Punctul pe Y, octombrie 1999

Titlu: Modelul craiovean
Nr Editie: Data: vineri 01 octombrie 1999
Între întâmplarea cu ziaristul de la Craiova, arestat pentru luare de mită într-un context destul de neclar, și în- tâmplarea celor doi procurori, dați în vileag ca mari amatori de spectacole porno pe viu, este o strânsă legătură, bazată, în primul rând, pe incitare și premeditare. Este clar că și ziaristului, și celor doi procurori li s-a întins câte o cursă, și unul, și alții riscând cu mult prea multă naturalețe - ceea ce înseamnă că erau obișnuiți cu mediul și metodele și că se credeau suficient de infailibili pentru a se mai gândi și la consecințe. Din păcate, modelul de publicitate în limita șantajului este de-acum comun, înțr-o presă confruntată cu mari, tot mai mari dificultăți economice. Ceea ce s-a întâmplat la Craiova se întâmplă și la case mai mari, iar faptul că acesta este primul caz instrumentat de justiție nu modifică cu mult datele problemei. Puterea pe care o deține instituția partidului, în special în colectivitățile mai puțin dense și mai puțin diverse, se află la originea unui întreg șir de nedreptăți, parafate legal, dar și a unei conștiințe a infailibilității. Faptul că procurorii au știut că sunt filmați și că au acceptat să-și joace penibilele roluri demonstrează că ei se considerau de neatins, deasupra regulilor ce-i guvernează pe alții. Șefii lor s-au prevalat de scuza că oamenii erau în timpul lor liber, în care pot să facă ce vor. Ce vrea poate să facă atât în timpul liber, cât și în cel „socialmente necesar" omul fără o responsabilitate publică, fără un mandat de reprezentare. Or, cei doi reprezentau legea, garanția de aplicare a ei. Mi-e greu să cred că cineva poate să-și facă noaptea de cap, să calce în picioare orice reguli, iar ziua să stea drept, neclintit, în fața celor care încearcă să atenteze la principiile conviețuirii și ale dreptului. Și într-un caz, și în celălalt, avem de-a face cu un model pe care societatea buimacă de tranziție l-a creat și tinde să populeze cu el teritorii eliberate de morală și bun-simț: un soi de Mr. Hyde - Dr. Jekyll, care una predică și alta fac.
Titlu: Dezintegrarea europeană
Nr Editie: Data: luni 18 octombrie 1999
Alinierea României la startul discuțiilor privind integrarea în Uniunea Europeană este un succes pe cât de neașteptat, pe atât de puțin meritat de către cei care au avut, în ultimii trei ani, responsabilitatea acestui demers - recte, de către dl profesor (de liceu!) Alexandru Herlea, șeful Departamentului pentru Integrare Europeană. Istoria acestui domn ministru este la fel de exemplară, ca și ansamblul din care face parte. Coleg sau prieten cu unul dintre liderii țărăniști, domnia sa a fost răsplătit pentru devotamentul arătat cauzei, printr-un portofoliu, pentru care a trebuit să-și sacrifice liniștea și cetățenia franceză. Nu însă și familia, rămasă la post pe malurile Senei, către care dl ministru se îndreaptă ori de câte ori are ocazia de a-și reîntregi familia pe banii statului. Până nu de mult, dl Herlea făcea echipă cu un alt sacrificat - dl Liviu Hagea, fost ministru al Comerțului, și el cu familie pe la Bruxelles - loc prin care treceau toate deplasările sale europene. Amândoi își slujeau țara în timpul care le rămânea liber între două călătorii. La dl Hagea s-a văzut mai repede că nu-i era ușor și a fost pus la treabă, pe 10 000 de dolari, la World Trade Center, în timp ce dl Herlea a continuat să transpire, sărind dintr-un avion în altul și constatând pe viu distanța care ne separă de Comunitatea europeană. Nimeni nu știe cu precizie dacă și ce a produs dl Herlea în materie de integrare, opera sa rămânând secretă. Atât de secretă, încât nici premierul nu s-a dumirit, de când e la palatul Victoria, cu ce se ocupă ministrul său țărănist. Motiv pentru care umblă vorba că, la departamentul cu pricina, se vor face niscai schimbări, până ce organismul n-apucă să contribuie prea activ la dezintegrarea europeană a României.
