Punctul pe Y, noiembrie 1999

Titlu: "Mizerabilii" - ediție revăzută și adăugită
Nr Editie: Data: luni 01 noiembrie 1999
O știre difuzată recent de televiziune ne informează că pe undeva prin Ardeal au apărut hoții de murături! Da, ați citit (și ați auzit) bine! „Autori necunoscuți" au pătruns în boxele-cămări ale locatarilor dintr-un bloc, de unde au sustras borcane cu murături, cu zacusca și chiar vreo două bucăți de slană. Ce vor fi făcut cu ele? Răspunsul mi se pare simplu. Întristător de simplu, dureros chiar, pentru că-mi amintește de una dintre lecturile emoționante ale copilăriei: "Mizerabilii" lui Hugo. Acolo, bietul Jean Valjean fura o jimblă (ce ciudat mi-a sunat denumirea!) pentru a-și hrăni, parcă, copiii! Era atât de sărac și de fără speranță încât doar furtul îi mai rămăsese.Și perspectiva zecilor de ani de pușcărie. Căci justiția franceză era severă pe vremea aia.Ca și cea română pe vremea asta. Pun pariu că dacă nefericitul va fi prins (oricum, poliția nu se da în vânt să-1caute, iar pentru cei vitregiți de proviziile iernii lipsa aceasta poate avea consecințe dureroase!) va primi ani grei de pușcărie. Oricum, mai mult decât cei care iau mită ca să facă treaba pentru care primesc salarii de la stat. Oricum, mai mult decât ar lua unii miniștri dacă ar fi funcționat până acum legea răspunderii ministeriale. Și, oricum, mai mult decât nu vor primi vreodată cei care au adus țara în situația ca unii dintre oamenii care trăiesc în ea să fie nevoiți să fure murături pentru a-și astâmpăra foamea! Pentru că aici cred că stă morala dureroasă a acestui episod autohtonizat dintr-o ediție revăzută și adăugită a „Mizerabililor".
Titlu: Mobilul dlui Dichiseanu
Nr Editie: Data: miercuri 17 noiembrie 1999
Cineva îmi relatează, cu titlu strict autentic, o întâmplare recentă: cică Ion Dichiseanu, iubitul și sti- matul nostru actor, a intrat într-o belea. Pentru a treia oară în doar câteva luni, i s-a furat telefonul mobil. Primele două telefoane i-au fost sustrase în manieră clasică, din buzunar. Cel de-ai treilea - de pe bordul mașinii, când un tip 1-a acostat întrebându-1 ceva, în timp ce altul i-a deschis ușa de pe partea dreaptă și i-a înșfăcat - vorba dlui Petre Roman - mijlocul de comunicare, dispărând cu el. Supărat foarte, nu atât de pierderea propriu-zisă - deși, pentru un actor cu leafă de tranziție, valoarea nu este de neglijat - cât de impactul negativ pe care vestea l-ar fi avut asupra familiei („Vă dați seama cum s-ar fi uitat la mine ne- vasta și fata: iar ți l-au furat?!"), dl Dichiseanu s-a dus glonț la circa de poliție de pe raza respectivă, plân- gându-se cu obidă șefilor. Aceștia s-au uitat unii la alții, semnificativ, după care l-au rugat pe actor să aibă puțintică răbdare. Adjunctul s-a dus într-un birou alăturat, de unde s-au auzit o serie de termeni mai tari, pronunțați cu voce răspicată și, cât a băut actorul o cafea și a mai vorbit de una, de alta, cu șeful plin, s-a produs surpriza: a apărut adjunctul, cu aparatul dispărut. „Ăsta este?" „Da!" - a rostit cu voce stinsă și vizibil emoționat păgubașul, care nu mai sperase să-și vadă vreodată prețiosul obiect. „Aveți mai multă grijă de el pe viitor!" - i-au recomandat păzitorii legii, strângându-i mâna la despărțire. Episod demn de „Surprize-surprize", nu-i așa? Să-ți dea lacrimile, nu alta. Și să nu știi ce să admiri mai întâi: operativitatea poliției sau sufletismul borfașilor? Sau și pe unii, și pe alții, ca două mâini care, atunci când e nevoie, se strâng și se spală una pe alta...
Titlu: Trei ani de (ne)schimbare
Nr Editie: Data: joi 18 noiembrie 1999
S-au împlinit, iată, trei ani de când electoratul românesc a decis că trebuie să schimbe ceva, pentru ca lucrurile să intre pe un alt făgaș - unul mai bun. Cei în a căror memorie mai dăinuie evenimentele care au urmat anunțării rezultatelor alegerilor nu se poate să nu fi remarcat o vagă similitudine - cel puțin din punctul de vedere al manifestării speranței -cu ceea ce se întâmplase, în psihologia românilor, în decembrie 1989. S-au spus atunci vorbe mari - despre clasa conducătoare care trebuie să se sacrifice, s-au făcut pro- misiuni - vor curge miliardele de dolari, investiții pe care le-au oprit criptocomuniștii aflați la putere, s-a cântat și s-a dansat de bucurie, cu o frenezie pe care n-o justificau decât naivitatea populară și clasica veselie ce-a însoțit, de-a lungul istoriei noastre, schimbările. Departe de mine gândul de a-i acuza pe noii veniți de cinism și de minciună. Nu. Sunt chiar convins că ei au fost primii care au crezut că menirea lor pe pământ este să îndrepte greșelile celorlalți și să aducă fericirea poporului. Ce s-a întâmplat însă în acești trei ani nu seamănă nici pe departe cu ce-am crezut și ce-am așteptat. Ba, situația pare să se fi agravat de la o aniversare la alta, contextul în care se produce aceasta de pe urmă fiind unul dintre cele mai tensionate și mai grave din întregul deceniu de libertate scurs până acum. N-am să comit eroarea de a considera că cei aflați astăzi la putere sunt singuri și definitiv răspunzători. Răspunzători sunt, în egală măsură, toți cei care s-au perindat în capul mesei, însoțindu-și mandatele de incompetență, lipsă de decizie, slăbiciune de caracter, clientelism și oportunism. Și, nu în ultimul rând, noi, cei care i-am văzut cum sunt și am așteptat, resemnați, să vină schimbările...
