Punctul pe Y, martie 2001

Titlu: Poduri de flori de gura-leului
Nr Editie: 254 Data: joi 01 martie 2001
Într-o recentă discuție în fața camerelor de luat vederi despre semnificațiile scrutinului de la Chișinău, am lansat invitaților mei, îngrijorați și preocupați de soarta acelei părți din România de peste Prut, o provocare: dar dacă Voronin și ai săi vor găsi calea spre ieșirea din impas pe care au căutat-o zadarnic și fără prea multă vrednicie Druc, Snegur, Sangheli, Sturdza, Roșca și alții? Dacă acest partid - care se intitulează "comunist", dar care, în fond, este la fel de comunist sau de necomunist ca și celelalte formațiuni basarabene care n-au făcut altceva decât să-și împartă etichete de lideri activisto-tehnico-agricoli pe criterii de clan și nu de ideologie - va descoperi, dincolo de propaganda ieftină, dar eficientă pe care a folosit-o în campanie (pâine de 12 ori mai ieftină!!!, dublarea pensiilor și salariilor; stoparea hoției cronice) căile de redresare a țării? Abia atunci va fi grav! Abia atunci noțiunea de "comunism" se va instala temeinic, pe o lungă perioadă consolidându-se prin sistemele binecunoscute, după ce a accedat la putere pe căi libere și democratice. Acest lucru este, totuși, greu de crezut. Problemele Moldovei - în special cea energetică - sunt prea mari pentru a se putea crede că Moscova, confruntată la rândul său cu lipsa de eficiență a administrației, se va lansa în acte de caritate pentru a da cecuri în alb comuniștilor lui Voronin. Cu atât mai mult cu cât la Kremlin nu se află Ziuganov, ci Putin, un rus pragmatic care nu mai poate renunța la avantajele capitalismului (încă de stat) pentru cine știe ce himere nostalgice. Cel mai probabil, regimul de la Chișinău se va împotmoli în propriile-i promisiuni sub impactul unui succes neașteptat de mare și pentru care el însuși nu este pregătit. Din tot răul un bine: Bucureștii vor trebui să depășească inhibițiile de ordin ideologic ca și pe cele de ordin sentimental și vor avea de urmat o politică realistă care să facă din Basarabia ceea ce trebuia de mult făcut: un autentic partener de schimburi comerciale și culturale, tratat fără condescendență sau superioritate.
Titlu: Arătarea pisicii!
Nr Editie: 269 Data: luni 19 martie 2001
"Reîntoarcerea lui Grecea" - seria a II-a, s-a consumat pe marele ecran de la Palatul Victoria, încheindu-se cu un fel de semi happy-end: demisia (de onoare!) a șefului Direcției de Control a Guvernului (sau cum i-o mai fi zicând) și intrarea sa într-un stand-by care se va finaliza, conform definiției pe care Ambrose BIERCE a dat-o reprezentanților mai mult sau mai puțin diplomatici ai unei țări: persoană incomodă, căreia i se oferă o slujbă, cu condiția să stea cât mai departe de țară. Așadar, să nu vă așteptați la cine știe ce revelații suplimentare din partea dlui Grecea, pe marginea controalelor pe care a apucat să le facă prin țară. Nu. Domnia sa va sta cuminte, la cutie, așteptând ca șeful său, dl Năstase, să decidă cât de departe îl va arunca, pe un salariu în dolari. S-ar putea spune, precum în piesa marelui Will, că Maurul și-a făcut datoria! Deci, Maurul poate să moară puțin, plecând. Rămân cei pe care i-a băgat în viteză, scormonind prin afacerile și prin încrengăturile de interese și ridicând astfel vălul de pe un colțișor al tabloului național de învârteli și hoții operate de-a valma, fără discriminări ideologice sau politice. Grecea n-a fost, de fapt, alceva decât "pisica" pe care premierul le-a arătat-o atât unora dintre adversarii politici cât și altora dintre partizani. Că într-o dispută Grecea - miniștrii cabinetului, dl Năstase a optat pentru cea de a doua tabără nu constitue o surpriză. Dar asta nu înseamnă nici că tabăra favorizată se poate considera victorioasă în meciul cu super-greul D.G.C.G. Nicidecum. S-ar putea vorbi, mai degrabă, despre un armistițiu care va fi administrat, cu mult mai multă discreție și tact, de persoane din linia a doua a departamentului, mai sensibile la noțiunea de "echipă" și mai obișnuite cu rutina unei instituții care întârzie în a-și defini rostul.
Titlu: APR: SCHIMBARE DE SEX!
Nr Editie: 270 Data: marți 20 martie 2001
La Brașov, locul unde au loc marile descoperiri politice, Alianța pentru România și-a înscris în certificatul său de stare civilă un nou sex: social-liberal! Sunt, în general, cunoscute, două sexe principale: cel social democrat și cel liberal (la noi, încrucișat vremelnic cu cel creștin-democrat). Ei bine, dl Meleșcanu și dl Cataramă s-au pus serios pe carte și au realizat, în laboratorul APR, un sex nou: cel social-liberal, rezultat din încrucișarea unui membru social, preocupat de protecție, cu o membră liberală, dedicată liberei inițiative. Experimentul fiind, pare-se, reușit, cei doi oameni de știință politică au hotărât să aducă prețioasa lor descoperire la cunoștința întregii lumi prin organizarea unui congres. La Brașov, cum spuneam. Încântați, membrii APR, social-democrați de când se știu (adică de vreo patru ani, de când există partidul) și-au dat seama pe loc că existența lor de până acum a fost una marcată de o mare nepotrivire între sexul lor politic și aspirațiile lor ideologice, hotărând în aproape unanimitate să se opereze în masă pentru a corespunde noului tipar. A fost, desigur, meritul lui Viorel Cataramă, iscusința cu care mânuit bisturiul cu care a realizat această importantă operațiune ce-l readuce în câmpul politicii - e drept, deocamdată cea extraparlamentară - fiind invers proporțională cu rezistența opusă la pacienți. APR devine, practic peste noapte, din partid de centru-stânga, partid de centru-dreapta, fără ca acest lucru să tulbure prea multă lume. Liber de orice răspundere prin rezultatele scrutinului electoral, partidul va avea ca principală țintă rezistența față de atacurile concertate ale partidelor parlamentare în efortul lor de a-și adăuga ciozvârte județene din slănina formațiunilor rămase pe dinafară. Întărit la vârf cu Cataramă și cu Coșea, partidul are probleme doar la bază, unde materialul a fost preparat în pripă la înființare, când a prevalat entuziasmul în detrimentul ingineriei. Cât despre sex, ce să mai vorbim: trăim într-o epocă a marilor toleranțe și a grijii pentru minorități…
Titlu: "Nu ne vindem pământul?" Ba da!