Titlu: Business și educație
Nr Editie: Data: marți 19 octombrie 1999
Modelul capitalist implementat în economia românească după 1989 a adus cu sine toate excrescențele și păcatele de care, în economiile avansate, s-a curățat de-a lungul a sute de ani de exerciții democratice și de rigoare legislativă. Ceea ce populația a receptat sub denumirea de „capitalism sălbatic" nu este decât o modalitate rudimentară de a obține profit cu orice preț - dar mai ales cu un preț cât mai mic al efortului propriu, în conformitate cu un model ce a funcționat cu relativ succes - cel al SRL-urilor căpușă, care au supt cu vigoare puțina vlagă a decapitalizatelor întreprinderi de stat. Intrarea pe piața românească a marilor firme occidentale a adus cu sine - în majoritatea cazurilor - alte mentalități și o altă civilizație, referitoare nu numai la modul de obținere a profitului, ci și la natura relațiilor interumane. Nu puține firme românești au asimilat această lecție și încearcă să o pună în practică, asumându-și un standard ce va deveni - în perspectiva integrării europene - obligatoriu pentru supraviețuire. Am asistat, la finele săptămânii trecute, la un eveniment căruia gazdele n-au dorit să îi dea o altă dimensiune decât aceea a unei sărbători de familie. Firma suedeză ORIFLAME și-a inaugurat noul său sediu din Capitală - o construcție modernă, modern dotată, în valoare de câteva milioane de dolari - profitul din ultimii ani, reinvestit. Am spus „firma suedeză", deși întregul staff - în frunte cu directoarea Monica Tatoiu - este românesc. Inaugurarea a fost însoțită de o paradă a modei, în care ținuta executivă a fost prezentată chiar de către echipa de conducere, și de o conferință de presă, în care dinamicul manager și-a expus profesiunea de credință: dorința ca spiritul de afaceri să fie însoțit de un corespunzător demers educativ, pe palierele civilizației, patriotismului, moralei. Săptămânal, dna Tatoiu va invita, la o întâlnire cu personalul firmei, oameni reprezentativi din diferite domenii, pentru a discuta aplicat problemele care îi interesează. Am recepționat cu interes și plăcere acest model de îmbinare a spiritului de afaceri cu spiritul civic, cu speranța că acesta va deveni o constantă a capitalismului românesc.
Titlu: Aveți puțintică răbdare
Nr Editie: Data: miercuri 20 octombrie 1999
În sfârșit, se pare că CSAT-ul a înțeles ce-i preocupă și ce-i îngrijorează mai tare pe oameni. Ne-a spus-o chiar președintele Constantinescu, în cadrul unei alocuțiuni televizate, luni seara. Poate să pară surprinzător, dar, iată, omul de rând, simplul cetățean, e mai puțin impresionat de isprăvile unui Păunescu sau Temeșan, sau Răducan, sau Maimuț, sau chiar Truțulescu, isprăvi măsurabile în miliarde, decât de ce i se poate întâmpla chiar lui: dispariția portofelului, în care se afla toată pensia, în înghesuiala din autobuz; sentimentul că, atunci când se întoarce seara acasă, pașii pe care-i aude în urmă pot fi ai unui tâlhar ce nu ezită să-i dea în cap pentru a-i lua ceasul de la mână; groaza trezirii din somn la auzul pașilor furișați ai hoților ce i-au intrat în casă pe fereastră, în stare să-1 înjunghie pentru câteva zeci de mii de lei; strângerea de inimă cu care părinții își așteaptă copiii să vină de la școală, la gândul că un violator sau un pedofil le pot aține calea, mutilându-i pe viață. Pentru omul de rând, simplul cetățean, pensia din portofelul furat înseamnă mai mult decât miliardele ciordite de Bivolaru și Cataramă la un loc, de la băncile la care el, oricum, nu are acces și de unde n-ar fi reușit, punându-și garanție copiii și părinții, să obțină nici măcar un milion. Asta se pare că au înțeles, în sfârșit, domnii din CSAT și președintele Constantinescu. Și au hotărât ca, de la 1 decembrie, militarii în general și polițiștii în special să primească cu 50 la sută mai mulți bani, pentru a avea mai multă tragere de inimă în hăituirea tâlharilor și a borfașilor. Stimați simpli cetățeni, mai răbdați puțin. Până la 1 decembrie nu mai e mult. Și, dacă până atunci unora li se va mai fura pensia, altora li se va da în cap pentru a li se lua ceasul, pe unii îi vor călca hoții în propria lor casă și altora fiicele le vor fi violate în lift, prețul e încă prea mic, pentru siguranța ce se va instala de atunci înainte.
