-a întâmplat. Peste mai puțin de o oră omul își pune capăt zilelor, spânzurându-se în balconul hotelului Fapt divers? Ca deobicei, după întâmplare, încep să se adune faptele. Doctorul Scarlet nu era un vicios oarecare. Era un om cultivat  scrisese și câteva cărți  care traversa o perioadă delicată în viață. Suferea de mai multe boli, soția sa era de asemenea suferindă, avea doi copii minori. Urmase nu cu mult timp în urmă un tratament de dezintoxicare. Un om cu o grămadă de probleme. Dar făcând parte din acea categorie care își caută refugiul în lumea ireală pe care o generează alcoolul. Așa cum nu de puține ori se întâmplă, în locul înțelegerii, a compasiunii, a grijii, doctorul Scarlet a avut parte de cu totul altceva. De o jalnică și tristă reglare a cine știe căror mărunte conturi. Pentru care postul de televiziune s-a transformat într-un instrument mortal. S-ar putea spune, chiar, că doctorul Scarlet a fost asasinat cu sânge rece și în direct. Îi înțeleg remușcările doamnei ministru. Ele nu mai pot readuce în viață un părinte, care a plecat de pe lumea aceasta cu gustul amar al micimii și intoleranței celor incapabili să înțeleagă și să accepte faptul că oamenii pot fi diferiți...
Titlu: Demonizarea lui Vântu
Nr Editie: 523 Data: miercuri 16 ianuarie 2002
Lupta împotriva corupției, ale cărei ofensive se țin lanț, are o caracteristică deosebit de interesantă: deși românii o consideră un autentic flagel, care ne împiedică să progresăm spre obiectivele noastre fundamentale, ei se tem mai mult de prețuri, sărăcie, boală și de război. Corupția apare mai mult ca un spectacol mediatic pe care asistența îl suspectează a avea rolul deturnării atenției publice de la problemele cu adevărat grave. Dintr-o astfel de perspectivă, campania de presă al cărei subiect și obiect este Sorin Vântu apare ca un act de demonizare a acestuia, de găsire a unui țap ispășitor pentru toate problemele pe care le avem de înfruntat și care au cauze și vinovății multiple. Este, oare, dl Vântu "inamicul public numărul 1", așa cum apare el din relatările de presă, pentru populația României? Sunt manevrele sale financiare răspunzătoare de starea gravă a economiei și de sărăcirea continuă a unei mari părți a populației? Îmi permit să cred că nu. România "profundă", cum se spune, nu este dispusă să cadă într-o astfel de capcană. Pentru aceasta, Vântu este mai degrabă un personaj pitoresc, un soi de haiduc financiar care ia banii de la cei care-i au și care i-au obținut prin metode la fel de neortodoxe. La fel ca și în America anilor '30, băncile și instituțiile financiare în general nu se bucură de nici o simpatie, aceasta îndreptându-se mai degrabă spre gangsteri care dau lovituri îndrăznețe. Nici măcar scandalul FNI n-a avut vreo reverberație de simpatie publică, cei vreo sută de mii de păgubiți fiind văzuți, la rândul lor, ca niște amatori de învârteli și de câștig rapid și ușor. Pentru că publicul acesta "profund" este încă departe de a-și realiza condiția de ultim țap ispășitor pentru toate aceste hârjoneli cu bani publici, cel care în final plătește toate oalele sparte. Până să simtă pe propriul său buzunar efectul hoțiilor și prăbușirilor bancare, românii se bucură, de ceea ce obțin (aproape) gratuit: circul! Cu pâinea e mai dificil, deși guvernul face eforturi de a oferi nației rețeta clasică a neparticipării la procesele democratice: panem et circenses!