Nr Editie: 271 Data: miercuri 21 martie 2001
Discuțiile pe marginea revizuirii Constituției, demarate între PDSR și PNL au o conotație mai adâncă și mai subtilă decât aceea desprinsă dintr-o dispută cu iz teoretic, și anume cea determinată de tandemul ocrotire-garantare a proprietății. Nu știu cât de mult va schimba fondul problemei înlocuirea "ocrotirii" de nuanță social-democrată cu "garantarea" liberală, și nici cât de serios va fluentiza activitatea legislativă separarea rolurilor celor două Camere care, în prezent, fac exact aceleași lucruri. Cred însă că cea mai importantă modificare ce va trebui adusă legii fundamentale ține de proprietatea asupra pământului. Avântul populist post-revoluționar a făcut să se includă în textul Constituției interdicția de vânzare a terenurilor către străini, fie ei persoane fizice sau juridice, în temeiul sloganului: "Nu ne vindem țara!" Sub impactul unei propagande insidioase, în mintea oamenilor încolțise ideea că am putea pierde ceea ce ne temeam să nu pierdem, sau măcar fragmente, prin simple acte de vânzare-cumpărare între persoane. Sindromul era la vremea aceea atât de acut încât această prevedere a fost preferată chiar dacă ea afecta serios privatizarea și mecanismele economiei de piață. Până acum, străinii au putut cumpăra pământ doar pe numele unor români, cu încurcăturile și nesiguranța aferente. La fel, agenții economici a fost musai să aibă un partener român (care, de regulă, se prevala de această calitate, până dincolo de limitele legii) pentru a putea desfășura activități în unități ce nu puteau pluti în aer. Procesul de aderare la U.E. aduce cu el scadențe și în reglementarea acestei probleme, liberalizarea vânzării terenurilor fiind una dintre condițiile liberei circulații a capitalurilor. Guvernul a stăruit asupra problemei și a ajuns la concluzia că trebuie să solicite Comisiei o amânare de 15 ani pentru terenurile agricole și păduri, și una de 5 ani pentru intravilan. Motivul îl constituie decalajul dintre veniturile medii ale românilor și cele ale cetățenilor U.E. și menținerea unor diferențe mari de preț ale achiziționării de terenuri în România față de Uniunea Europeană. Subiectul este, trebuie să recunoaștem, fierbinte și este de așteptat ca pe marginea lui să se încingă, cât de curând, o nouă bătălie politică.
Titlu: La groapa cu furnici!
Nr Editie: 272 Data: joi 22 martie 2001
Datoria publică este o gaură neagră în care se aruncă cu naturalețe consecințele proastei administrări sau ale hoției. Zilnic, câteva mii de miliarde iau calea aceasta, cu binecuvântarea celor mai înalte instituții ale statului, rezolvând pe spinarea contribuabilului spinoasele probleme ale administrării tranziției. Iau la întâmplare un ziar de ieri și citesc: "Ministerul Finanțelor va achita obligațiile financiare ale Bankcoop!" Galanton ministerul ăsta! După ce dl Dinulescu și acoliții și-au făcut mendrele, dând credite cash în sacoșe de plastic, dispărând apoi la adăpostul cine știe cărei operații estetice, statul le achită conștiincios datoriile. Altă știre: "Preluarea la buget a datoriilor fostei CRP". Adică fosta Companie a Petrolului, pe care, artizanii lui Berceanu au spart-o în mai multe societăți tocmai pentru a se pierde urmele acestor datorii. La fel, băiat de gașcă, Statul scapă turma pe seama aceleiași datorii publice. Și exemplele ar putea continua. Paradoxal - sau, tocmai, dimpotrivă - același stat e foarte circumspect în alte cazuri. Cum ar fi acela al Băncii Dacia Felix. După ce aceasta a fost devalizată de echipa Sima-Hosu-Mureșan, au venit niște tipi care, în '98 au zis că ar încerca să o pună pe picioare. Au primit pentru aceasta binecuvântarea Băncii Naționale care, împreună cu judecătorul Sindic au acceptat un plan de reorganizare judecătorească. Numai că planul impus inițial de BNR s-a dovedit nerealist. Împiedicată să se dezvolte, banca n-a putut plăti mai mult de vreo opt luni cele trei milioane de dolari lunar (!!!) pe care le-a solicitat BNR în primii trei ani! Ar fi putut s-o facă doar dacă "investea" în droguri sau în mai știu eu ce. Investitorii și-au făcut socotelile, au solicitat auditori autorizați și au avansat soluția: cumpărarea creanțelor (de circa 40 milioane dolari) cu 15 milioane! BNR a zis că da, că n-are nimic împotrivă dacă guvernul dă un act normativ în acest sens. Dar, pentru mai multă siguranță (?) a cerut falimentarea băncii! Procedură prin care nu poate obține mai mult de 9-10 milioane de dolari, din care vreo 15 la sută ar trebui cedate lichidatorilor (absolut întâmplător, aceștia fiind în strânse legături cu persoane sus-puse din bancă). Și, uite-așa, singura bancă ce ar fi putut fi salvată și repusă pe picioare, este sacrificată cu sânge rece pe altarul unor interse care n-au nimic de-a face cu interesul general și bunul simț. Ce dacă între suma rezultată din lichidări și cea oferită de investitori e o diferență de vreo 5 milioane de dolari? La gaura neagră cu ea! Trăiască reforma sistemului bancar!
Titlu: Cazul Disici: variante de lucru
Nr Editie: 273 Data: vineri 23 martie 2001
Deci, în urmă cu două săptămâni, la Timișoara are loc un eveniment criminal ieșit din comun: o patrulă de poliție rutieră încearcă să oprească un Mercedes furat în care se aflau mai mulți suspecți. În loc să oprească, șoferul îl lovește pe unul dintre polițiști și fuge. Cel de-al doilea pornește în urmărirea fugarilor și, într-o comună de lângă Timișoara, este ucis într-un schimb de focuri cu fugarii. Ce a urmat, se cunoaște: la finele săptămânii trecute, presupusul asasin, încolțit de poliție, se sinucide. Caz rezolvat - se poate trage concluzia, mai ales că expertiza balistică stabilea că arma cu care traficantul s-a sinucis, era aceeași din care fusese mitraliat polițistul. Lucrurile nu stau însă deloc așa. Ipoteze: Unu. Opriș este cu adevărat criminalul, deși între el și portretul robot nu rezultă nici o asemănare. Prin moartea lui se "îngroapă" orice posibilitate de a se investiga afacerea și de a da de firul traficului de mașini cu care gangul din care făcea parte se ocupa. Misiune îndeplinită, dar eșec în bătălia contra Mafiei. Doi. Opriș a fost "sinucis" de elemente corupte din poliție pentru a se șterge orice urmă a legăturilor cu rețelele de traficanți. Caz rezolvat, onoare salvată, trăiască anticorupția! Trei. Opriș a fost "sinucis" de lumea interlopă care în felul acesta a livrat un surogat în locul "creierelor" afacerii, liniștindu-se opinia publică. Mafia merge mai departe. Ajunge. Dacă nu, vă putem oferi și un supliment care poate încurca, lucrurile. O variantă care decurge din elementele discordante relevate de anchetă: mașina traficanților este oprită pentru o reglare de conturi. Polițistul nu raportează incidentul și pleacă în urmărire, călcând regulamentele, cu mașina proprie (AUDI), ținând legătura cu colegul prin telefonul mobil al cărui abonament nu i-l plătea poliția. Confruntarea din comuna bănățeană e învăluită de mister: Disici trage un întreg încărcător fără a nimeri. În schimb este ucis cu patru gloanțe (salvă automată), unul dintre cartușe lovindu-l din spate! Completare la supliment: dacă Opriș a fost asasinul - un asasin cu sânge rece, care-l execută pur și simplu pe polițist - de ce, atunci când a fost încolțit, și când dispunea de aceeași armă și de peste 60 de cartușe, acesta n-a tras nici măcar un singur foc în direcția urmăritorilor, preferând să-și tragă unul singur în cap? Variante, ipoteze, suspiciuni. Numiți-le cum vreți. Cert este că în cazul în speță e loc cu duiumul pentru așa ceva.  
Titlu: O MÂRȘĂVIE...