Titlu: Ce i-a trecut PNR-ului prin cap
Nr Editie: Data: vineri 19 noiembrie 1999
Inițiativa Partidului Național Român de a propune reintroducerea pedepsei cu moartea poate să pară, la prima vedere, un soi de moft menit să mai tulbure apele actualității. Ba, voci răutăcioase nu s-au putut abține să pună acest demers pe seama unei secrete nostalgii a profesorului Măgureanu după momentele istorice în care a funcționat ca un soi de „asesor popular" la procesul lui Ceaușescu. Pedeapsa cu moartea are, la noi, o istorie ceva mai complexă decât în alte părți. De-a lungul regimului comunist, ea a fost rezervată adversarilor politici, etichetați drept trădători de țară, iar în ultima perioadă, ea sancționa delicte economice apreciate drept „subminare a economiei naționale" - în fapt, o supapă de defulare a tensiunilor populare generate de penuriile cronice de produse de bază. Abrogarea rapidă a acestor pedepse, o dată cu Revoluția, a fost suspectată ca fiind o intenție a emanaților de a-și cruța foștii tovarăși de drum, mai degrabă, decât o aliniere la exigențele europene ale drepturilor omului, iar tentativa de puci din 12 ianuarie 1990 a avut, ca unul dintre obiective, reintroducerea pedepsei capitale. România postdecembristă se confruntă cu o escaladare a violenței și a iraționalului, pentru a căror combatere, actualul Cod Penal, racordat la normele umanismului european, nu se dovedește un instrument eficient. Ieșită din bezna totalitară și intrată direct în ceața tranziției, țara noastră nu circulă pe magis- tralele netede ale legalității comunitare. Este mult prea simplu să pretinzi de la noi ceea ce pretinzi de la democrații cu stagii centenare, fără a ține cont de faptul că mentalitățile sunt complet altele. De aceea înclin să cred că inițiativa PNR-ului merită mai multă atenție și chestiunea - o analiză mai aprofundată. Este suficient să ne gândim că americanii - campioni ai democrației - n-au renunțat la această pedeapsă pe care o consideră, în continuare, un important element de descurajare a infracționalității grave.
Titlu: Fotbalistul și ministrul
Nr Editie: Data: sâmbătă 20 noiembrie 1999
Din când în când, în acest colț de pagină își găsesc locul întâmplări adevărate, a căror forță generalizatoare nu mai are nevoie nici de concluzii și nici de morală. Mai ales de morală... îmi povestește un reputat fotbalist, internațional, deținător de titluri și de multă experiență - inclusiv de viață - câștigată prin stagiile făcute în țări cu nivel de viață și fotbal dezvoltat. Și-a început cariera - și o dată cu ea, privațiunile pe care le reclamă profesionismul, chiar dacă, la începuturi, nu se numea așa - de la opt ani și până la treizeci a jucat, cu disperare aproape. A și câștigat, recunoaște, bani cât n-ar câștiga un român obișnuit în zece vieți. „Am avut șansă" - spune, cu fair- play-ul care 1-a caracterizat și în teren, și-1 caracterizează și dincolo de acesta. După ce s-a retras (a făcut-o după o matură chibzuință și după o evaluare foarte realistă a ceea ce ar fi putut să însemne câțiva ani în plus de joc), s-a gândit să-și investească o parte din banii câștigați într-o viață (mult prea scurtă) de fotbalist. I s-a ivit ocazia să cumpere o casă, revendicată și câștigată de fostul proprietar - undeva, prin centru. De-a lungul existenței ei naționalizate, casa - o fostă casă boierească - s-a umplut de chiriași pe care ICRAL-uI i-a băgat prin toate ungherele: nu mai puțin de 12 familii, mai mari sau mai mici. Om cu frica lui Dumnezeu, fotbalistul s-a gândit că n-are dreptul moral de a-i goni pur și simplu, pe motiv că el e acum proprietarul. A stat de vorbă cu fiecare în parte și le-a oferit cam ce-au cerut aceștia. Alte locuințe sau bani. Dolari. Oamenii - simpli și de bun simț - nu s-au aruncat. Au primit între cinci și zece mii de dolari, după cum stătea fiecare, au mulțumit și s-au dus cu Domnul. Mai rămăsese un garaj în care un meritocrat al fostului regim și po- tențial al celui actual își ține niște cauciucuri și bidoane. Fotbalistul îl cunoștea. Îl .omenise pe când omul vizitase o țară în care el juca la o echipă mare. „Cât să-ți dau, dom' ministru, ca să-mi lași garajul și să-ți iei cauciucurile?" Ministrul a stat nițel pe gânduri și a răspuns fără să clipească: "15 000! De dolari, bineînțeles", a adăugat el, după ce se lăsase un moment de liniște. „Mi-e frică de Dumnezeu, dar tâmpit nu sunt - a exclamat cu năduf interlocutorul meu. Și, întrucât devenisem proprietar și chiria trebuia să mi-o plătească acum mie, i-am făcut și eu o ofertă corespunzătoare: 1 500 de dolari! Pe lună, bineînțeles!" No comment!
Titlu: A avea - avere!
Nr Editie: Data: luni 22 noiembrie 1999
Liderul Uniunii Forțelor de Dreapta, Varujan Vosganian, ne-a obișnuit deja cu ieșiri intempestive la rampa media, cu inițiative menite să tulbure dulcea moțăială a clasei politice, temeinic înfiptă, în fotoliile parlamentare sau guvernamentale. Ultima sa „boacănă" este cea cu declararea averilor: subiect spinos, abordat de câteva ori cu reticență și abandonat cu voioșie, în focul activităților curente. Vosganian&Comp, ca să fie mai bine înțeleși, au început prin a face ei înșiși ceea ce ar fi dorit să facă alții: și-au pus pe tavă averile! Dacă gestul a impresionat, conținutul n-a mai tăiat răsuflarea nimănui. Averi de dascăli, cu câte ceva în cont, cu câte-o mașină veche și un apartament în nici un caz în Primăverii. Înclin să cred că în ciuda acestei sincerități brutale, dreptul Varujan a uzat de un tertip: și-a declarat averea cu doar câteva zile înainte să-i apară o carte de economie! Și este evident că un om care știe ce sunt banii și cum se fac ei poate fi suspectat că-și va umple buzunarele și contul de pe urma acestei lovituri editoriale. Dar să lăsăm gluma la o parte: Vosganian este un bun politician și un eminent economist. Două calități care nu au darul să conducă, automat, la sporirea averii proprii. Gândiți-vă doar câți politicieni mediocri - dacă nu slabi de-a binelea - și-au umplut conturile și și-au ridicat nivelul de trai mult peste media națională. Nu de declarația de avere a lui Vosganian, Iorgulescu, Coșea și alții am avea nevoie ca să vedem mai bine cine sunt cei unu la sută români mulțumiți de cum le merge și care au tot ce-și doresc (conform ultimului sondaj CURS). Am avea nevoie de declarația de avere a unui fost ministru al telecomunicațiilor, de a unui fost ministru al comerțului și industriei, de a unor foști sau actuali președinți ai FPS-ului și așa mai departe, pentru că „unu la sută" înseamnă vreun sfert de milion de români fericiți că nu-i pune nimeni să-și declare averile.