Titlu: Dualismul puterii
Nr Editie: 513 Data: vineri 04 ianuarie 2002
O nouă etapă a acerbei confruntări care se manifestă între echipele șefului de la Cotroceni și a celui de la Victoria s-a consumat în ultima zi a anului, chiar în penultima sa oră. După tradiționalul mesaj prezidențial, produs într-un decor absurd (parcă brădulețul de iarnă pronunța discursul, așa era acesta de în prim plan), hop, surpriza serii: mesajul premierului! Auditoriul, neacaparat încă de ambianța sărbătorii, și-a dat cu presupusul. Cine e mai important în ziua de azi? Președintele sau premierul? Dacă e președintele, atunci de acesta a cuvântat în "deschidere"? Dacă e premierul, de ce s-a mai băgat și președintele? Și așa mai departe. Dacă e vorba de o problemă, ea nu constă în ordinea în care au fost plasați vorbitorii către națiune. Ci în tot mai pronunțatul dualism al puterii în România. Și până în 2000, țara noastră a fost o republică semiprezidențială, dar nimeni nu a pus sub semnul întrebării autoritatea prezidențială. Și nu au pus, în primul rând, primii miniștrii, care au acceptat ca pe un dat constituțional preeminența, în momente festive, a titularului de la Cotroceni. Lucrurile au început să se schimbe odată cu venirea la putere a lui Adrian Năstase. Și când spun "la putere" vreau să se înțeleagă că nimeni înaintea sa, după '89, n-a cumulat atâta autoritate și forță de decizie. Năstase este, ca premier, subordonat al Parlamentului, unde forța principală o constituie PSD-ul, al cărui președinte este tocmai Adrian Năstase. Care, cu un staff dedicat, își constituie un puternic eșafodaj de imagine publică, dublând sau chiar concurând instituția prezidențială. Mesajul de Anul Nou este un exemplu (deși se zice că, fiind consultat, președintele ar fi fost de acord), primirile de personalități străine cu gardă militară fiind altul, și așa mai departe. Aș vrea să fiu înțeles: nu creșterea autorității premierului este un lucru care ar trebui să producă cuiva îngrijorare. La urma-urmelor, Adrian Năstase dă acum adevărata măsură a talentului său politic. Îngrijorătoare este această cursă pe care o generează ambițiile și frustrările celor două echipe și pe care riscă să o transforme într-o veritabilă capcană.
Titlu: Televiziunea și cenzura
Nr Editie: 514 Data: sâmbătă 05 ianuarie 2002
Nimănui nu-i poate fi dragă ideea de cenzură mai ales nouă, românilor, care timp de o jumătate de secol am suportat acest tratament prin care cineva, altcineva, hotăra ce trebuie să știm și ce nu, ce trebuie să citim și ce nu, ce trebuie să privim și ce nu. Odată cu rația de libertate din 22 decembrie 1989, ne-am luat-o și pe aceea a eliminării definitive a oricărei forme de cenzură, a oricărei interdicții puse în calea dreptului la liberă informare și exprimare. Avem, din acest punct de vedere, o situație de invidiat: nici un alt drept nu a fost atât de repede și de definitiv asumat ca acesta! Trăim, de 12 ani, într-un climat informațional și cultural din care nimic nu lipsește. Nici măcar dreptul la subcultură sau la echivoc moral. Am aici două exemple recente. Primul este cel al Revelionului organizat de una dintre televiziunile noastre fruntașe în Piața Palatului, locul unde au avut loc dramaticele momente ale Revoluției. Acolo, un cor deșănțat a proclamat dreptul la libera circulație în Europa. A făcut-o într-un mod în care orice persoană de bun simț ar fi trebuit să închidă televizorul. Cu trivialități  devenite monedă curentă, cu libidinozitate, cu autobășcălie dubioasă. Echipa de creatori a uzat de toate drepturile jegoase pe care și le poate permite cel care nu face nici un fel de diferență între moralitate și imoralitate, între satira subțire și bășcălia grosolană, între ironie și înjurătură. Totul live, totul în direct și la o oră de vârf cum nu sunt multe într-un an. Al doilea exemplu provine de la o televiziune pereche și datează de joi seară când a fost programat filmul artistic "Poveștile orașului". În spatele triunghiului din colțul ecranului se derula o veritabilă acțiune de propagandă a homosexualității! Telespectatorul român a avut prilejul să vadă, în direct și, deasemenea, la o oră de vârf, nu doar ce sentimente nutrește această minoritate, dar și ce tehnici folosește. Bărbați goi, giugiulindu-se pe sub și pe deasupra cearșafurilor, sărutându-se pasional pe stradă și manifestându-și plenar trăirile au ocupat aproape o jumătate din timpul rezervat acestei pelicule pentru care CNA-ul ar trebui să găsească o altă figură geometrică pentru a-i avertiza pe cei cu apucături sexuale normale că au de-a face cu o incursiune într-un domeniu nerecomandat nici măcar părinților. Televiziunea în cauză a vrut, probabil, să demonstreze că este mai sensibilă decât altele la noul curs europenist al drepturilor minorităților. A făcut-o însă, flagrant, în detrimentul majorității. Am evocat acele două episoade dorind să spun că în aceste ocazii am regretat absența odioasei cenzuri.