Nr Editie: 274 Data: sâmbătă 24 martie 2001
Atacul la adresa Patriarhului este una dintre acele chestiuni care se sustrag oricărei reguli, oricărui principiu, oricărei urme de decență și de bun simț. Poate că ceea ce scriu aici poate să sune cam radical și apărărtorii dreptului la informare al cetățeanului m-ar putea acuza de o anumită propensiune totalitară. E treaba lor. Știu, însă, că dacă cineva mi-ar fi venit la ziar cu un astfel de document, n-aș fi cumpănit prea îndelung și i l-aș fi înapoiat cu mulțumiri pentru efortul de curățenie morală care ar fi trebuit să presupun că se află în spatele gestului. Prea multe explicații nici n-ar fi necesare. Sunt lucruri care nu se fac în orice condiții, dar'mi-te într-o situație ca cea de față, în care totul - de la autenticitatea documentelor până la sinceritatea demersului - îmi apare a se afla sub semnul greu al unor întrebări fără răspuns. Inclusiv comentarea sau dezbaterea subiectului îmi par a fi părtașe la aceeași mârșăvie, chiar dacă ele se drapează cu pretextul sancționării demersului. Altceva mi se pare a fi cu deosebire grav în această întâmplare: posibilitatea tot mai evidentă ca CNSAS să devină un intrument de șantaj sau de vendete politice, ideologice sau profesionale. După "cazul Rakoczy", "cazul Catalan" dă o lovitură aproape de grație instituției de la care, cei care au proiectat-o așteptau cu totul altceva decât ce-a ieșit. Fără busolă, plasată într-un cadru legal incert, necontrolabilă, comisia domnilor Onișoru, Dinescu, Pleșu și Patapievici demonstrează în mult prea scurt timp că este mult prea departe de țelurile morale și mult prea aproape de murdăria cotidiană. Practic, orice "lingători" de dosare poate pleca acasă cu informații sau documente pe care să le folosească după cum îl taie capul sau interesele. Eroarea - intenționată sau neintenționată - pare să fie moneda curentă a unei activități în legătură cu care existau și așa suficient de multe dubii.
Titlu: Salutări de la Hanovra!
Nr Editie: 275 Data: luni 26 martie 2001
Avem, cu certitudine, un talent național de a strica sistematic ceea ce mai e cât de cât bun, de a mânji cu consecvență ceea ce se mai păstrează, cu greu, curat. Această afirmație poate fi probată foarte simplu: zilele trecute, Secretariatul General al Guvernului, condus de dl Șerban Mihăilescu, a luat decizia de a sesiza Parchetul în legătură cu inexistența banilor destinați a readuce în țară Pavilionul României de la Expo2000 Hanovra. Aparențele ar indica un tonic interes din partea acestei instituții pentru modul cum se cheltuie banul public și cum se îngrijește avutul statului. Realitatea este că, de la deschiderea pavilionului, în iunie 2000 și până astăzi, autoritățile - fie ele cele țărănisto-liberale-democrate, fie cele pedeseriste - au manifestat o totală indiferență față de acest eveniment major, cu implicații deosebite în promovarea imaginii României. În ciuda întârzierilor și deficiențelor în alocarea fondurilor, în ciuda dezinteresului de la cele mai înalte nivele, și chiar în pofida semnalelor trase sistematic de mass-media, singura implicată responsabil în această acțiune, participarea României la EXPO 2000 a fost un succes. Un succes cu atât mai notabil cu cât toate precedentele de acest gen din ultimii zece ani au fost eșecuri spectaculoase. Datorită întârzierilor în alocarea fondurilor, a "ingineriilor" făcute de chiar onor Guvernul (care a obligat organizatorii să se… împrumute cu dobândă de banii alocați de la Buget!!!), banii s-au terminat exact când pavilionul, demontat și împachetat, trebuia adus în țară. De mai bine de șase luni, fostul Comisar General bate pe la toate ușile solicitând ca cineva să bage în seamă problema și să nu lase containerele să se degradeze și să acumuleze noi datorii prin staționarea la Hanovra. Nimeni n-a auzit nimic! A auzit, totuși, ceva, dl Mihăilescu și, după un vechi reflex, a dat-o la "Răsboiu' ". Adică la Corpul de Control - cel care în vară a mai făcut o investigație la Hanovra, umplându-se de ridicol de pe urma constatărilor făcute. Nimeni nu s-a sinchisit ca după închiderea EXPO să adreseze o cât de mică mulțumire celor aproape 2000 de oameni - specialiști, artiști, interpreți, organizatori - care au contribuit la succesul românesc de la Hanovra. Poate că ceea ce intenționează acum Guvernul este formula originală prin care se intenționează un asemenea lucru.
Titlu: O acțiune ratată!
Nr Editie: 276 Data: marți 27 martie 2001
Împușcăturile care au răsunat la sfârșitul săptămânii trecute, dimineața devreme în zona bisericii Mânăstirea Cașin au consemnat cel mai spectaculos rateu înregistrat de poliție în lupta cu infractori periculoși care fac legea în stradă. Se știe, de ceva mai multă vreme - episodul în care a fost victimă Nicolae Badea, președintele clubului Dinamo fiind doar unul dintre cele mai mediatizate - că tâlhăriile cu violență asupra persoanelor de mașini scumpe sau cu încărcături valoroase erau la ordinea zilei. Cu suficient de mare întârziere, poliția a organizat o cursă în urma căreia spera să pună mâna pe bandiți. O dubiță cu numere de provincie, cu doi ocupanți pe locurile din față și alte șase în interior; urmată la mică distanță de un Trabant în care se aflau doi polițiști cu peruci feminine s-au pus în mișcare dimineața devreme pentru a-i momi pe tâlhari. Ceea ce s-a și întâmplat: dubița a fost urmărită, la un semafor i s-a înțepat o roată din spate după care șase indivizi s-au năpustit asupra ei încercând să fure gențile șoferului și pasagerului, în care se presupunea că se aflau banii pentru cumpărarea mărfii. Ce s-a petrecut de aici înainte știm doar din relatările poliției și - parțial - ale unor martori oculari. Cert este că zece polițiști înarmați și antrenați pentru asta, n-au reușit să pună mâna pe nici unul dintre cei șase atacatori! Aceștia au reușit să se îmbarce în cele două Dacii pe care le foloseau și să dispară lăsând echipa de intervenție cu buzele umflate. Sau nu chiar - pentru că în schimbul de focuri doi dintre bandiți au fost atinși, unul decedând ulterior! Este, cum spuneam, cea mai spectaculoasă ratare pe care o înregistrează poliția și lucrurile s-ar fi putut sfârși și mai rău dacă unul dintre gloanțele care au nimerit un tramvai plin ar fi nimerit pe vreunul dintre pasageri. Am fost asigurați că poliția este pe urmele informatorilor, care vor fi arestați cu repeziciune. Au trecut patru zile și prins este doar rănitul care s-a dus singur la spital. Cncluzia întâmplării este îngrijorătoare: dacă zece polițiști nu fac față unei asemenea încercări, înseamnă că cetățeanul de rând n-are nici cea mai mică șansă într-o confruntare aproape permanentă cu violența. Iar dacă polițiștii nu fac față, înseamnă că ceva nu funcționează sau funcționează prost - în mecanismele de antrenament și de acțiune.