Titlu: Ora astrală a lui Cunescu
Nr Editie: Data: joi 21 octombrie 1999
Când am aflat că la congresul PSDR-ului au fost prezenți circa 1 000 de delegați, mi-am adus aminte de gluma în care se spunea că membrii acestui partid încap într-o Dacie și m-am gândit că la reuniunea în cauză participă toți pesederiștii, împreună cu familiile, prietenii și vecinii. Lăsând gluma la o parte, cred că acest congres constituie o piatră de hotar în politica românească: este pentru prima dată când conducerea unui partid recunoaște că a fost slabă, că n-a făcut mai nimic și, prin domnul Cunescu, hotărăște ca se retragă pentru a lăsa locul altora mai buni! Nu mi-ar fi trecut prin cap că așa ceva e posibil, dar iată că domnul Cunescu, mult ironizatul, are ora sa astrală și isi culege laurii tocmai prin această recunoaștere. În sinceritatea sa de-a dreptul naivă, domnul Cunescu a crezut că gestul său poate constitui un exemplu pe care alți lideri, depășiți de timp și probleme, se vor grăbi să-1urmeze. Meritele domnului Cunescu sunt cu atât mai mari cu cât am sentimentul că va rămâne unic în această galerie a gesturilor autentice. Cine să-1 urmeze? Domnii Diaconescu și Quintus? Nici morți! Dânșii, acum, își pun alte probleme: ce vor face cu PSDR-ul? Îl vor primi înapoi în Convenție? Domnul Diaconescu zice că nu, că n-are performanțe. Dar când s-a făcut Convenția avea? Sau atunci era bun pentru imaginea unei Opoziții unite cu rezonanță istorică. Este foarte probabil că atâta timp cât va mai ființa de sine-stătător, PSDR-ul nu va face gaură-n cer și-n sondaje. Acest partid este ca o fată săracă ce n-a moștenit de la iluștrii săi predecesori decât un blazon pe care va încerca să-1 ofere pețitorului care va da mai mult. Iar la orizont se zăresc câțiva băieți din popor, cu buzunarele burdușite, care doresc să participe la Balul Debutantelor.
Titlu: Alcoolemia salvează meritocrația!