Titlu: Lupta cu anticorupția
Nr Editie: 515 Data: luni 07 ianuarie 2002
Pe fundalul sărbătoresc al sfârșitului de an, discursurile prezidențiale au punctat noțiunea spre care ar urma să se îndrepte preocuparea majoră a administrației în cel care abia începe: CORUPȚIA! Cine își închipuie că aceasta a început odată cu eliberarea de totalitarism, se înșeală. Corupția însoțește, de milenii poate, evoluția societății, adoptându-se în formele variate la condițiile existente. Comunismul a avut corupția lui, până la cele mai înalte nivele. Doar că pe atunci aceasta era tolerată  un element eficient în menținerea sub control a structurilor de putere. Ce erau, la urma-urmelor, privilegiile ierarhiilor de partid și de stat altceva decât corupție? Nu pachetele de Kent și sticlele de whisky erau elementele definitorii, ci traficul de influență și mita instituționalizată  - transpusă în posturi cu secretară și șofer, în apartamente de la stat și în călătorii în străinătate pe banii aceluiași. Corupția se mișca, însă, în limitele pe care i le impunea politica  nici mai mult, nici mai puțin. După apariția de mize noi a diversificat și amplificat fenomenul. Pe de o parte, dispariția factorului de control care acționa la ordin, iar pe de alta setea de acumulare pe care o proclamase obiectivul construcției unei societăți capitaliste, au dat startul în acțiunea masivă de jefuire și de ciopârțire a altădată intangibilei avuții naționale. Patrimoniul comun a trecut și trece în beneficiu provocat în primul rând pe bază de corupție, în ce e mai curat principiu al cererii și ofertei. Influența politicului în ungerea acestui mecanism este o realitate pe care nimeni nu o mai poate ignora. Corupția nu este un fenomen în sine, ci un mecanism la a cărei funcționare contribuie cei care au puterea de decizie. Or, tocmai aceștia sunt puși, din timp în timp, să se răfuiască cu corupția. Adică cu ei înșiși. Aici stă principala defecțiune a anticorupției.  În faptul că se așteaptă ca ea să fie combătută de la aceleași nivele de decizie care o propagă. Aici este și eroarea de judecată: corupția nu poate fi combătută prin comisii, ci prin lege și prin drasticul control al aplicării acestuia. Restul este un simplu spectacol donquijotesc, pentru amețirea naivilor.