Titlu: Unchiul Vania
Nr Editie: Data: marți 23 noiembrie 1999
Născut pe la Izmail (azi - în Ucraina dar, la momentul venirii sale pe lume, în România), Ioan Chirilă era apelat, de către cei apropiați, cu numele de Vania. Bun cunoscător de limbă rusă, traducător de cărți și piese de teatru, el acepta această adaptare slavă a numelui său ca pe un semn de prețuire a culturii la intersecția căreia și-o formase pe a sa proprie, cu naturalețea cu care ar fi acceptat un Jeannot, dacă istoria și geografia l-ar fi plasat în vecinătatea unei alte culturi care-i era familiară. Pe când, student fiind, întâmplarea m-a dus în redacția revistei „Sport", în calitate de colaborator, „unchiul Vania" era deja una dintre autoritățile indis- cutabile ale presei sportive. Verbul său viu, arta de a armoniza termeni aparent contradictorii, stilul direct și umorul de bună calitate făceau din el, pe bună dreptate, liderul unei categorii gazetărești care, pe vremea aceea, mai putea să facă jurnalistică adevărată. Am avut privilegiul de a-i fi simpatic, drept pentru care mi-a oferit, gratis, prima și cea mai completă lecție de gazetărie. Văzându-mă cum mă chinuiam, pe un colț de birou din strada Conta, să storc o știre dintr-un eveniment oarecare, m-a luat deoparte și mi-a zis: „Puștiule, să nu te apuci niciodată să scrii un articol, dacă n-ai poanta!" Prin poantă, „unchiul Vania" înțelegea miezul de spirit în jurul căruia puteai să construiești un fapt demn de,interesul cititorului. A fost o adevărată revelație și cred că rareori m-am abă- tut, voluntar, de la această regulă... Mi-am reamintit scena deunăzi, când am aflat, cu surprindere, că unchiul Vania nu mai este. Memoria mea îl încremenise în puterea vârstei și a creației, când dădea cu autoritate lecții și n-am realizat că și peste el s-au așezat anii care s-au așezat și peste mine. Doar că unchiul Vania, ca întotdeauna, mai grăbit să prindă un loc la masa Raiului sportului, ne-a părăsit puțin...
Titlu: Am întâlnit români fericiți...
Nr Editie: Data: miercuri 24 noiembrie 1999
Nu eu, ci CURS-ul! Ultimul său „barometru" aduce în prim-plan o categorie importantă: aceea a românilor fericiți. Adică mulțumiți de cum le merge, încrezători în viitor, satisfăcuți de cum se aranjează lucrurile în tranziție. Conform statisticii Centrului de Sociologie Urbană și Regională (instituție a cărei seriozitate nu mai este pusă la îndoială, decât de cei care se consideră nedreptățiți de scorurile sale), acești români fericiți sunt într-o proporție de unu la sută. Făcând un calcul simplu, reiese că, la fiecare 99 de „protestanți" avem, cu regularitate, un „baftist" (conform unui banc de succes pe vremuri). Traducând procentul în cifre, ne ies aproape un sfert de milion de oameni care au case frumoase, cu tot ce le trebuie, mașini scumpe, slujbe bine plătite (sau afaceri bine conduse), care călătoresc în străinătate în scop de plăcere, de câteva ori pe an, care-și trimit copiii la școli costisitoare, care-și îmbracă nevestele pe la casele de modă în vogă și așa mai departe. Un sfert de milion de beneficiari ai tânărului nostru capitalism și ai junei noastre economii de piață, pentru care reforma și privatizarea nu sunt cuvinte goale, ci realități palpabile. Un sfert de milion de oameni care simt pe pielea lor că direcția în care merge țara, greșită sau nu, este pe placul și în folosul lor. Sondajul CURS ne ajută, pentru prima dată, să fim optimiști, să privim sutimea plină a paharului, și nu cele 99 de sutimi goale. Este și asta o lecție de viață și nu cred că identificarea socio- profesională a eșantionului ne-ar fi de folos. Ba, din contra, cred că s-ar putea să avem surpriza să constatăm că printre cei care și-au asumat riscul de a se lansa în afaceri se numără și o grămadă de persoane fără nici o legătură cu economia de piață. Dar cu puternice legături în ierarhiile politice și administrative, în organele de control, în instituțiile publice. Adică bugetari sadea. Dar fericiți.
Titlu: Aurea Mediocritas
Nr Editie: Data: joi 25 noiembrie 1999
Îmi amintesc faptul că, la debutul campaniei electorale din 1996, la prima emisiune pregătitoare a „Turneului Candidaților" pe care am realizat-o la Antena 1, am avut surpriza să remarc un personaj al scenei politice care până atunci îmi scăpase. La întâlnirea cu șefii de campanie electorală a celor două forțe reprezentative ale momentului - PDSR și CDR -, aceasta din urmă a fost reprezentată de domnul Remus Opriș. Nu-l întâlnisem până atunci în nici una dintre peregrinările mele gazetărești. Nu vreau să spun că, dacă eu nu l-am remarcat, dânsul n-ar fi existat. Vreau doar să spun că prestația sa din acea întâlnire - calmă, precisă, hotărâtă, necruțător de „la obiect" - m-a făcut să regret că formațiunea căreia-i aparține nu-l distribuise mai des în astfel de roluri. Am fost convins că viitorul îi rezerva o partitură pe măsură - și lucru- rile chiar păruseră să o ia pe acest făgaș. După o campanie electorală încununată de succes, dl Opriș a poposit la unul dintre pupitrele-cheie ale noii administrații: Secretariatul General al Guvernului, instituție din care Viorel Hrebenciuc făcuse un fel de placă-turnată a Executivului. Un an de zile, cât a stat acolo, dl Opriș n-a reușit decât să facă uitat debutul său promițător pe prima scenă a politicii. După ce a părăsit postul, prin „impulsul" dat de noul premier, a contribuit hotărâtor la săparea unei tranșee periculoase între „conservatori" și „reformiști". Acum, în plină criză, el este cel care reușește să toarne, sistematic, gaz peste foc. Ultima sa declarație, privitoare la mediocritatea premierului, mă face să mă întreb care este obiectivul dlui Opriș și al „partidei" pe care o reprezintă: lupta contra Puterii? Care Putere? A cui? Mai mult, dacă e vorba de mediocritate, să extindem puțin aria și vom constata că avem un premier mediocru, reprezentând un guvern mediocru, propus de o formațiune politică mediocră, în cadrul căreia dl Opriș este departe de a face figură de stea strălucitoare.