Titlu: Algoritmul fotbalistic
Nr Editie: 277 Data: miercuri 28 martie 2001
De vreo trei zile încoace, de la meciul cu Italia,  gura presei nu mai tace. Se comentează pe rupte și prin toate mediile faptul că Bölöni "ne-a băgat mortul în casă" - ca să folosesc o expresie din vocabularul de specialitate. Acel 2-0 încasat sâmbătă seară a căpătat dimensiunea neintegrării în UE și a neintrării în NATO la un loc. Și de toate acestea este vinovat, bineînțeles, "premierul" fotbalului. Președintele țării fotbalistice - Mircea Sandu - tace diplomatic. Liderii de partide (Mitică Dragomir, Viorel Păunescu sau Nicu Badea) comentează după cum le dictează interesele formațiunilor lor. Toată lumea așteaptă rezultatul din această seară din Georgia, pentru a ști dacă vom asista, cât de curând, la o remaniere sau la o cădere de guvern, cu alegeri anticipate la Federație.Ca și în politică, în fotbalul nostru domnește aceeași discrepanță între dorințe și pretenții, și aceeași lipsă de realism în aprecierea lor. De vină este deceniul atipic pe care l-am parcurs pe seama unei generații spontane de excepție, a cărei prestație n-a avut nici o contingență cu realitatea fotbalului românesc. Aceasta se vede abia acum când marii jucători s-au retras și am rămas să jucăm cu ce mai avem pe-acasă. Oameni care evoluează pe partituri dinainte scrise, cu scoruri decise la masa verde și cu campionate câștigate pe bază de algoritm: ieri Dinamo, azi Rapid, mâine Steaua - sau viceversa. Ca să fie toată lumea mulțumită și banii verzi și negri să fi împărțiți frățește - fiecăruia după tupeu. Evident că, pe un astfel de fond, ideea de a-i bate pe italieni  derivă direct din termenul mai înainte amintit, și nicidecum din valoarea și capacitatea celor pe care Bölöni - un fel de Isărescu, tehnician fără susținere politică - încearcă să-i facă să răspundă la comenzi. Sau măcar la înjurături…
Titlu: Bâlba ca principiu politic
Nr Editie: 278 Data: joi 29 martie 2001
Modalitatea de-a dreptul  jenantă prin care guvernul Coaliției s-a remarcat în tratarea problematicii economice - în special în domeniul legislativ unde măsuri de relaxare fiscală sau de altă natură au fost sistematic urmate de anulări sau de reveniri - a fost calul de bătaie al campaniei electorale a PDSR. S-a subliniat, pe bună dreptate, că stagnarea și regresul au fost consecința directă a acestei instabilități legislative și că instabilitatea a derivat direct din incompetența managerială și politică a celor pe care electoratul îi pusese în fruntea treburilor. Nimic de acest gen nu se va mai repeta - au promis cu mâna pe inimă domnii Năstase&Comp., arătându-se extrem de preocupați de promovarea unei linii politice stabile și consecvente. Ce a urmat se știe. S-a promis reducerea TVA la unele produse, în campanie, dar s-a dat semnalul "la loc comanda" după nici o lună. S-a promis mărirea pensiilor, dar s-a promovat o lege care le diminuează. Zilele trecute, cu surle și trâmbițe s-a anunțat că se vor aduce importante modificări legii impozitului pe venitul global - prin prelungirea cu două luni a termenului de depunere a declarațiilor și prin promovarea unor facilități pentru proprietarii de locuințe închiriate sau pentru românii care lucrează în străinătate și altele. Asta s-a întâmplat joi, la ședința de guvern. Două zile mai târziu același prim-ministru declara sec: "Anul acesta regimul cunoscut nu se va modifica!" Din culise răzbate zvonul că ordonanța cu pricina n-a fost avizată și de specialiștii de la FMI, cu care nici măcar n-a fost discutată. Este tipul clasic de bâlbă care riscă să erodeze încrederea și speranțele pe care românii și le-au pus, încă odată, în cei pe care i-au ales. Asta, însă, nu merge la infinit. Încă două-trei retractări și în conștiința publică se va pune, inevitabil, semnul egalității între incapacitatea guvernelor precedente și a celui actual de a face ceea ce promit.
Titlu: Rugă pentru bătrâni...
Nr Editie: 279 Data: vineri 30 martie 2001
De zece ani - ba nu, unsprezece - pensionarii sunt categoria cea mai manipulată și exploatată de către toate forțele politice - perindate sau nu la cârma țării. O veritabilă armată de manevră, în numele căreia s-au lansat inițiative generoase eșuate sistematic în neputința economică a sistemului. Calitatea de pensionar e una specială: nimeni - dacă are noroc - nu scapă de ea. Este un orizont pe care-l atingem, cu toții, rând pe rând. Este momentul bilanțurilor și al speranței că tot ceea ce am lăsat în urmă - efort, devotament, pricepere - își găsește măsura în ceea ce ne poate da sentimentul că toate acestea pot fi răsplătite prin decență și prin siguranță. Siguranța zilei, a zilelor care urmează de pe răbojul care-i este scris fiecăruia. De zece ani - ba nu, unsprezce - condiția de pensionar n-a încetat să se transforme într-o povară. Pentru sine și pentru alții. Pensionarii sunt cei asupra cărora se deversează, adeseori dramatic, neîmplinirile sistemului, managementul defectuos și demagogia politică. Pensiile scad văzând cu ochii, făcând ca fiecare zi de mâine să fie privită cu infinită teamă și cu neobosite rezerve. Pensionarii sunt categoria socială cea mai numeroasă și cea mai defavorizată. Pentru ei inflația suflă precum crivățul, devalorizarea rade tot în calea ei, precum inundațiile, iar reașezările de prețuri sunt tot atâtea seisme care le zguduie sănătatea și încrederea. Pensia a devenit tot mai mult, din răsplata pentru contribuția de-o viață la trăinicia sistemului, un bacșiș umilitor pe care guvernanții îl aruncă, cu jenă în pălăria găurită a bătrâneții. De la 1 aprilie - sinistră coincidență cu semnificația tradițională a acestei file de calendar - pensiile se reașează într-un nou sistem. Mai echitabil - zic cei care le-au făcut și pe cele inechitabile, de până acum. Dar la fel de insuficient pentru a asigura milioanelor de pensionari ceea ce Constituția zice că trebuie să fie un drept inalienabil: acela la o existență decentă.
Titlu: GRECEA: K.O. ȘI ÎN REPRIZA A-II-A
Nr Editie: 268 Data: sâmbătă 17 martie 2001
Ziarele de ieri au venit cu o veritabilă recoltă de demisii și demiteri din zona sensibilă a controlului și anchetelor. Două sunt cele care au stârnit și vor mai stârni discuții și controverse: demisia lui Ovidiu Grecea și demiterea generalului Dan Voinea. Primul a fost membru al celebrei unități 0215, pe la începuturile deceniului trecut. A stat în umbră până când a venit la putere Radu Vasile, preluând locul pe care-l părăsise Valerian Stan după un imens scandal între țărăniștii și democrații din guvern, pe care Ciorbea fusese nevoit să-l tranșeze dur. A erupt cu impetuozitatea-i cunoscută, cu anchete în lung și-n lat care, inevitabil, loveau în interesele diferiților pontentați ai zilei - fie ei miniștri, directori de regii sau parlamentari - care, la fel de inevitabil, aparțineau puterii de atunci. Grecea n-a reușit să-i supraviețuiască  lui Vasile, din motive comune - și a avut în continuare o carieră de inter rătăcitor, poposind, înaintea revenirii la palatul Victoria, pe la Transporturile lui Băsescu și Boagiu. Unde n-a mai apucat să investigheze și "reabilitarea" autostrăzii. Reapariția sa în primul plan al vieții politice fost gândită de premierul Năstase cu schepsis: Grecea era o figură deja populară și avea faima de care era nevoie pentru arătarea pisicii anticorupției. Ceea ce s-a și întâmplat. Taifunul s-a declanșat și a luat-o de-a valma, din Insula Mare  a Brăilei în Moldova, pe urma mânăriilor foștilor guvernanți. Totul ar fi fost bine dacă Grecea n-ar fi avut ghinionul - sau imprudența - să calce pe bombeul unor persoane și instituții care făcuseră deja tranziția de la vechea putere la cea nouă. Și nu numai atât: obișnuit cu stilul din vremea "Cabinetului Vasile", a dat buzna mai întâi pe la presă și apoi la șeful său. Care, logic, a avut pretextul necesar pentru a-l sacrifica în scopul păstrării unității de monolit a Cabinetului. Pățaniile lui Ovidiu Grecea sunt exemplare pentru riscurile și dificultățile pe care le prezintă un astfel de organism cum este corpul de control al Guvernului.