Nr Editie: Data: vineri 22 octombrie 1999
Cea mai rentabilă crimă parc a fi, în ziua de astăzi, aceea comisă cu mașina. Ai boală pe cineva, vrei să-1 scoți (la propriu) din circulație? Nu-ți rămâne decât să găsești un fiu de lăutari celebri sau un la fel de celebru folkist, să-i dai să bea zdravăn și să-i arăți pe cine trebuie să curețe. Succes garantat! Mai există o variantă: să iei un barosan din lumea afacerilor, sau un șef de serviciu secret. Aici însă, cred că e ceva mai scump și mai riscant. Pentru că lăutarul poate să invoce în apărarea sa sacrificiile făcute pentru a purta pe meridiane mesajul artei interpretative românești, iar folkistul - contribuția sa activă la schimbarea regimului politic prin interpretarea unor cântece militante în diferite piețe. Puși în fața unor asemenea cazuri, anchetatorii vor fi cu ochii în patru și nu vor risca cu nici un preț să fie taxați drept călăi ai artei interpretative sau - Doamne fe- rește! - ca având alte opțiuni politice: după ce au tras, ani lungi, de dușcă, votcă Stolicinaia, să le pută și cel mai fin whisky scoțian, conform teoriei „Cine a supt cinci ani la ruși...". Soluția miraculoasă e alcoolemia. La omul simplu, neumblat prin lume și prin politică, aceasta este staționară. La meritocrați e variabilă: mai nou o sticlă dată pe dușcă își face efectul în capul meritocratului doar după vreo două ore, când nefericiții sunt deja morți și accidentul comis cu brio! Alcoolemia asta se mișcă ceva de speriat, coborând la minimul care desparte infracțiunea de contravenție când ți-e (lui, adică, făptuitorului) lumea mai dragă. I-ați văzut cumva în pușcării pe fotbalistul Mironaș, pe colonelul Bernevig? Nici pomeneală. S-ar putea să nu-1 vedeți nici pe Sterian. Pentru că, în România, mai nou, alcoolemia salvează meritocrația. La pușcărie merg fraierii...
Titlu: Bellu și Bela
Nr Editie: Data: sâmbătă 23 octombrie 1999
Micuța gimnastă Maria Olaru, campioana mondială la individual compus, la Campionatele de gimnastică din China, este o victimă a propriei sale performanțe. Cu nimic mai prejos decât cele ale Nadiei Comăneci sau Laviniei Miloșovici, titlul său n-a stârnit delirul și entuziasmul ce ne-au cuprins atunci când la Montreal s-a cântat imnul României. Ba, aș putea spune chiar că știrea s-a amestecat printre alte titluri de primă pagină, iar televiziunea s-a mulțumit cu o scurtă declarație din care am înțeles că viața campioanei nu va fi modificată de succesul obținut. Este, desigur, nedrept faptul că inimile nu ne-au tresăltat ca în urmă cu 10-15 ani, că fetițele de astăzi nu-și mai doresc să devină o a doua Maria Olaru - chiar Nadia Comăneci face figură de anonimă în publicitatea RomTelecom- ului. Timpul a trecut și ne-am obișnuit cu performanțele, Antrenorul Bellu are la activ galoane net superioare lui Bela. El a dat nu doar o generație de campioane, ci vreo trei. Dar nu are nici banii lui Karoly (e foarte mulțumit cu cei 500 de dolari pe care i-i dă Comitetul Olimpic) și nici condițiile acestuia. Ca și Maria Olaru, Octavian Bellu este un muncitor pe care nu-1 deranjează faptul că nu e adulat precum fotbaliștii și nici băgat în seamă precum procuratorii. Nu-1 mai deranjează indiferența sau ușurința cu care receptăm, astăzi, o performanță ce altădată ne-ar fi făcut să ne credem în raiul sporturilor. Acesta este mersul lucrurilor și poate că sporturile acestea ce țin la galoanele și la valoarea lor nu mai constituie canalul de defulare al tuturor renunțărilor și frustrărilor dintr-o existență strict controlată. Astăzi ne putem permite să ne luăm libertatea de a nu mai fi impresionați de o Maria Olaru și, de ce nu, de Octavian Bellu. Și nu cred că este cea mai fericită dintre opțiuni. Și nici cea mai corectă.