Titlu: Jacqueria țărănistă
Nr Editie: Data: vineri 26 noiembrie 1999
Prin nu știu care secol al Evului întunecat, istoria europeană a fost zguduită de războaiele țărănești, supra- numite „Jacquerie" de către nobilimea franceză, pentru care fiecare truditor de pe moșie era un Jacques. Adică un fel de Ion al nostru, dacă nu un Gheorghe sau un Ilie. Nu știu dacă ceea ce se întâmplă astăzi în viața noastră politică are vreun corespondent în medievalitatea surorii noastre întru latinitate. Cu siguranță, însă, este o premieră în evoluția demo- crației de după Revoluție: războaiele interne de partid! (un precedent, relativ, l-ar putea constitui disputele din interiorul FSN-ului, care au dus la ruptura din primăvara lui '92 și la apariția FDSN-ului, ulterior PDSR). Mă refer aici la disputele din interiorul aceleiași formațiuni, iar până în prezent PNȚCD nu a „moșit" alte progenituri, în afară de prematurul ANC al dlui Ciorbea. În plină criză socială, România este zguduită nu de atacurile Opoziției la adresa Puterii, ci de gherilele țărăniste la adresa guvernului condus de un țărănist. Cea mai acută formă este aceea a neînțelegerilor dintre premierul Vasile și președintele FPS. Mai exact: președinții FPS! Pentru că scenariul Vasile-Sârbu a avut un precedent Vasile-Dimitriu. Predecesorul dlui Sârbu a trebuit să renunțe nu numai la fotoliul cumulativ de ministru al privatizării, dar și la cel de președinte al principalei instituții a privatizării. Același lucru pare să se întâmple cu dl Sârbu, mai ales de când colții buldogului Grecea s-au înfipt în cracul pantalonului său. Asta mă face să mă întreb dacă, dincolo de idiosincraziile de ordin personal, hiba Jacqueriei românești n-ar trebui căutată mai degrabă în anacronismul relației Executiv-FPS. Sau în anacronismul FPS-ului însuși...
Titlu: Greva șpăgarilor
Nr Editie: Data: sâmbătă 27 noiembrie 1999
Am aflat, iată, că după alte și alte categorii profesionale cărora li s-a apropiat cuțitul de os, a venit rândul vameșilor să iasă pe post și să explice că nu mai pot trăi cu salariile pe care le iau de la stat și că, în consecință, vor intra și ei în grevă. În grevă de zel. Adică vor începe să controleze „la sânge" tot ce intră și iese din țară. Și ce-i rău în asta? - vor spune necunoscătorii. Ce-i rău că amenință să facă ce trebuie, de fapt, să facă? Păi, rău e că, dacă-și pun mintea, la punctele de frontieră se vor forma cozi mai ceva ca pe vremuri, la benzinării. Să revenim însă la condițiile mizere de viață ale vameșilor, în sprijinul revendicărilor cărora s-a ridicat însuși șeful lor, dl Săpunaru, cam absent, în ultima vreme, de pe prima pagină a gazetelor. Scriptic, reiese că un vameș obișnuit ar trebui să se descurce cu vreo 800 000 de lei pe lună. E absurd, veți zice și sunt întru totul de acord: cum să mănânci și să te îmbraci din 800 000 de lei? Cum să faci plinul Opelului, sau VW-ului, sau Mercedesului, din banii ăștia? Cum să plătești întreținerea unui apartament de 4-5 camere sau a unei vile, din banii ăștia? Cum să călătorești de două ori pe an, vara în Grecia și iarna în Thailanda, din banii ăștia? Cum să-ți mulțumești, din punct de vedere vestimentar, și nevasta, și amanta, cu o sumă atât de ridicolă? Cum să-ți trimiți copiii la o școală mai bună, într-o țară mai europeană, din aceiași bani? Chiar că e revoltător și Guvernul, Ministerul de Finanțe vor trebui să facă ceva, pentru a mai ridica nivelul de trai al vameșilor. Pe hârtie, că hârtia contează, la pensie și în alte situații mai delicate. Că, în fapt, au ei grijă, vameșii, despre care răuvoitorii zic că ar fi campionii șpăgarilor. Oameni răi...
Titlu: Călina Roșie
Nr Editie: Data: luni 29 noiembrie 1999
Când am aflat că Cinemateca română organizează un ciclu omagial „Șukșin"", la 70 de ani de la nașterea marelui artist - scriitor, regizor, actor - rus, am avut un șoc. Primul meu gând a fost să-mi procur din timp biletul la spectacolul inaugural - „Călina Roșie". Mi-am închipuit că voi sta la .coadă. Am avut însă noroc: nu era nimeni la casă. Ulterior, am observat că încasatoarea a uitat să-mi dea tichetele de loc. M-am lămurit, în seara reprezentației, că nu era nevoie. „Dar ce-i cu mulțimea asta?" - m-am întrebat cu neliniște. M-am dumirit: erau clienții barului din hol. În sala pe trei sferturi plină, câțiva maturi nostalgici și ceva mai mulți tineri curioși. Până la începerea filmului, s-au completat scaunele goale. S-a făcut și o prezentare, cam împiedicată, și a început spectacolul. Dar ce spectacol! Un regal". Un film peste care cei mai bine de douăzeci și cinci de ani n-au așternut nici un fir de colb. Un film care rezistă, fotogramă cu fotogramă, la examenul calității artistice și al trăirii umane. Am râs în hohote și mi s-a pus de câteva ori un nod în gât, vecin cu plânsul. Aproape firesc, la final, s-au făcut auzite, timid, câteva aplauze, urmate de un ropot general. Pentru cine? În nici un caz pentru Șukșin care, de un sfert de veac își doarme somnul de veci. Poate, mai de grabă, pentru cel care a avut ideea de a ni-1 readuce în memorie, printr-un veritabil gest de frondă. Să aduci pe ecrane filme rusești, acum, în plină campanie de americanizare a celei de-a șaptea arte, te poate face suspect de nostalgii comuniste. Între proletcultismul de ieri și anticomunismul de azi nu sunt mari diferențe, atunci când obiectul disputei îl constituie creația artistică. Or, Șukșin este, poate, cel mai dezideologizat produs al unei școli extraordinare - pentru că, vreme de două-trei decenii, de prin '70, până în '90, rușii au dat lumii veritabile capodopere. „Calina Roșie" este una dintre acestea. O capodoperă, în care roșu n-a fost decât sângele „necăjitului" Prokudin. Un alter-ego al autorului...
Titlu: Înșfăcarea șansei...
Nr Editie: Data: marți 16 noiembrie 1999
Limba de lemn a sistemului comunist, cuminte și temeinic așezată în făgașul discursului politic, a făcut loc după '89, unei duzini de limbi din alt fel de materiale, dar la fe! de goale în conținut. Cea mai spectaculoasă apariție a fost limba de alpaca, a noilor guvernanți, introdusă cu aplomb de către noul ideo- log Petre Roman, limbă al cărei termen - amiral a fost „implementarea". S-au implementat într-o veselie, și reformă și tranziție, și economie de piață, și privatizare, și pluralism, până când lumea a început să se cam sature de noul limbaj cu iz academic, dar cu rădăcini bine înfipte în solul nisipos al demagogei politice. Suntem pe cale să asistăm la o nouă revoluție lingvistică, al cărei promotor este tot dl Petre Roman. La o recentă reuniune a Colegiului Director al P.D., președintele acestei formațiuni s-a dovedit a fi într-o formă de zile mari, venind pe piața discursului politic cu o serie întreagă de inovații în linia neao- șismului. Recurgând la câteva arhaisme sugestive și la modele de înțelepciune populară, dl Roman, promotorul „implementării", a evoluat în gama „înșfăcării". Domnia sa a vorbit despre șansa integrării europene, lansând către toate formațiunile politice chemarea de a nu o rata, de a o „înșfăca” pur și simplu. Conform dicționarului, „a înșfăca" semnifică o punere în posesie prin voință proprie și fără întârziere - cam ceea ce nu s-a întâmplat cu legea funciară și cu alte legi care ne fac, vorba aceluiași domn Roman, să „mlăștinim" în necazuri. Figuri de stil plastice au ilustrat relația noastră cu Europa: aceasta, conform dlui Roman, ne-ar fi întins o mână (la fel cum NATO ne-a lăsat ușa deschisă), dar noi „parcă n-avem sânge într-a noastră". Este evident că președintele Senatului s-a referit la mână, nu la alt organ. Cu totul de acord: trebuie să înșfăcăm odată de după ceafă șansa asta, pe care am ratat-o cât ne-am ocupat cu implementările. Ce s-o mai tot mlăștinim... - -
Titlu: Triumful lui J.R.