Titlu: Conflictul intermilițienesc
Nr Editie: 267 Data: vineri 16 martie 2001
Scandalul pe care l-a provocat Ovidiu Grecea la întoarcerea sa de pe meleaguri moldave ține de natura relațiilor intime între membrii unei aceleiași instituții, căreia, înainte de a deveni inspectori, generali, secretari de stat, i-au aparținut. Aceasta instituție este omnipotentă - până în '89 - miliție, unde se făceau și se desfăceau ițele afacerilor și intereselor mai puțin licite. Faptul că pe vremea aceea există partidul unic nu făcea mai puțin diversă încrengătura intereselor: partid unic, clanuri multiple! Practic, fiecare șef avea propria sa rețea de "colaboratori", împreună cu care punea la punct alianțele sau războaiele care se desfășurau non-stop, făcând victime în rândurile celor care-și desfășurau  activitățile cu protecția sau prin bunăvoința acestor clanuri. Nimic nou sub soare. Dl Grecea este, și domnia sa, un produs autentic al acestei instituții, chiar dacă acum este civil. Epoleții i se pot ghici, pe sub cămașă, ori de câte ori se referă la "campaniile" de eradicare a corupției și a abuzurilor. Domnia sa se vede ca un cosaș care, atunci când iarba a crescut suficient de înaltă pe imaș, vine și intră în acțiune, cu energia pe care ți-o dă hrana consistentă și kilul de țuică pe care le pune zilnic la bătaie proprietarul. Dl Grecea cosește însă pe câmpii pe care și alții cred că au drepturi la fel de mari și nu ezită să-i pună cuvenitele pietroaie în calea coasei. Chestia cu urmăririle și supravegherea sunt bune de adormit copiii de polițiști. Acolo e vorba despre cu totul altceva și dl Grecea știe bine de ce. Scandalul mediatic pe care l-a provocat ține de obișnuința căpătată pe vremea altor premieri, când și interesele la nivel înalt erau mai discordante decât azi. Grecea este omul care trebuie să arate pisica în tăcere. Scandalului îi dau semnalul alții.
Titlu: Din cenușa Tg. Mureșului...
Nr Editie: 266 Data: joi 15 martie 2001
Cu unsprezece ani în urmă, la Tg. Mureș se declansau evenimente de o gravitate care părea să egaleze ceea ce se întâmplase cu mai puțin de trei luni în urmă. Pe fondul unei emoționalități ridicate și în vâltoarea contradicțiilor pe care anularea presiunii ideologice le eliberase, în liniștitul oraș transilvan, două etnii care trăiseră într-o pace relativă vreme de aproape o mie de ani s-au ridicat una împotriva alteia. Orbiți de propaganda interesată și de diversiunile cercurilor care doreau să pună într-un fel sau altul mâna pe putere, oamenii au uitat brusc faptul că suferiseră împreună aceleași împilări și că lipsa de perspectivă fusese egală pentru ambele etnii, lăsând să răbufnească violent frustrări îndelung reprimate. Ceea ce s-a întâmplat la Tg.Mureș în acele zile a ajuns sub ochiii unei lumi care deja, după euforia victoriei Revoluției, începuse să-și pună întrebări despre ceea ce se întâmpla cu adevărat în România și ceea ce vor românii. Dincolo de tot ceea ce ține de manipulare globală și regională, de scenariile vehiculate în zonă în anul de crepuscul al comunismului, dincolo de speculațiile legate de faptul că România fusese, inițial, cea aleasă să deruleze procesele care aveau să macine apoi Iugoslavia, lecția profundă a Tg. Mureșului a ținut și de incapacitatea noilor structuri statale nu doar de a controla procesele sociale și politice, dar și de a cunoaște cu adevărat realitatea. Deruta și bâlbâielile guvernului provizoriu, declarațiile contradictorii ale CFSN-ului, întârzierea cu care s-a acționat pentru reglementarea situației au arătat că pe locul mai mult sau mai puțin răposatei securități, trebuie pus ceva - un organism informativ, desprins de influențe ideologice sau politice, dar apt să înregistreze și să prelucreze datele realității. Din resturile conflictului s-a născut, câteva zile mai târziu, Serviciul Român de Informații. Din fericire, n-a fost și prea târziu...
Titlu: Ralf - dulău guvernamental
Nr Editie: 255 Data: vineri 02 martie 2001
Adoptarea de către premier a câinelui "Ralf" reprezintă un moment de răscruce în abordarea acestui fenomen care, de căteva săptămâni cutremură Europa. Față de soluția avansată de acest Vali Vijelie al manelei politice care este Traian Băsescu, cutremurătoarea eutanasie (sau, pe românește, omorârea cățeilor vagabonzi) - ceea ce ne propune Adrian Năstase reprezintă deosebirea de esență dintre cele două doctrine: cea democrată, care pleacă de la premisa că reforma nu se poate face doar prin tăierea cozii câinelui, ci prin tăierea beregății sale, și cea social-democrată, care rezolvă problema prin evitarea oricărei tăieturi. Superioritatea celei de-a doua a fost cât se poate de evidentă, având parte de o sugestivă expresie prin vigoarea cu care acest Ralf devenit, din câine comunitar, câine guvernamental, locatar permanent al palatului Victoria, a dat din coadă și a scheunat în direct în fața camerelor de luat vederi. Departe de noi ideea că dl Nșstase ar fi făcut un gest electoral. El a făcut un gest cu valoare de model și dacă acesta va fi înțeles în esența lui, Băsescu și doctrina sa inumană ar fi lăsați fără obiectul muncii și dacă fiecare demnitar va adopta câte un câine, dacă fiecare director, director general adjunct, ministru sau secretar de stat vor face același lucru, atunci eutanasiatorii lui Băsescu se vor face de râs cautând de-a surda, prin cartiere și prin centru, reprezentanți comunitari ai speciei canine pe blana cărora doresc să-și exerseze opiniile. Modelul are și alte valențe: cam în același fel s-ar putea rezolva și problema șomajului - fiecare pedeserist cu stare putând să ia pe lânga sine și să îngrijească un șomer - indiferent de convingerile lui politice; sau câte un pensionar căruia nu-i mai ajunge pensia sau, măcar, câte-un aurolac. Ceea ce ar putea demonstra, fără putință de tăgadă superioritatea de fond a acestei abordări. P.S. Dacă cu câinii va fi mai simplu -sunt doar vreo 3-400.000 în București- mai greu va fi cu șomerii și pensionarii. Dar ne descurcăm noi...
Titlu: FNI - CEC: KO?
Nr Editie: 256 Data: sâmbătă 03 martie 2001
Sentința dată de Curtea Supremă de Justiție în cazul FNI ar trebui să pună capăt unora dintre cele mai acute crize care au traversat Reforma românească. O criză caracterizată prin violență, intoleranță, confuzie morală și scăzută înțelegere a mecanismelor economice. Chestiunea implică două aspecte, în opinia mea. Primul ține de incapacitatea românilor, împinși de spaima legată de devalorizarea galopantă a economiilor lor, de a sesiza inconsistența flagrantă a unora dintre formulele pe care li le propune, cu mare tam-tam, piață. Dobânzile și creșterile exorbitante propuse  de FNI, în loc să-i pună pe gânduri și să-i facă mai circumspecți, i-au făcut să dea năvală și să ia cu asalt ghișeele, în speranța dublării sau chiar triplării rapide a sumelor investite. Micul investitor român - din aceasta categorie făcând parte marea majoritate a perdanților - deși a trecut prin experiențele frustrante ale CARITAS-ului, ale SAFI sau ale băncilor hrăpărețe cu dobânzi mult peste media pieței, n-a învățat din toate acestea mai nimic. Dar mai ales n-a învățat că orice investiție reprezintă un risc și că nimic și nimeni nu poate garanta succesul operațiunii. De aici și solicitările ultimative de despăgubire și refuzul de a se face recurs la logică și bun simț. Al doilea aspect: nu știu cât de hotărâtoare, în escalada solicitărilor a fost asocierea siglei CEC. Nici nu mai are importanță. Nu are importanță nici că Petrovici a luat de capul lui această hotărâre. E treaba CEC-ului. Dar faptul că s-a produs o astfel de situație, ca ea a constituit o circumstanță agravantă în evoluția fenomenului conduce la concluzia logiă a hotărârii judecatorești. CEC-ul trebuie să plătească! Nici nu mai contează că, până la urmă, o va face tot din buzunarul contribuabilului. Important este că în felul acesta justiția dă o lecție din care reiese că nici statul nu este, nu trebuie să fie mai presus de legea pe care prea mulți o calcă în picioare. Sentința are, deocamdată, o valoare morală. Când și dacă va avea și una materială - rămâne de văzut!