Titlu: Aplauze fără voturi
Nr Editie: Data: luni 25 octombrie 1999
Domnul Caramitru, ministrul Culturii, declară plin de amărăciune, după votul pentru președinția UNESCO, la care a candidat plin de speranțe: ,,Am ținut un discurs încununat cu aplauze. Cu toate acestea, nu am primit nici un vot!" Ce zic eu amărăciune - consternare pur și simplu! Aventura candidaturii ministrului român a eșuat în penibil, dar ar fi fost suficiente semne că nu exista nici o șansă. Aș spune chiar că mai multe șanse avea „ziaristul" Nahorniac să devină președintele României, decât actorul Caramitru să devină șeful culturii mondiale. Nu știu cine și de ce 1-a îndrumat să facă acest pas pe care, este cert, cu acea candoare proprie marilor actori, interpretul lui Hamlet 1-a luat în serios. Atât de în serios, încât a obținut și mulți bani de buzunar pentru acest scop, bani pe care n-a apucat să-i cheltuiască decât în parte. A reacționat însă cu aplomb când s-a pus la cale ancheta parlamentară față de modul cum sunt cheltuiți (era să zic: irosiți) banii culturii, recurgând la un șantaj sentimental - vezi, Doamne, ce-o să zică „lumea" când va afla că unul dintre cei mai importanți candidați la funcția supremă în cultură este hăituit la el în țară, ca ultimul deturnător de fonduri! Argumentul său a convins. Comisia și-a văzut de alte treburi, iar dl Caramitru și-a făcut numărul. Cu rezultatul de acum cunoscut. Eu cred că atât dl ministru, cât și cei care l-au susținut au văzut competiția în cauză ca un fel de loterie: hai să candidăm, poate punem mâna pe lozul cel mare! Dacă l-ar fi întrebat pe dl Hăulică, cel care, de zece ani, se zbate în același sens, și-ar fi putut face o imagine despre ce înseamnă directoratul UNESCO. De ce ar fi primit voturi în această competiție? Ce și pe cine reprezintă? Ce l-ar fi calificat pentru o asemenea demnitate? Priceperea managerială? Talentul politic? Să fim serioși. Este suficient să analizăm puțin persoana noului director și ne vom lămuri: e japonez și a fost ambasador al țării sale la Paris multă vreme. Nu știu dacă a avut aplauze la discurs, dar a avut voturi. Or, o candidatură fără voturi e ca un spectacol fără aplauze.Sau fără spectatri...
Titlu: Resemnarea Puterii
Nr Editie: Data: marți 26 octombrie 1999
Dacă, în 1996, PDSR-ul, ca partid aflat la putere, a intrat în campania electorală decis să recupereze ceea ce pierduse prin actul guvernării, folosind metode diverse - între care și cele „neortodoxe", reclamate cu mânie de adversari - rezultatul scrutinului fiind considerat atunci ca putând oferi, în cea mai rea variantă posibilă, un câștig la prezidențiale și pierderea „la mustață" a legislativelor, astăzi, principalul partid de guvernământ - PNȚCD - pare resemnat. Cu lipsa de diplomație devenită tradițională, președintele Convenției și al partidului, dl Diaconescu, a admis, într-o emisiune televizată, că PDSR-ul și dl Iliescu vor fi următorii „stăpâni" ai țării. O astfel de resemnare, cu un an și aproape jumătate înaite de data previzibilă, a scrutinului, este un semn rău pentru democrație, în general, și pentru puterea de astăzi, în special, pentru că ea dezechilibrează grav întregul sistem politic. Este ca și când, înaintea unui meci decisiv, gazdele acceptă ideea că vor pierde întâlnirea, și încă la scor. În fotbal, o asemenea atitudine ar fi taxată drept vânzare, pentru că, în arena sportivă, șansa trebuie jucată până la capăt. Pe scena politică, anunțarea deznodământului, încă din actul doi, face inutilă continuarea spectacolului, cei mai logic lucru fiind părăsirea sălii de către audiență. Electoratul român, din păcate pentru el, nu poate părăsi sala. El „rămâne pe locurile lui" - vorba cuiva pe care istoria încearcă să-1 uite -, asistând la degradarea continuă a actului de guvernare, nesusținut de o autentică autoritate și decizie legislativă, cu consecințe directe asupra stării de fapt a întregii țări. Pentru că, dincolo de demagogia populistă și de acuzele de circumstanță aduse acesteia, în lipsa unor argumente credibile, România a atins treapta cea mai de jos a tuturor componentelor esențiale ale societății: nivel de trai, stare economică, condiție socială, speranță de viitor. Or, peste toate acestea, resemnarea actualei Puteri are semnificația - gravă - a turnării gazului peste foc.