Nr Editie: Data: luni 15 noiembrie 1999
Stranie ideea de a alege figura celebrului J.R. ca promotor de imagine pentru o fîrmă de specialitate. Stranie, pentru că băiatul cel mare al familiei Ewing este prototipul a tot ce poate fi mai rău și mai dez- gustător în caracterul unui om. Ticălos pe față, cinic, apt de orice abjecție nu doar față de străini, ci chiar și față de propria sa familie, recunoscând că unica valoare este banul, cu forța pe care o dă mânuirea lui, J. R. Ewing este, în ciuda unui anumit schematism, figura cea mai „vie" a serialului, cu cel mai mare grad de corespondență în realitate. În fața unui Bobby bun și fad, J. R. câștigă toate meciurile, inclusiv cel a cărui miză este simpatia publicului. Nu întâmplător producătorii filmului au fost nevoiți să-l învie după ce l-au împușcat, pentru că reacția telespectatorilor a fost foarte viguroasă. Actorul care a dat viață personajului - și încă ce viață! - a trecut, prin România, într-un turneu pro- moțional, vizitând și caricatura bărăgănească a South Fork-ului, prezentată cu emfază de însuși patronul - falit al acesteia. Ne-a rămas figura zâmbitoare - cunoscutul său zâmbet de după o ticăloșie - pe panourile care ridică în slăvi virtuțile unui produs de specialitate. Privindu-le mai atent, mă gândesc, în ciuda reacției inițiale, că cei care l-au ales au avut totuși dreptate: un ticălos de tipul J.R. este figura reprezentativă pentru o societate în tranziție, în care valorile sunt răsturnate și amestecate și în care succesul și supraviețuirea sunt posibile doar prin ticăloșie, cinism și lipsă de scrupule.
Titlu: Revolta studenților împotriva dascălilor de la putere
Nr Editie: Data: marți 02 noiembrie 1999
Greva și protestele studenților constituie cel mai sugestiv dintre paradoxurile guvernării actuale. „Regimul Constantinescu" și-a început călătoria spre putere în balconul Universității. Tot din balconul Universității a fost salutată triumfal schimbarea din noaptea de noiembrie, care părea să vestească zori noi pentru speranța ce încă nu-șidăduse ultima suflare.În semn de prețuire pentru suflul pe care-1 oferise campaniei electorale susținerea studențească. Contractul cu România a pus la loc de cinste rezolvarea problemei căminelor studențești,dând asigurări că acest punct putea fi bifat în mai puțin de un an. Au trecut trei ani și situația studențimii este considerabil mai grea. Ea vine, bineînțeles, și pe fondul înrăutățirii situației generale, dar„tineretul studios" își ia partea în calitatea sa de categorie neprivilegiată. O guvernare ce are lacârmă o droaie de cadre didactice, între care un fost rector – ca președinte și un șef de catedră – capremier (ca să nu-i mai punem la socoteală pe ceilalți dascăli pripășiți prin posturi de conducere), nu reușește să facă practic nimic pentru cei cărora le este sortită ștafeta administrării și redresării acestei țări.Chestiunea nu se pune în termenii imediați, ai unor fonduri care nu se pot scoate din piatră seacă.Chestiunea se pune în parametrii specifici actului educativ:ce semeni azi, ca să culegi mâine? Or, de trei ani, nu se seamănă decât gâlceava sterilă, incompetență managerială, sete de căpătuială și indiferență față de oameni și față de nevoile lor.Este o lecție cuprinzătoare,cu un bogat material ajutător, pe care dascălii de la Cotroceni șiVictoria le-o oferă celor de la care așteaptă răspunsuri la întrebările pe care ei nu sunt în stare să le pună corect.
Titlu: Legile cruzimii
Nr Editie: Data: miercuri 03 noiembrie 1999
Doamna deputat Mona Muscă este o persoană activă. Domnia sa a venit cu un interesant proiect de lege referitor la manifestările de cruzime față de animale și la măsurile care se impun pentru a le eradica. România avea mare nevoie de o asemenea lege. Aș îndrăzni să spun, cu riscul de a apărea ca imun la progresul științei, că o astfel de lege este chiar mai necesară și mai urgentă decât aceea împotriva clonării. Și iată de ce: se spune, în textul amintitei legi, că se vor interzice sacrificarea și consumul câinilor și pisicilor. Ce i-o fi venit doamnei Muscă, așa deodată, cu câinii și pisicile, care nu fac parte din meniul tradițional al românilor? Doamna Muscă, în calitate de membru al Coaliției aflate la putere, simte mersul lucrurilor. Domnia sa a adulmecat spre ce ne îndreptăm. A simțit, înaintea altora, că preparatele obișnuite, de porc, vită și oaie, vor deveni tot mai inaccesibile românilor cu bugete modeste și că va exista tentația completării necesarului de proteine pe seama altor viețuitoare, aflate mai la îndemână. Or, numărul de câini vagabonzi existent pe cap de locuitor oferă imaginea unui șeptel de invidiat și tare m-aș mira ca unii întreprinzători (simpatizanți ai Opoziției) să nu-și fi făcut de pe acum niscai proiecte în acest sens, proiecte cărora inițiativa doamnei Muscă le dă o lovitură mortală. Legea contra cruzimii față de animale este o lege necesară, care ține de civilizație. Ce ne facem însă cu cruzimea față de oameni? Nici un partid nu și-a propus încă să aibă o inițiativă în acest sens: oprirea agresiunilor împotriva populației! Într-un astfel de act normativ, privarea omului de căldură, hrană și alte necesități vitale ar trebui pedepsită cu ani grei de pușcărie. Există, evident, riscul ca guvernele să intre, unul după altul, la bulău, dar asta n-ar trebui să ne împiedice să promovăm și o astfel de lege.