Titlu: "Cadourile"otrăvite
Nr Editie: 516 Data: marți 08 ianuarie 2002
Lumea afacerilor este o lume aparte. Cu atât mai mult în capitalism. Sau în ceea ce ne place nouă să numim astfel, chiar dacă proiecția pe care am realizat-o nu se încadrează (încă) în tipar. Pentru a face evaluări referitoare la domeniu nu este suficient bunul simț. Sau simțul comun. Este necesară, mai întâi cunoașterea fenomenului, iar apoi înțelegerea lui, a resorturilor intime care-l guvernează. În socialism, ceea ce numeam noi comerț și afaceri erau, de fapt, procese de distribuție, centralizate, care nu țineau cont de reperele fundamentale ale domeniului: cererea și oferta. Constatăm, fără prea mare surprindere, că după 12 ani de exercițiu în economia de piață, puțini dintre cei care practică și și mai puțini dintre cei care observă și analizează afacerile, înțeleg cu adevărat despre ce este vorba. Măsura principală a judecății rămâne păguboasa "etică și echitate socialistă". Afacerile adevărate, pe orice meridian, au propriile reguli și propria etică. Ele nu sunt întotdeauna morale, e adevărat. Respectă însă criteriile care fac din ele principalul motor al progresului: eficiența, randamentul, capacitatea de a produce beneficii. În același timp, o tranzacție nu se face pe taraba publică.Are regulile ei, între care un anumit grad de confidențialitate e întotdeauna necesar, într-o lume guvernată de concurență și interese contradictorii. În opinia unora dintre analiștii noștri de ocazie, o afacere ar trebui să se transforme într-un soi de referendum, rezultatul acestuia urmând să-i decidă realizarea sau nerealizarea. Ceea ce este total fals. Am sub ochi, un exemplu de analiză după ureche: aceea referitoare la faptul că societății RAFO Onești i-au fost convertite în acțiuni datoriile, iar majorările de întârziere i-au fost șterse - ca și în cazul altor 200 de societăți pe care guvernul le-a considerat importante nu doar din punct de vedere economic, ci și social. Autorul articolului se grăbește să tragă concluzia că noilor proprietari ai RAFO li s-a făcut un "cadou" prin această operațiune. Nu este vorba, de fapt, de nici un cadou. Numai un naiv își mai poate închipui că cineva, cu simțul realității, ar cumpăra o societate cu tot cu datoriile și penalitățile pe care le-au făcut alții. Orice tranzacție de acest fel are la bază facilitățile necesare existenței și continuării afacerii. Cine nu primește astfel de asigurări nu cumpără! Iar o societate pe care n-o cumpără nimeni, e dedicată falimentului. Cu principala sa consecință: aruncarea în șomaj a mii și mii de oameni. O societate cu datorii nu poate fi nici măcar făcută cadou. Nu sunt adeptul ideii ștergerii datoriilor celor care nu s-au străduit să nu le facă. Dar nu găsesc că e drept și sănătos ca aceste datorii să fie aruncate în spinarea celor care doresc, totuși, să miște lucrurile din loc.
Titlu: Grațierea erorii?
Nr Editie: 517 Data: miercuri 09 ianuarie 2002
Este evident faptul că un președinte de țară nu are cum să ia la puricat și la verificat hârtiile pe care le semnează. Semnătura sa este, de fapt, confirmarea unui document cu însemnul autorității, iar corectitudinea documentelor cade în sarcina colaboratorilor, care pentru asta sunt plătiți: să verifice, să certifice și să-l ferească pe șeful statului de erori. Or, cu prilejul ultimei liste de grațieri, tocmai asta s-a întâmplat: președintele a fost lăsat fără protecție, ceea ce l-a aruncat în gura lupului - recte a presei. Că i s-a întâmplat și lui Emil Constantinescu - nu ameliorează cu nimic lucrurile. Ba din contră: ridică un semn de întrebare în legătură cu modul în care este organizat și funcționează aparatul prezidențial. Asta înseamnă că viciile sunt mai vechi și că ele n-au fost luate în seamă. Situația în care a fost pus dl Iliescu cu acest prilej nu este deloc una confortabilă. Chiar dacă reacția a fost promptă. Putea să fie, însă, mai categorică. Nu știm exact gradul de vinovăție a consilierului care i-a înaintat spre semnare documentul cu pricina, dar cred că aceasta ar fi trebuit să plătească cu capul povestea asta. Ar fi fost cel mai bun argument pentru înzecirea măsurilor de prevedere față de posibilitatea de a se mai produce astfel de erori. Cu atât mai mult cu cât mi-e greu să cred că numele cu pricina - al fostului șef de gardă financiară condamnat pentru luare de mită - a ajuns chiar întâmplător pe lista de grațieri. Și că n-au fost și niscai interese la mijloc. Aceste interese riscau însă să anuleze și să arunce în derizoriu foarte recentul apel prezidențial la combaterea corupției. Omul simplu nu va putea raționa altfel decât mirându-se cum de reușește președintele ca din gură să condamne corupția, iar din mână să o aprobe?