Titlu: BULINA ROȘIE
Nr Editie: 257 Data: luni 05 martie 2001
Ieri s-au împlinit 24 de ani de la cutremurul catastrofal din 1977, cel care a făcut mai mult de o mie de victime și a provocat distrugeri enorme.Cutremurele, ca și alte catastrofe naturale, n-au culoare ideologică. Ele nu pot fi puse în cârca unui sistem sau altul. Este și motivul pentru care atunci, întreaga lume a rezonat la drama românilor.Îreamintesc lungile cozi din fața unităților CEC unde oamenii așteptau să depună ceva din puținul pe care-l câștigau în "Contul Omeniei", pentru a-i ajuta pe cei în suferință. Apoi, solidaritatea cetățenilor și a guvernelor. Luni de zile, avioane, trenuri și camioane s-au scurs către România aducând lucrurile de care cei rămași fără un cămin, fără nimic din ceea ce cu trudă strânseseră o viață întreagă aveau, atunci, atât de mare nevoie. Au curs de, asemenea, spre băncile românești ajutoare bănești de peste două miliarde de dolari cu care autoritățile să refacă locuințele și suprastructura afectată de seism. În orice nenorocire, membrii unei națiuni se strâng, firesc, laolaltă. Pentru un timp aspirațiile, reticențele sau resentimentele se estompează. Așa s-a întâmplat și atunci. Pentru un timp, principalul obiectiv a fost să se înlăture urmările cataclismului. Cei rămași pe drumuri au primit case. Cele avariate au început să fie consolidate. În locul celor prăbușite s-au construit altele. Odată cu trecerea zilelor, entuziasmul și solidaritatea au început să se răcească. Mai ales cele ale autorităților. Pornit pe drumul agoniselii cu orice preț și cu intenția de a scăpa controlului organismelor internaționale, Ceaușescu a închis brusc robinetul cheltuielilor din fondurile primite ca ajutoare și ceva mai mult de jumătate din cele doua miliarde au primit alte destinații, imobilele în curs de consolidare rămănând așa cum erau, iar cele neconsolidate fiind amânate pentru viitorul cutremur! Crăpăturile și fracturile au fost acoperite cu ipsos și cu var, oamenii au început să uite în ce pericol se aflau și lucrurile au mers mai departe. La 24 de ani, iminența unui cutremur major nu se mai comentează. După cum nu se mai comentează nici consecințele sale. Ele pot fi întrevăzute cu ochiul liber prin bulinele instalate cu grijă pe clădirile rămase neconsolidate... P.S. Natura, mama Natura a ținut sa ne dea un avertisment în acest sens, marcând împlinirea celor 24 de ani cu un nou cutremur. De data aceasta unul doar de gradul 5...
Titlu: Stângul polițistului și dreptul asasinului
Nr Editie: 258 Data: marți 06 martie 2001
Am trăit o vreme cu iluzia că la noi criminalitatea nu îmbracă, nu poate îmbrăca - din cauza caracterului nostru mioritic - forme extreme. Credeam că maximum de risc pe care-l poate căpăta lupta cu infracționalitatea ar fi rezistența la arestare. Că polițistul lansat în urmărirea bandiților ar avea ca problemă doar irosirea muniției pe care o trage în aer după cele vreo trei somații legale. Că lucrurile nu stau deloc așa ne-o dovedeste și tragicul episod de la Timișoara. Tradiționala joacă "de-a hoții și vardiștii" rămâne de domeniul amintirilor din copilărie. Astăzi, "hoțul" nu numai că este mai bine dotat și mai bine înarmat decât polițiștii, dar are și o altă psihologie. El nu se mai teme de o autoritate pe care nu mai dă nici doi bani, ci este gata să o înfrunte. Cu mitraliera. Și nici nu-l mai inhibă ideea că a împușca un polițist este mai grav decât a lua viața unui civil oarecare. Infractorul mileniului 3 este pregătit să tranșeze disputa cu finalitate clasică în favoarea sa. Mult mai puțin pregătite pentru un asemenea "război" sunt autoritățile. Ele mai cred în puterea de descurajare a uniformelor, a Daciilor 1310 și a pistoalelor "Carpați". Ele mai cred că infractorul are dreptul la toate formele de protecție - inclusiv somațiile și grija de a nu-i provoca afecțiuni majore în cazul în care nu le respectă. De aici consecințele: infractorul - sau infractorii - din episodul consumat la Timișoara nu s-au purtat atât de cavalerește cum s-ar aștepta Ministerul nostru de Interne și cel de Justiție. El (ei) nu l-au somat de trei ori pe polițistul care-i urmărea înainte să-l secere cu mitraliera. Și nici nu i-au cerut permisiunea să-i ia mașina și să fugă mai departe cu ea. Ghinionul polițistului mort la datorie cu credința ca legea îl apăra mai mult decât realitatea. Dar, legea-i lege și, cu siguranță, când vor fi prinși (dacă vor fi prinși) asasinii săi se vor bucura de toate drepturile care decurg din Constituție și din legile țării: un proces corect, o sentință conformă cu Codul Penal și - pentru că trăim într-o Europă a drepturilor omului - cu posibilitatea de a se reabilita și de a putea contribui, peste un număr de ani, la progresul societății, în libertate.
Titlu: Un E-mail "de departe"
Nr Editie: 259 Data: miercuri 07 martie 2001
Primesc de pe undeva, de prin Italia, de pe serverul unei Universități, dacă nu mă înșel, un E-mail referitor la editorialul meu din ZIARUL PERSONAL de ieri, semnat sugestiv "DE DEPARTE". Cititorul - dacă pot să spun astfel - are propria sa opinie, pe care o respect, chiar dacă ceea ce a scos domnia sa din context nu reflectă ceea ce am vrut eu să zic. Dar să-i dau mai întâi cuvântul, pentru că ceea ce crede un român de departe despre ceea ce se întâmplă în țară, mi se pare a fi demn de tot interesul. Cel puțin pentru faptul că informația sa nu este tributară clișeelor cu care mass-media europeană lucrează atunci când este vorba despre România. Iată mesajul "de departe": "Despre "CIVILUL OARECARE". Când veți înțelege că "civilul oarecare" este cel mai important om din stat, abia atunci, domnilor propagandiști și susținători ai societății olegarhice (bananiere), România va începe să existe ca stat și nu ca o adunătură de indivizi fără nici un ideal comun. Dacă a murit un polițist la datorie, pentru asta este plătit, să apere și, eventual să se sacrifice pentru civilul dumneavoastră oarecare, solda fiind plătită de civilul oarecare. Nu vrea să se sacrifice - să lase locul altuia, care este dispus să o facă. Ne-am săturat de polițiști care fug din fața minerilor, au blaturi cu șmenarii, jumulesc buticarii și șoferii - și tot arsenalul pe care-l cunoaștem din viața de fiecare zi. Cei mai prosperi indivizi din România sunt hoții și polițiștii. Nu trebuie demonstrat, se vede peste tot, ne-am săturat de spectacole și intimidări. În timp ce se trag trei focuri în Timișoara, se fac razii în Ferentari, se caută în portbagaje pe la Iași cu scopul evident de a-l intimida pe civilul oarecare care, cu frica lui Dumnezeu, mai respectă și legea. Hoții și bandiții nu umblă brambura pe stradă, ei au fost anunțați de prietenii lor polițiști să stea la cutie până trece potopul. Că doar polițiștii le înmatriculează mașinile furate, ei se cunosc și sunt ca frații. Civilul oarecare este înjosit, percheziționat, timorat. El nu trebuie să se trezească din zăpăceala creată, că atunci nu mai poate poliția să-și facă de cap". O singură precizare: în articolul meu vorbeam despre "civilul oarecare" nici cu dispreț și nici cu lipsă de considerație, ci doar ca alternativă la uniforma care - indiferent de cine o poartă -  trebuie să impună respectul cuvenit legii. Restul sunt impresii și sentimente...