Titlu: Regalism și realism
Nr Editie: Data: joi 04 noiembrie 1999
Se vor împlini, iată, zece ani de când spinoasa chestiune a regalității încinge spirite și generează conflicte majore într-o societate rămasă, parcă, pe baricadele luptei de clasă.Faptul că nici de data aceasta-mă refer la sărbătorirea Zilei Naționale – nu s-a ajuns la o soluție rezonabilă, în ciuda faptului că majoritatea aflată la putere avea datoria morală să o facă, spune multe despre incapacitatea clasei noastre politice de a se desprinde de prejudecăți și de interesele de conjunctură.În toată această poveste, fostul suveran are o singură vină - dacă putem spune așa: de a se fi lăsat mult prea des manipulat de cei ce doreau să câștige trese politice pe seama noțiunii de regalitate. Cred că primul lucru care ar fi trebuit să fie reglat – și era de datoria reprezentanților noului regim instalat la București, după decembrie1989, s-o facă – este să restabilească locul istoric pe care-1 ocupă de drept Casa Regală. Mai bine de opt decenii, la cârma României s-au aflat descendenții familiei de Hohenzollern. Sub ei, România a parcurs un drum lung și sinuos, de la condiția de teritoriu supus Înaltei Porți, la aceea de națiune europeană modernă.Istoriografia comunistă a încercat să ignore și să mușamalizeze acest rol, punând accentul pe episoadele regretabile ale vieții de familie.Autoritățile de după '89 nu numai că nu au făcut eventualele reparații,dar chiar au intrat într-un conflict deschis, soldat cu scene și întâmplări ce aveau să ne confere o imagine de neinvidiat: refuzuri ale intrării în țară, urmăriri pe autostradă, expedieri – pachet, etc. Manevrat cu grijă în campania electorală din '96,stindardul monarhismului a fost abandonat în debaralele Cotrocenilor. Și, odată cu el, au avut aceeași soartă și măsurile de necesară restituire morală care ar fi trebuit să însoțească trecerea prin istorie a familiei de laVersoix.O istorie în care penultima zi națională din acest secol ar fi trebuit-și ar fi putut – să fie o etapă.
Titlu: Lungul drum al Kentului...
Nr Editie: Data: vineri 05 noiembrie 1999
Când am declanșat, la sfârșitul lui '92, lunga campanie de presă împotriva contrabandei cu țigări, în LIBERTATEA („Drumul Kentului"), n-am bănuit nici un moment că buba e atât de mare și că boala e cronică. Am avut senzația că, profitând de balamucul din țară, de lipsa de eficiență a instituțiilor statului, câțiva arabi mai înfigăreți și-au construit o rețea de făcut bani pe seama naivității românilor. Când au început să apară și nume de români - în frunte cu celebrul comisar al Gărzii Financiare, Gheorghe Florică, plin de miere până la coate, dar transformat în justițiar de o Opoziție care avea nevoie de instrumente în lupta sa politică - am înțeles că nu e vorba de cine știe ce soi de „purificare etnică" și că miza începe să capete amploare. Ceea ce părea a fi fost stins prin. ancheta ce s-a finalizat, târziu și tardiv, cu procesul intentat con- trabandistului libanez Nassar, a ars mocnit, printre mandate și guverne. Iată că acum, la mai bine de un an de la ceea ce presa a numit „Țigareta 2", constatăm că n-am văzut decât vârful unui aisberg - un aisberg în valoare de miliarde de dolari, strânși din țară și expediați pe aiurea, de tot soiul de întreprinză-tori fără culoare politică. Dar cu sprijin clar, deloc neinteresat. Abia la anul vom vedea cât din aceste sume vehiculate subteran va fi scos la iveală sub formă de fonduri electorale. Va fi, clar, cel de-al cincilea scrutin alimentat direct de la „țâța" contrabandei pe care nimeni n-a avut și nu are interesul să o curme, atâta timp cât banii n-au miros și cât Consiliul Europei consideră doar fumatul ca fiind dăunător sănătății. Nu și traficul.
Titlu: Halal să-ți fie, nație română!
Nr Editie: Data: sâmbătă 06 noiembrie 1999
Scandalul din fotbal pare a fi venit la momentul cel mai potrivit pentru a estompa câteva dintre celelalte probleme cu care ne confruntăm taman acum, la început de iarnă. Între costul gigacaloriei și gâlceava dintre Hagi și Pițurcă, balanța interesului public se înclină serios spre cea din urmă. Pagini întregi de gazete și diverse emisiuni de televiziune întorc pe toate fețele natura conflictului intervenit între antrenorul naționalei și vreo trei dintre cei mai proeminenți jucători, exact în momentul în care campania pentru EURO 2000 pare să se încheie cu succes. Analiștii iau la bani mărunți și pe îndelete bilanțul naționalei, tacticile adoptate, compatibilitățile și incompatibilitățile caracteriale dintre protago-niști, contextul geopolitic în care se manifestă conflictul, în timp ce publicul, emotiv, suferă împreună cu fiecare dintre părțile implicate. Nu lipsește mult pentru ca isteria generală să nu provoace un refe-rendum național pentru a se lua o decizie cu suport profund, în legătură cu continuarea sau desfacerea mariajului dintre fostul jucător al Stelei și actualii jucători ai lui Galatasaray. Era să zic că mai lipsește doar intervenția Parlamentului, dar aceasta s-a produs deja prin scrisoarea oficială trimisă părților impli-cate, de către șefii Comisiilor de Sport din cele două Camere. Naivii se vor cruci și se vor mira tare de amploarea și consecințele chestiunii, trăgând concluzia că, de la Revoluție încoace, aceasta pare să fie cea mai emoțională și mai mediatizată întâmplare publi-că. Naivii, pentru că cei care mai știu câte ceva despre sportul românesc știu că, de fapt, toată tărășenia constă în faptul că, după ce 1-a impus ca antrenor pe Pițurcă, procuratorul Becali a ajuns la concluzia că acesta nu-i mai servește interesele și că, deci, trebuie schimbat. Ceea ce, conștiincioși, oamenii de la Federație vor și face, pentru că nu e bine să te pui cu Becali: mâine – poimâine te schimbă și pe tine. Într-o țară în care nu mai există autoritate de nici un fel, iată o rază de speranță autoritară: un om poate să-i pună pe toți ceilalți pe jar, atunci când interesele i-o cer. Halal să-ți fie, nație română!
Titlu: Vremea comisarilor
Nr Editie: Data: luni 08 noiembrie 1999
Pentru români, din a căror memorie colectivă nu s-au șters încă traumele legate de suzeranitatea sovietică din anii '50, noțiunea de „comisar" are o conotație foarte precisă: împuterniciții Moscovei, care, în numele comunismului învingător, aveau dreptul de a tăia și spânzura pe meleagurile eliberate de tirania capitalistă. Astăzi, când comisari ai Uniunii Europene și ai altor instituții continentale își fac apariția pe la București, instinctiv am o strângere de inimă. Știu foarte bine că termenii nu sunt comparabili, că semnificația și atributele sunt altele, ca și perspectiva.Însă simplul fapt că cineva vine de undeva, pentru a ne spune ce trebuie să facem sau pentru a verifica dacă am făcut cum ni s-a spus, mă face să mă întreb ce blesteme istorice fac să atârne întotdeauna deasupra capetelor noastre o sabie a lui Damocles. Probabil că un alt soi de comisari au apărut pe aceste meleaguri și după cucerirea Daciei de către romani, iar în perioada în care am fost supuși ai Imperiului Otoman, aceiași purtau turbane și șalvari. Esența a rămas însă aceeași.... Este fără rost să învinuim pe cineva pentru această condiție. Singurii vinovați suntem noi și cei pe care ni i-am cocoțat pe uneri, pentru a ne arăta direcția. Și incapacitatea noastră, devenită cronică, de a ne organiza și de a ne chivernisi fără ca alții, să vină și, în numele intereselor lor, să ne lămurească despre natura intereselor noastre. Comisarii - cu sandale, șalvari, cizme sau pantofi de lac - tind să devină una dintre constantele existenței noastre. Să-i privim și să ne privim cu realism și cu suficient de multă înțelegere. Căci n-avem încotro.