Titlu: Unde sunt "alimentatorii"?
Nr Editie: 518 Data: joi 10 ianuarie 2002
În tot balamucul acesta pe care-l generează lanțul de scandaluri financiare și bancare, logica începe să șchiopăteze tot mai des, confundându-se cauzele cu efectele. Tipic pentru o astfel de gândire mi se pare faptul că BRS-ul, Nicolăescu și Vântu sunt acuzați că au devalizat conturile ASTREI și ale POȘTEI ROMÂNE, dar nimeni nu-i întreabă pe cei de la ASTRA și POȘTA ROMÂNĂ ce anume i-a făcut să pună milioane de dolari la o bancă fără istorie și cu o bonitate limitată, în loc să-i plaseze la bănci mai serioase și mai puțin expuse seismelor periodice din domeniu? Nu e prima oară când se întâmplă așa. A mai fost și cazul băncii "Columna" unde principalele depozite au fost făcute de FPS și CEC. Banca s-a prăbușit și, din câte știu, nici CEC-ul și nici FPS-ul nu și-au recuperat banii. Și nici n-am auzit ca cineva să-i fi întrebat pe foștii șefi ai celor două instituții - și ele de STAT, precum ASTRA și R.N.P.R. - ce le-a venit să ducă banii acolo? Descoperim, cu acest prilej, o parte a mecanismului prin care banii statului trec în proprietate privată. Funcționari temporari, puși în fruntea unor astfel de instituții, alimentează bănci private cu banii statului. În timp ce banii statului dispar în crah-urile care survin programat, dispar și responsabilii: sunt înlocuiți sau pleacă singuri în alte locuri, unde li se pierde urma. Nu mai contează dacă operațiunea a fost o eroare de calcul sau una calculată (adică aducătoare de comisioane ilicite). Prinde hoțul - scoate-i ochii! Paguba trece la AVAB - sau cum s-o mai fi numind acum - și bietul stat se alege (dacă se alege) cu vreo 20 la sută din cadoul pe care șefii de instituții l-au făcut devalizatorilor. Mi se pare cel puțin o pierdere de timp să-i înjurăm și să-i interogăm retoric pe domnii de felul lui Nicolăescu, fără a-i întreba de sănătate și pe cei care stau, de fapt, la originea acestor scandaluri, pe care le alimentează, generoși, cu bani care nu le aparțin.
Titlu: Preludiu la "anticipate"?