Titlu: Reformularea naționalismului
Nr Editie: Data: miercuri 27 octombrie 1999
Echilibrul de forțe dintre cele două formațiuni politice, care și-au asumat naționalismul ca program ideologic, a cunoscut și cunoaște modificări și debalansări importante. Evenimentele din martie '90 de la Târgu Mureș au stimulat atât percepția asupra PUNR și UDMR, cât și opțiunile electoratului pentru aceste partide, care au mers practic „cap la cap", până în '96. Momentul „schimbării" a redirecționat ambele programe. Con- fruntat cu disensiunile interne, PUNR s-a rupt, mai întâi, după care a început să-și dilueze și discursul, și prezența (inclusiv cea parlamentară), până la un punct ce-i poate face pe liderii săi să privească fără prea multă nădejde spre baremul următorului scrutin. Acest lucru s-a produs și pe fondul unei treptate deradicalizări a UDMR-ului, care a trebuit să țină cont măcar de unele dintre obligațiile ce-i revin ca participant la guvernare. Țintele sale s-au redus ca număr, dar s-au focalizat pe problemele învățământului și ale autonomiei regionale, nu locale - concretizată în elemente formale (plăcuțe, indicatoare bilingve, monumente). În aceste condiții, discursul naționalist a fost deviat, o dată spre PRM, unde C. V. Tudor a angajat un radicalism tot mai pronunțat, iar a doua oară, spre organizațiile civice aflate încă în siajul lui Laszlo Tokes. Sarcina formațiunii pe care încearcă să o facă să funcționeze la parametri parlamentari profesorul Măgureanu pare, în acest context, a avea șanse de reușită. Pentru că programul Partidului Național Român - cel puțin în teorie - vizează o altă coordonată decât cea utilizată și uzată până acum: un naționalism de sorginte istorică, ce dorește să preia și să refolosească un patrimoniu cu valențe de perenitate. În acest tip de naționalism, profesorul vede fundamentele unei noi atitudini politice, ce are la bază nu atât chestiunile ideologice (aici, de bine - de rău, cam toată lumea vehiculează aceleași noțiuni și își propune aceleași obiective), cât cele practice: adminis- trația devine domeniul prioritar unde urmează să se producă schimbările necesare pentru reafirmarea spiritului și a conștiinței naționale.
Titlu: Mai punem o haină?