Titlu: Lecția Brașovului
Nr Editie: Data: marți 09 noiembrie 1999
Proteste, marșuri, sticle incendiare, bolovani, scutieri, clădiri publice în flăcări și avariate. Este un scenariu care, după debutul său din decembrie '89, se repetă aproape invariabil, la diferite intervale de timp. S-a produs în 12 ianuarie '90, în 20 februarie '90, în 13 iunie '90, în 26 septembrie '91, s-a rărit, un timp, pentru a reveni în forță, mai întâi în ianuarie și februarie și acum, în noiembrie '99. Tentația acestui tip de protest, relativ de înțeles pe fondul de debusolare generală al perioadei post-decembriste, este - teoretic, cel puțin - greu de înțeles acum, după aproape zece ani de democrație. Sau de „aproape democrație", dacă vreți și dacă sunteți de acord cu teoria care stabilește la 20 de ani durata minimă de însușire a acestei materii. Să nu se fi schimbat, oare, nimic în viața și mentalitatea oamenilor? Să nu se fi înțeles încă faptul că, dacă în '89 aveam cu toții un dușman comun - teroarea ideologică a statului totalitar, astăzi nu mai putem pune în balanța reacțiilor aceiași termeni antagoniști? Pradă furiei mun-citorilor brașoveni și exploziei care însoțește, în mod de-a dreptul tradițional, orice manifestare de stradă, n-a mai căzut, ca în '87, de exemplu, cuibul puterii totalitare, vinovată de condiția tot mai precară a cetățeanului român, ci însuși , simbolul unei noi administrații, purtătoare a speranței majorității că schimbarea va aduce binele mult râvnit. Împotriva cui s-au răzvrătit muncitorii brașoveni? Împotriva celor pe care chiar ei i-au adus la puterere? Împotriva celor de la care se așteaptă împlinirea a tot ce nu s-a împlinit vreme de un deceniu? Evenimentele de la Brașov oferă o lecție, greu de asimilat, ca orice lecție neînvățată la timpul său: că bunele intenții - la fel ca și cele rele - nu țin de foame. Și că incompetența la fel ca și reaua voință, ca și minciuna, ca și disprețul - nu poate spera la circumstanțe atenuante.
Titlu: Fotbalul, post-Pițurcă
Nr Editie: Data: miercuri 10 noiembrie 1999
Soarta destoinicului, dar arogantului și nediplomatului antrenor al echipei naționale a fost tranșată în doi timpi și trei mișcări: nici măcar n-a fost necesar ca procuratorul Becali să mai tragă vreo sfoară la fața locului, ocupat fiind cu noi vânzări de jucători, că Biroul Federal, în frunte cu. neînduplecatul Mircea Sandu, i-a arătat guralivului antrenor cartonașul roșu.Fără drept de apel! Presupun că, până în ultimul moment, Pițurcă n-a crezut că se va întâmpla așa ceva. A crezut că palmaresul naționalei sub conducerea lui sfidează orice altă opțiune: cum să-l dai afară pe cel care a calificat echipa la competiția europeană, fără să piardă nici un meci? Ei bine, uite că s-a putut. Și s-a putut pentru simplul motiv că cel care l-a pus - 1-a impus, mai bine zis - și-a schimbat, între timp, părerea și nu-l mai vrea. După 1990, fotbalul românesc a evoluat invers proporțional cu democrația. Aici s-a întâmplat exact pe dos de cum se întâmplă (sau ar trebui să se întâmple) în restul societății. În fotbal s-a instalat sistemul totalitar al banului care determină orice decizie, indiferent cât de hazardată, și o ascultare deplină din partea celor plătiți să nu miște în front. Un singur om, cu alți câțiva pe lângă el, hotărăsc ce e bine și ce nu e bine pentru fotbalul românesc. Pentru fotbaliștii români. Pentru spectatorii români. Fotbalul a devenit locul unde banii se fac prin meciuri câștigate sau pierdute înainte de a fi jucate, prin jucători al căror joc bun sau prost e hotărât de alții, printr-o uriașă manipulare a opiniei publice și a unor instituții importante ale statului de drept. Episodul Pițurcă este cât se poate de sugestiv în acest sens. Și nu doar atât: el este și. un avertisment pentru cei cărora li s-ar năzări, la un moment dat, că s-ar putea și altfel.
Titlu: Ce-ați făcut în ultimii patru ani?
Nr Editie: Data: joi 11 noiembrie 1999
Într-o discreție pe care ar fi agreat-o, dar pe care nu o merită, Corneliu Coposu, cel trecut între drepți în urmă cu patru ani, a fost evocat printr-o ceremonie sobră, la mormânt. N-a fost de față niciunul dintre politicienii care nu obosesc să-și clameze obârșia intelectuală în principiile marelui dispărut. Soarta, atât de nedreaptă cu el, i-a făcut o favoare: l-a scutit de a mai apuca ziua în care discipolii (sau mai ales epigonii) săi aveau să se cațere, purtați de valul nemulțumirii populare, în căruța Puterii și, apucând viguros hățurile în mâini, aveau să intre, cu mare repeziciune, cu oiștea în gardul speranțelor. Pentru că mi-e greu să cred că autoritatea sa ar fi fost suficientă pentru a modera frustrările și ambițiile urmașilor nerăbdători să se împărtășească din sfântul ciolan. Au trecut, deci, patru ani de când Seniorul a fost condus pe ultimul drum de cei care i-au jurat credință și s-au legat să-i urmeze neabătut calea. Cum se întâmplă de obicei, morții sunt cu morții, în timp ce vii au treburile lor lumești. Parafrazând o interogație de succes lansată la mitingul de pomină din 12 ianuarie 1990, aș îndrăzni să-i întreb pe toți cei ce se consideră descendenți în linie directă și beneficiari testamentari ai lui Corneliu Coposu: Ce-ați făcut, domnilor, în ultimii patru ani? Ce-ați făcut, pentru ca memoria dispărutului să rămână vie, pentru ca modelul său să rămână viabil? Cum ați administrat moșternirea de principii și de convingeri? Cum ați făcut-o să rodească? Sunt, desigur, întrebări retorice, al căror răspuns, dacă suntem doar puțin atenți, îl putem ghici arucând doar o privire în jurul nostru... Sau citind ziarele.