Nr Editie: 519 Data: vineri 11 ianuarie 2002
Dacă n-ar fi fost acest eveniment, cu adevărat neașteptat, al propunerii de dizolvare a Consiliului General al Capitalei înaintat guvernului, n-am fi aflat că Bucureștiul are, totuși, un prefect! Personaj inodor, incolor și, mai ales, invizibil, domnul Luican a ieșit pentru prima dată la rampă acum, pentru a denunța blocajul pe care adversitatea politică dintre primarul general și consiliul general îl produce, cu toate consecințele negative pentru urbe. Ne-am putea întreba, desigur, de ce abia acum a fost sesizat acest blocaj, după mai bine de un an și jumătate de funcționare în gol, dar întrebările sunt de prisos, atâta timp cât situația era de notorietate. Desigur, premierul își asumă un risc important prin modul în care a decis să taie acest nod gardian, pentru că în încrengătura de interese de la Primărie se află și cele ale unui mare număr de consilieri PSD, formațiunea fiind majoritară și în aranjamentele de culise pe banii contribuabililor. Pentru că aici pare să fie problema: lupta politică este, de fapt, o luptă pentru privilegii. Pentru privilegiul de a obține contracte cât mai avantajoase (pe bani mulți și muncă puțină) între SRL-urile consilierilor și regiile primăriei! Băsescu a sesizat de mai multe ori chestiunea, dar n-a contracarat-o decât printr-o manevră la fel de oneroasă: și-a numit oameni din partid în cât mai multe dintre posturile de conducere din administrație. Și a început bătălia: dacă în parlament nu e posibilă - dată fiind amorțeala cronică a opoziției -măcar la primărie! Și așa se face că dacă e vorba despre luptă, aceasta a fost din belșug, dar la primărie. Dizolvarea consiliului local trebuie văzută și dintr-o altă perspectivă: aceea a precedentului pe care-l crează. Astăzi Consiliul Local, mâine primarul. Cine poate să știe? Sau, ca să nu se ajungă la asemenea deznodăminte poate vine în sfârșit gândul bun al colaborării pentru binele societății, bineînțeles.
Titlu: Cazul Babiuc
Nr Editie: 520 Data: sâmbătă 12 ianuarie 2002
Domnul Victor Babiuc a fost, până de curând, unul dintre oamenii politici importanți ai României. A "debutat" prin preluarea portofoliului justiției în Guvernul Roman. A trecut la Interne, în guvernul Stolojan. A fost unul dintre politicienii activi, pe parcursul celor patru ani de opoziție ai FSN-ului, transformat în P.D. "Schimbarea" din '96 l-a propulsat din nou în guvern, de data asta la cârma Apărării, pe care a manevrat-o în două reprize, cu o pauză determinată de "greva" democrată din timpul guvernului Ciorbea. A intrat în conflict cu Petre Roman spre sfârșitul mandatului lui Isărescu, fiind nevoit să demisioneze din funcție și din partid. Tentativa sa de a se plasa pe listele parlamentare ale PNL-ului a eșuat în fața refuzului "talibanilor" liberali de a-l accepta, fără cuvenita vechime. A rămas în structurile liberale, unde prietenul său și fostul coleg de guvern Stoica i-a oferit o funcție decorativă, cu promisiunea a ceva mai bun cu timpul. Or, cum ceva mai bun n-a venit, dl Babiuc și-a dat demisia. Și-a dat-o după un tipar deja cunoscut, acuzând "izolarea" sa în partid și lipsa de perspectivă a partidului. Probabil că dl Babiuc și-a cumpănit bine gestul, după ce tot el fusese acela care contribuise la redactarea programelor liberale.  A făcut-o chiar în ciuda faptului că ar fi urmat să devină, de la 1 februarie, reprezentant al României în Adunarea Parlamentară a NATO. Domnia sa nu face altceva decât să sublinieze starea de amorțeală care a cuprins o opoziție tot mai neputincioasă în fața ofensivelor puterii. Nici moțiunile, nici cârâiala lui Băsescu și nici circul lui Vadim nu dau sentimentul că ceva s-ar putea schimba. Nimic din ceea ce se petrece pe scena politică nu indică faptul că speranțele de mai bine ale românilor s-ar putea reîntoarce spre o galerie de politicieni care le-a înșelat așteptările atât de crunt. Este, de aceea, aproape logică demisia d-lui Babiuc. Și n-ar fi deloc de mirare ca peste vreo câteva luni să-l vedem bătând sfios, la poarta sediului din Kiselef al unui partid ce i-ar putea oferi ceva mai mult decât speranțe.