Titlu: Omagiu lui Orwell
Nr Editie: 260 Data: joi 08 martie 2001
Mă uit la televizor și văd cum apele mătură din calea lor case, vite, oameni. Ca și anul trecut, ca și acum doi ani, ca și cu trei în urmă. Diferit este doar faptul că noul ministru dă interviuri pe toate canalele (de televiziune) cam de pe la fața locului - sau cât de aproape poate ajunge cu jeep-ul din dotare. Diferit, pentru că pe fostul ministru, Tomescu parcă-l cheama, îl prindeau catastrofele pe la tot felul de congrese internaționale de unde, bineînțeles, nu era frumos și elegant să absenteze. Mă uit la televizor și nu știu de ce, îmi vine în minte Orwell și al său formidabil "1984", în care instituțiile erau denumite cu exact contrariul lor. Și mi se pare evident, mai mult decât evident faptul că ministerul pe care-l păstorește dl Aurel Constantin Ilie este mai puțin unul al Apelor și Protecției Mediului, cât unul al Inundațiilor și al Poluării Mediului, căci asta este ocupația ministrului: să viziteze locurile unde se produc inundații, sau pe cele unde mor peștii de scârba chimicalelor. Mă uit la televizor și citesc ziarele și văd cum scapă borfașii de la bulău pe motiv că nu pot suporta (și nici suferi) detenția, și nu pot să nu mă gândesc că numele adevărat este al Injustiției și al Șpăgii. Ascult necazurile oamenilor cărora nu le mai ajunge pensia nici pentru plata întreținerii și pe ale șomerilor fără speranță și mă gandesc că mult mai potrivit ar fi ca ministerul lor să se cheme al Sărăciei și al Indiferenței. Frate bun cu ministerul Bolilor și al Morții cu Zile. Văr cu ministerul Analfabetismului și al Lipsei de Educație. Cât despre ministere precum cel al Dezarmării și Dezechipării, sau al Dezindistrualizării Forțate, sau cel al Evaziunii Fiscale și al Economiei Subterane, ce să mai vorbim... Pâna una-alta, trăimîplin univers orwellian, aspirând să ne integrăm într-o Europă care nu l-a înțeles niciodată cu adevărat pe marele romancier.
Titlu: Coșcovirea fațadei
Nr Editie: 261 Data: vineri 09 martie 2001
Era cât pe ce ca autostrada București-Pitești, mândria administrării democrate a ministerului Transporturilor să scape cu fața curată. Dacă nu dădea din ceruri ninsoarea și înghetul de la sfârșit de februarie - când nimeni nu le mai aștepta - șoseaua ar fi rezistat, poate, până la iarna viitoare. N-a fost să fie, riduri pronunțate și porțiuni mai jupuite  ne-au reamintit că drumurile României sunt de zeci de ani, aceleași: arătoase la inaugurare și proaste la folosință. "Reabilitarea" drumurilor naționale, cu fonduri internaționale și cu antreprenori diverși a fost acțiunea de forță a mandatului lui Traian Băsescu, mandat lăsat moștenire simpaticei Anca Boagiu. Nu întâmplător.Căpitanul Traian este un tip inteligent și cu fler. El știe foarte bine pe ce butoane să apese ca să obțină maximum de profit mediatic cu minimum de efort material. Și să arate că el este cel care poate, face și drege. Acesta a fost, de fapt, trucul pe care PD-ul l-a folosit în Coaliție pentru a se distanța de păguboșii lor aliați: "noi suntem cei care facem Reforma! Dar suntem singuri, nu ne putem baza pe ceilalți!" Sloganul a ținut doar în cazul lui Băsescu, cel care a și profitat rapid pentru a se instala la cârma primăriei Capitalei, despre care a intuit că este o bună trambulină de lansare dacă e folosită cu inteligență. Ceea ce s-a și întâmplat. Continuând să apese pe butoanele eficienței mediatice - tarabagii, câini, competențe centrale - și-a consolidat o platformă care face din el principalul candidat la președinția partidului la Congresul din Mai. S-ar putea să intervină o mică dificultate: să se ia glazura de pe "opera" de bază: șoselele. "Accidentarea" autostrăzii este posibil să fie urmată și de alte "victime", inaugurate cu mare tam-tam de către cuplul Băsescu-Boagiu. Atunci va începe să scapete și aura de personaj eficient și imaculat a primarului pentru că, o știe oricine, o gaură în asfalt reprezintă locul unde au fost îngropați niște bani...
Titlu: Atacul la PUR!
Nr Editie: 262 Data: sâmbătă 10 martie 2001
Polul social-democrat scârțâie din toate încheieturile. După ce au fost purtați în spinare spre Parlament, unul pentru a i se moșteni filiațiile europene (PSDR) și altul pentru a se uza de "imperiul" mediatic al patronului său (PUR), acum încep să iasă la iveală resentimentele pe care le-a determinat generozitatea cu care liderii PDSR-ului au acordat fotolii parlamentare, funcții în guvern sau în administrația locală celor două formațiuni care, de sine stătătoare, n-ar fi putut spera mai mult decât să organizeze, din când în când, simpozioane, pe tema tradițiilor istorice ale social-democrației sau a modernității doctrinei umaniste. Ca cele două partide nu sunt dispuse să stea veșnic la remorcă și că au propriile lor planuri a dovedit-o, foarte curând după alegeri, partidul lui Dan Voiculescu care, pe fondul euforiei generale,  anunță sec că la viitorul scrutin va merge singur. Anunțul era, desigur, mai puțin o chestiune de strategie (cine știe ce-o mai fi peste patru ani) cât una de tactică: vezi bine, odată trecută puntea electorală, n-o să ne azvârliți  voi peste bord! La fel și PDSR-ul, care pe măsură ce se apropie Internaționala Socialistă, unde cele două partide își vor pune pirostriile pentru a ocupa locul pe care-l deține acum PD-ul, emite tot mai multe și mai acute pretenții, încercând să se vândă cât mai scump. Este aproape firesc ca acest lucru să provoace o anume frustrare în partidul de guvernământ. Un parlamentar de prin Vâlcea era revoltat că, după ce ca filiala locală a PUR-ului a fost înființată de PDSR, cu oamenii mai slabi pe care-i avea pe acolo, acesta a primit funcția de prefect! La fel și la București, unde, după lungi deliberări pe marginea unor candidaturi cu vechime și cu pretenții, a ocupat scaunul de prefect tot un PUR-ist, chiar dacă nu unul pe față. Iar acum, Voiculescu face racolări de oameni pe care PDSR-ul i-a refuzat (cazul DuȚu de la Constanța) stricând jocurile și, mai mult, amenințând să aducă indezirabili ca Pazara sau Secăreș, pentru care, ulterior se vor cere funcții! Năstase a zis că e inadmisibil, Voiculescu a zis că e inadmisibil ce-a zis Năstase și uite-așa, după o rețetă de-acum știută, carul cu trei roți al Coaliției amenință să se împotmolească. Ideologic!
Titlu: Redresarea!