Titlu: Greaua moștenire
Nr Editie: Data: vineri 12 noiembrie 1999
Pentru noi, românii, una dintre noțiunile perene și un subiect cu infinită capacitate de a fi disecat este "greaua moștenire". Mi-e destul de ușor să-mi imaginez cum a evoluat noțiunea, de-a lungul istoriei. Probabil că administratorii romani ai Daciei au acuzat „greaua moștenire dacică" în rapoartele lor către Roma, în încercarea de a explica dificultățile tranziției de la o societate tribală, bazată pe proprietatea comună a viilor și a vitelor, la una de tip modern, în care proprietatea privată a patricienilor constituia motorul progresului. Asemenea, domnii pământeni se vor fi plâns îndelung de „greaua moștenire fanariotă" și de năravurile sădite de aceasta într-o societate aproape neputincioasă în a face pasul spre un nou secol. Cât de grea a fost „moștenirea" pe care au preluat-o comuniștii de la capitaliști știm, majoritatea dintre noi, foarte bine. După cum doar pruncii postdecembriști s-ar putea să nu știe ce moștenire grea a lăsat Ceaușescu Revoluției, tot mai des numite „evenimentele din decembrie". Stau și mă întreb: oare cu „greaua moștenire pedeserislă" preluată de Convenție, se va sfârși acest cerc vicios al istorici noastre? Nu cumva, peste doi ani, ni se va cânta din nou o arie a „grelei moșteniri", de astă dată țărăniste, pe care cine știe ce nouă Putere o va reclama, ca piedică majoră în calea tranziției? Spirit pătrunzător și analist lucid al realității românești, fostul ambasador britanic la București, Cristopher Grabbie, se referă, într-o analiză a situației din țara noastră la acest sindrom: „Din examinarea acelei situții, s-a creat acum, o întreagă știință în România... Taberele angrenate în dispută deturnează atenția publică de la problemele stringente...". Adăugând: „Mijloacele de informare în masă sunt libere, dar au o conduită dezastruoasă. Presa e iresponsabilă. Televiziunea, și Radioul sunt de asemenea iresponsabile și sunt în mâini nepotrivite". Aferim, mister Crabbie!
Titlu: "Argumentul" lui Băsescu
Nr Editie: Data: sâmbătă 13 noiembrie 1999
Intenția dlui Băsescu de a introduce organul ministerial în orificiile sindicale a făcut vâlva în presă, gazetele întrecându-se în a reproduce, pe prima pagină, schimbul de amabilități dintre cele două tabere, în cursul cărora nimeni nu a vrut să se lase mai prejos. Reacțiile ambelor părți par de înțeles - până la un punct - și ele derivă dintr-o lehamite generată de lipsa oricărei surprize. Pentru că cel puțin în acest domeniu - mă refer la Transporturi - formele pe care le îmbracă protestul nu reușesc, în mod obiectiv, să-i lase indiferenți pe oameni. Grevele feroviare au punctat în modul cel mai dur și mai păgubos lungul „război rece" dintre guverne și sindicaliști. Și unii, și alții par a se fi săturat de monotonie și poate că de aceea au început să-și condimenteze dialogul cu amănunte picante. Este faza de „golăneală", domeniu în care sindicaliștii cu veleități par a-și fi găsit nașul în marinarul care a ancorat în Palatul CFR. Este, totodată, momentul care prevestește că, odată consumate și urările de bine, nu mai rămâne altă soluție decât cotonogeala. Pentru că, așa cum spuneam, lucrurile au ajuns într-un punct mort: tot mai des și mai cu hotărâre, sindicatele cer exact ceea ce economia prezentă nu poate oferi - slujbe sigure și salarii mai mari! Tot mai des și mai fără speranță, guvernul își întoarce pe dos buzunarele goale, gest care pare să-i lase indiferenți pe protestatari, și ei tot mai imuni în fata discursurilor explicative care li se servesc cu regularitate, de nouă ani. Așa că mă întreb, cu toată rezerva față de procedeu, dacă nu cumva argumentul care poate să readucă lumea cu picioarele pe pământ este tocmai cel folosit de dl Băsescu. Cine știe...
Titlu: Așa să-i ajute Dumnezeu!
Nr Editie: Data: marți 30 noiembrie 1999
Unul dintre motivele pentru care Europa se uită chiorâș la noi, în materie de integrare, este și absența unor legi prin care se stabilește Statutul anumitor categorii sociale și profesionale. Între acestea, la loc de cinste este statutul funcționarului public. De zece ani, milioane de amploaiați ai statului există și funcționează fără a avea la bază reglementări de ordin elementar. Pentru că nimeni - nici măcar el, funcționarul public - n-a fost interesat într-o tranziție prelungită ca a noastră, orice reglementare nu face decât să îngrădească drepturi pe care oamenii și le arogă de la sine, ca pe ceva dobândit printr-un soi de luptă, de tipul celei împotriva dictaturii. Să terminăm cu domnia bunului plac, cu sancționările abuzive pentru întârzieri, absențe nemotivate, lucrări neefectuate și așa mai departe. Să terminăm cu datul afară - nu pentru incompetență, bineînțeles, ci pentru că cineva are ceva cu respectivul. Nicăieri, probabil, democrația prost înțeleasă și germenii anarhiei nu s-au manifestat cu mai mult aplomb decât în zona funcționarului public, unde s-a pritocit corupția generalizată ca într-un veritabil laborator, dând la iveală forme monstruoase, de transformare a funcțiilor publice în veritabile tarabe, ca pe vremea fanarioților. Nici unul dintre guvernele precedente, sprijinite pe eșafodajul de funcții și interese publice, nu a avut tăria să ia taurul de coarne și, cu riscul acuzelor de întoarcere la dictatură, să plaseze aceste activități în cadrul constituit și controlat legal. O va face, se pare, Guvernul Vasile, printr-o ordonanță de urgență - pentru că Parlamentul numai timp de așa ceva nu are. Promulgarea nu va fi o problemă. Aplicarea, în litera și spriritul statutului, va fi, însă. Și aici nu m-aș referi la altă prevedere decât următoarea: „Funcționarii publici nu pot exercita, la societățile comerciale cu capital privat, activități cu scop lucrativ care au legătură cu atribuțiile ce le revin". Păi ce vor face funcționarii Ministerului de Finanțe, din Administrațiile financiare care, în proporție de 90 la sută, prestează astfel de activități pentru privați? Sau cum vor fi controlați și cum se va stabili această incompatibilitate, cunoscută, de altfel, tuturor celor care au vreo legătură cu domeniul? O soluție s-ar putea să fie... teama de cel de Sus! Pentru că același punct din statut stipulează că jurământul depus la învestire de către funcționarul public se va termina cu „Așa să-mi ajute Dumnezeu!".