Titlu: Lovitura lui Vântu
Nr Editie: 521 Data: luni 14 ianuarie 2002
Este prematur să facem pronosticuri asupra cursului pe care-l vor lua lucrurile în cazul atât de mediatizat al BRS și al contribuției principalilor actori de pe scena acestui nou deces anunțat din lumea băncilor. Firele sunt atât de încâlcite încât probabil că vor fi necesare luni de zile pentru ca poliția, procuratura și BNR să stabilească vinovățiile. Un lucru este, însă, clar: lovitura pe care episodul BRS-Vântu-Iacob-Nicolăescu a dat-o uneia dintre cele mai îndrăgite distracții ale românilor: talk-show-ul! De vreo șase ani încoace, odată cu diversificarea peisajului audiovizual, discuția televizată, între un moderator și unul sau mai mulți invitați, a cunoscut o dezvoltare explozivă. Practic, până atunci, în domeniul acesta nu se ilustrase decât Emanoil Valeriu, cu câteva emisiuni făcute în compania unor vârfuri politice. Ștafeta a fost preluată de Mihai Tatulici, la intrarea în funcțiune a Tele7 și continuată de subsemnatul, la Antena 1 cu maratonul electoral "Turneul candidaților". Răspunzând unei nevoi intime a telespectatorului român, mare amator de bârfă și scandal, în direct și la ore de vârf, talk-show-ul a proliferat în formule variate și în tonalități diverse. El a devenit tot mai mult spectacol, ajutat și de o stranie disponibilitate a persoanelor publice de a se da în stambă sau de a se lăsa călcate în picioare de moderatori care au făcut din mitocănie și bășcălie un stil, doar de dragul de a fi prezente pe micul eran. Proliferarea a dus și la o puternică diluare, care se face simțită mai ales datorită vehiculării pe toate canalele aproape acelorași teme și personaje. Ea se simte nu doar pe ecran, dar și în cotele de audiență. Am însă sentimentul că ceva a dat o lovitură de grație genului și că acesta nu-și va putea reveni cu ușurință. Iar acest ceva este chiar Sorin Vântu. Cel care a ridicat așteptările la o cotă delirantă pentru a le lovi năpraznic cu abilitatea cu care nu s-a lăsat prins în cursa dezvăluirilor sau acuzațiilor. Cu știința sa, aproape perfectă, de a nu se lăsa apucat din nici o parte, reducându-și interlocutorul la statutul umilitor de simplu spectator al show-ului său personal. Cred, de aceea, că de acum înainte, vor veni zile grele pentru talk-show și pentru moderatorii care nu vor reuși să găsească antidotul cruntei dezamăgiri încercate de asistența lui S.O.V.
Titlu: Salvatorii lui Dracula
Nr Editie: 522 Data: marți 15 ianuarie 2002
În ciuda tam-tam-ului publicitar și al declarațiilor super-optimiste ale ministrului Turismului, proiectul "Dracula Park" nu pare deloc a fi marele succes care urma să aducă la Sighișoara cohorte de fani ai lui Bram Stocker. Nu s-a cumpărat până acum decât un sfert din numărul de acțiuni care ar fi necesare pentru demararea proiectului, deși data-limită expiră în febuarie când, dacă nu se obține suma avută în vedere, proiectul cade și cumpărătorii își primesc banii înapoi. Fără vreo dobândă, bineînțeles. Aflat în dificultate, inițiatorul proiectului s-a gândit la o soluție: implicarea în proiect a SIF-urilor! Și n-a stat prea mult pe gânduri. În week-end-ul care a trecut i-a convocat pe șefii fostelor FPP-uri, care administrează interesele deținătorilor de cupoane, pentru a încerca să-i convingă măcar de faptul că, chiar dacă afacerea nu li se pare grozavă, e în joc interesul național! Pentru că, nu-i