Nr Editie: 263 Data: luni 12 martie 2001
Am intrat bine de tot în cea de-a treia lună a noii guvernări al carei slogan de bază este REDRESAREA. În primul rând, cea economică și apoi celelalte. În campania electorala ni s-a spus că PDSR-ul cunoaște cu exactitate care sunt motivele pentru care, după relativa stabilitate realizată de guvernul Văcăroiu (contestată de adversari politici) s-a produs prăbușirea de sub cei trei premieri consecutivi ai Coaliției. Ni s-au expus și cauzele, între care la loc de frunte se află absența unei strategii clare, lipsa de coordonare la nivel guvernamental, o legislație pripită și în veșnică schimbare care, toate la un loc, au sufocat motorul economiei aducându-o în pragul colapsului. Toate aceste lucruri s-au constituit într-un avantaj evident pentru Cabinetul Năstase. Națiunea și-a zis: iată, e prima dată când guvernul știe ce are de făcut! E simplu ca bună-ziua: trebuie dat drumul economiei să meargă. Trebuie făcute să funcționeze mecanismele sale. Trebuie să producem! Ușor de zis, greu de făcut. În ciuda evidențelor, lucrurile abia se mișcă. În special acelea care păreau cel mai simplu de pus la punct și anume cadrul legislativ. Știind ce vrei, având majoritate parlamentară confortabilă, ba chiar și suportul unei părți din Opoziție, nimic nu pare mai simplu decât să croiești rapid cadrul legislativ stimulativ, care să redemareze producția, să stimuleze exportul și să atragă după sine ocuparea forței de muncă,încasarea taxelor și impozitelor necesare bugetului, ameliorarea condițiilor sociale generale. Cu toate acestea, nimic nu pare să se întâmple. Managerii și oamenii de afaceri așteaptă semnalele și măsurile promise, care întârzie. Întârzierea face victime: falimente, pierderi, dezamăgire. Timpul trece și răbdarea oamenilor începe să se apropie de un termen periculos. Din icoană făcătoare de minuni, REDRESAREA tinde să se transforme în vorbă goală. Una dintre multele pe care guvernanții de până acum le-au pus pe piață în loc de fapte...
Titlu: Simona D'Arc
Nr Editie: 264 Data: marți 13 martie 2001
Blânda Simona Marinescu, mama orfanilor și a pensionarilor din precedenta guvernare, devenită luptătoare pe baricada legislativului, și-a pus platoșa de război și s-a aruncat în mijlocul disputei dintre riga Petre și baronetul Traian încercând să tranșeze în favoarea sa disputa legată de viitorul incert al orânduirii democrate. Bineînțeles, purtătorii de vorbe n-au întârziat să lanseze ideea că Simona D'Arc este, de fapt, calul Troian pe care Petre Roman îl împinge în ograda primarului pentru a-l submina din interior. Aceiași purtători de vorbe nu exclud nici reciproca: Simona D'Arc, un produs "sută la sută" Băsescu, vrea să-și ajute mentorul cioplind din soclul liderului național. Ca deobicei, adevărul stă, probabil, pe undeva pe la mijloc. Simona D'Arc dorește să-și verifice nu doar potențialul propriu și capitalul adunat cu sârg într-un minister sensibil la nevoile oamenilor, ci și șansa ca, în calitate de femeie activă și cu carismă, să rupă o felie din tortul puterii rezervat bărbaților. Coborârea sa în arena n-a fost nici politicoasă, nici complezentă. Ea a dat cu barda și-n Petre ("partidul democrat se află în pragul disoluției din cauza izolării politice în care s-a plasat"; "PD trebuie să aibe un plan de acțiune, deoarece întotdeauna i-a lipsit un asemenea plan") și-n Traian ("conducerea colectivă nu poate fi ceea ce se întâmplă acum în primăria Capitalei sau ceea ce se întâmplă în organizația de București"; "nu putem fi, astăzi împotriva oamenilor, mâine împotriva câinilor și să reușim să avem o linie social-democrată") și viitoarea campanie electorală amenință să devină o suită de atacuri la baionetă și de ambuscade de pe urma cărora cei trei candidați vor ieși mai dezbrăcați de accesoriile populiste ale demersului politic democrat. Indiferent cum va sfârși această provocare - cu înscăunarea Simonei D'Arc sau cu arderea ei pe rug - exercițiul rămâne exemplar pentru ceea ce dl Petre Roman numea - mai de voie, mai de nevoie - democrația vieții de partid a democraților.
Titlu: Șah la rege!
Nr Editie: 265 Data: miercuri 14 martie 2001
Inițiativa Cotrocenilor de a adresa o invitație oficială fostului rege pentru a participa la festivitatea redeschiderii Galeriei de Artă Românească Modernă de la fostul Palat Regal a luat prin surprindere pe toată lumea. Monarhiștii, aflați în plin proces de regrupare a forțelor după lunga perioadă de apatie din timpul Coaliției, s-au trezit, în dimineața reuniunii, cu o parte din obiectul muncii anihilat de demersul pe care consilierii prezidențiali Talpeș și Opaschi l-au făcut la Versoix. La fel de surprinși au fost și adepții republicani ai actualei Puteri, pentru care resentimentele monarhiste rămân legate de performanțele celei trecute. Ideea invitării - oficiale - a fostului suveran este, în mod cert, o lovitură de imagine. Nu doar pentru că vine din partea unui președinte care, în cele doua mandate precedente, a refuzat orice contact oficial - pe motivul nerecunoașterii ordinii constituționale actuale de către fostul suveran - ci și pentru că în acest fel se poate pune capăt uneia dintre cele mai acute falii din percepția publică asupra istoriei. Dl Iliescu are, în plus, șansa nesperată de a oferi acestei chestiuni o rezolvare de bun simț pe care predecesorul său, în ciuda unui demers programatic, n-a reușit să o finalizeze. După 11 ani a venit, poate, timpul să putem privi cu obiectivitate și fără patimă în urma noastră, pentru a înțelege mai bine ce ne rezervă viitorul. Faptul că invitația a fost refuzată politicos pe motive de agendă nu micșorează și nici nu anulează impactul acestei inițiative. Mingea este acum în terenul regelui Mihai, care nu se va putea eschiva prea multă vreme în a o materializa fără a se pune în situația delicată de a refuza șansa unei autentice reconcilieri, într-un moment în care din magia Paștelui '92 nu a mai rămas mare lucru. A rămas, însă, realitatea unui nou început. Și e păcat ca să fie ratată.
Titlu: Primele dosare...
Nr Editie: 280 Data: sâmbătă 31 martie 2001
CNSAS a făcut din scoaterea la iveală a primelor dosare de securitate solicitate de către simpli cetățeni un eveniment mediatic prin care speră să se mai spele nițel din "păcatele" cazurilor Rakoczy și Patriarhul. S-au difuzat reportaje, s-a comentat și s-a evidențiat latura "civică" a acțiunii. Pentru că primii beneficiari ai "Legii Ticu" sunt oameni obișnuiți, care nu candidează pentru vreo funcție și nici n-au fost puși de alții pe vreo listă. Oamenii care au dorit, pur și simplu, să știe cine și de ce le-a pătruns în intimitatea vieții de fiecare zi. Surprizele sunt considerabile, de la primele lecturi. Ele vor continua, cu siguranță și vor produce o mulțime de mici seisme sufletești. Pentru că, oricât de puternice ar fi bănuielile, realitatea, doar ea este cea care șochează. Probabil că aceasta va rămâne, până la urmă, dimensiunea majoră a acestei acțiuni de revizuire morală: tabloul complex al modificărilor și alterărilor de comportament pe care l-eau determinat teama, persuasiunea, arivismul sau invidia. Sau din toate câte ceva. Pentru că acesta este răul fundamental pe care l-a făcut instituția care a știut să picure, insidios, în sufletele oamenilor, veninul neîncrederii, al suspiciunii, al răutății ticăloase. A fost aceasta arma prin care instituția de tristă amintire a controlat și manipulat mase de oameni pe care nici o altă armă nu le-ar fi putut folosi pentru a asigura un control cvasitotal. Copii care și-au turnat părinții, soți care și-au turnat soțiile, vecini care și-au turnat vecinii, colegi care și-au turnat colegii, șefi care și-au turnat subordonații și subordonatele care și-au turnat șefii - este un întreg insectar de tare în aceste dosare, al căror studiu ar fi minunat să se soldeze măcar cu dispariția unora dintre aceste specii nocive…