așa, chiar dacă proiectul se bazează pe banii privați, e în joc onoarea noastră de deținători ai patentului istoric care a generat isteria vampiristă. Se pare că dl Dan i-a convins pe președinții SIF-urilor. Unul dintre ei, dl Fercală, de la "Transilvania", s-a arătat dispus să achiziționeze în nume propriu câteva mii de acțiuni. Bașca, probabil. Ceea ce-i face onoare, chiar dacă în felul ăsta își riscă banii proprii. N-am nimic împotriva acestui demers. Mă întreb doar, ce grad de moralitate are el. Ca să fiu mai explicit: când s-a aflat că aceleași SIF-uri ar intenționa să cumpere cele două bănci ale lui Vântu, toată lumea a sărit în sus! Cum adică, banii poporului să fie dați pe mâna acestuia? S-a ordonat chiar un control, de la cabinetul primului-ministru, care să lămurească ce fac și desfac aceste instituții… Acum însă, "băieții răi" de ieri s-au transfomat în "băieți buni". Evident, cu condiția să bage banii pe care nu i-au dat lui Vântu, în pușculița lui Agathon. Deie Domnul să iasă povestea asta cu contele, ca să nu ne mai întrebăm de ce oare au azvârlit SIF-urile cu bani în proiecte insuficient fundamentate sau ghidate de cine știe ce interese.
Titlu: Știrea zilei
Nr Editie: 536 Data: joi 31 ianuarie 2002
"Ziua" ne aduce o veste infernală: primarul din Tâmboiești a introdus o taxă pe declarațiile făcute presei de către funcționarii primăriei. Taxa este de 400 000 lei, din care 40 la sută intră în buzunarul celui care dă declarația, restul consolidând bugetul primăriei. Primarul afirmă că legea îi dă dreptul să introducă orice bir pentru a umple sacul primăriei. Probabil că primarul din Vrancea - locul de unde se propagă majoritatea seismelor - nici nu realizează ce consecințe poate avea inițiativa sa. Gândiți-vă ce s-ar întâmpla doar dacă dl Băsescu, pe fază cum îl știm, preia ideea? Devine un om bogat, iar Capitala scapă de griji. Mi-e greu să fac acum un calcul (bineînțeles, cu indexarea sumelor la nivelul respectiv de autoritate) dar la câte declarații dă domnia sa, viitorul său și al urmașilor săi este asigurat. Dar de ce să ne oprim la dl Băsescu și să nu mergem mai departe? La Guvern, de pildă. Păi, dă cineva mai multe declarații presei decât dl Năstase? Chiar dacă vine tare, din spate, dl Gușă. Păi, într-o astfel de situație, premierul ar putea să purceadă la ridicarea unui cartier proprietate personală (avându-l, desigur, ca antreprenor, tot pe dl Sergiu Sechelariu) fără să-l mai întrebe cineva ceva. Nu mai vorbesc despre faptul că din restul de 60% s-ar putea consolida (la propriu!) clădirea guvernului. Bani buni ar mai câștiga și președinția (deși bănuiesc că dl Iliescu, în stilul care-l caracterizează, de om sărac - de n-are nici cu ce să cumpere acțiuni "Dracula" - dar cinstit, va refuza partea sa, în favoarea unor cămine de bătrâni, că tot trece timpul și niciodată nu putem ști ce ne rezervă viitorul) și chiar parlamentul, unde nevoia de fonduri pentru terminarea amenajărilor la Casa Poporului este cronică. Un lucru mă pune, însă, pe gânduri: ce se va întâmpla cu presa? Cu ziarele, radiourile și televiziunile care se "hrănesc", în proporție de vreo 80 la sută cu ce le servesc politicienii dornici de zarvă? Ar ajunge la sapă de lemn! Iar pe urmă, ministrul finanțelor le va lua taxă și pe utilizarea acesteia pe post de condei. Uite, mi se face deja frică de a fi scăpat un porumbel pe gură și de a fi dat idei. Doamne ferește!