Nr Editie: Data: joi 28 octombrie 1999
Refrenul care se făcea auzit, pe vremea când frigul începuse să se instaleze tot mai temeinic în casele și în sufletele noastre, era: „tovarășul nu știe, îl mint ăștia și el îi crede". Era o scuză convenabilă și, cine știe cine - ori predispoziția noastră națională de a ne menaja proiecțiile ideale, ori chiar specialiști în dezinformare ai hulitei instituții - o pusese în mișcare, pentru a deturna resentimentele publice spre ceata de „Moțoci" a administrației vremii. Tovarășul, însă, știa și s-a dat chiar de gol, atunci când ne-a sfătuit „să mai punem o haină". Pentru psihologia lui megalomanică, toate resursele - inclusiv cele de supraviețuire biologică - trebuiau îndreptate spre susținerea „producției". O producție energofagă și nu de puține ori, inutilă, amplificând stocuri nevandabile, dar care dădeau bine în statisticile „pe cap de om". Consumul „casnic" de energie în deceniul nouă (anii '80-'90) ajunsese aproape de 5%, restul fiind înghițit de industrie. Criza în care fusese aruncată țara, prin încercarea disperată a lui Ceaușescu de a ieși de sub tutela FMI-uIui, i-a fost fatală. Lipsa căldurii a fost cea care a umplut paharul nemulțumirii generale, măturându-1 brutal de pe scena istoriei. Intrată definitiv sub tutela FMI-ului, din motive de incompetență managerială cronică, România anului '99 nu o duce - cel puțin, din punctul de vedere al parametrului enunțat - mai bine. Nici n-a început iarna, și frigul s-a instalat ca la el acasă. Economia nu mai consumă ca pe vremuri, dar energia trebuie achiziționată și plătită. Cu ce bani? Bancorex- ul, care rezolva chestia asta, s-a dus. S-au dus și grijile de vară pentru sania din iarnă, guvernanții fiind ocupați cu alte probleme, mult mai importante - restituirea pădurilor și a imobilelor, de pildă, sau legea lui Ticu. Pe acest fond, președintele repetă, ca un bun elev, greșelile istoriei: ordonă să se dea căldură! Cu ce, de unde? Nu-1 interesează! Nici măcar nu ne mai sugerează paleativul hainei în plus...
Titlu: De ce-l doare fondu'pe domnul Remeș
Nr Editie: Data: vineri 29 octombrie 1999
„D-aia mă doare Fondu'" - a exclamat, în inimitabilu-i stil, ministrul Finanțelor, cu câteva ore înainte ca F.M.I.-ul să ia o decizie în legătură cu condiția pusă României de a obține, înaintea tranșei a doua a acordului, un împrumut de pe piața privată de capital. Ce înseamnă asta? Înseamnă că Fondu' dorea să vadă dacă și de câtă credibilitate se mai bucură România pe „piața liberă" a împrumuturilor - adică acolo de unde ar trebui să facă rost în mod curent de banii de care are nevoie. Pentru că Fondu' e un organism special, un fel de AVAB mondial, care-ți dă cu țârâita dacă faci ce-ți spune el. Și asta pentru că nimeni nu mai crede că tu ești în stare să-ți gestionezi singur nevoile și atunci trebuie să ți se spună: de atâta mănânci, de atâta te-mbraci, de atâta îți vezi de sănătate, iar distracțiile le lași că n-ai nici cu ce și nici de ce. Este cea mai rea situație în care poate să ajungă o țară. Cu atât mai rea cu cât rețetele Fondului n-au prea dat rezultate pe unde au fost aplicate și e greu de conceput că vor da tocmai la noi. Dacă în urmă cu vreo trei - patru ani reușeam surpriza de a obține un împrumut sindicalizat de pe piața liberă (acord negociat de fostul viceguvernator al BNR, Vlad Soare) era pentru că situația nu devenise încă atât de critică. Pe atunci se mai credea că criza poate fi gestionată, iar tandemul Văcăroiu - Florin Georgescu își mai putea permite luxul să-1 țină pe la uși pe Watson (dacă nu mă înșel, așa-1 chema pe înaintașul lui Zervoudakis). Tot pe atunci, Bancorexul părea o bancă solidă, cu un loc bun în clasamentul est-european și lumea mai credea într-o schimbare. Schimbarea s-a produs, dar nu în direcția așteptată. D-aia îl doare acum pe dl Remeș Fondu'.
Titlu: Imaginea României
Nr Editie: Data: sâmbătă 16 octombrie 1999
Un copil mâncat de un porc; un altul, lovit cu toporul în cap, de un tată scăpat de la balamuc; un sugar învinețit în bătaie și cu picioarele rupte, de un tată pe care-1 deranja cu plânsul său... Imaginile, terifiante, se succed pe ecranul televizorului, în toate cele vreo cinci sau șase buletine de știri ale feluritelor canale, apoi se reiau în jurnalele de noapte. Inima-ți îngheață în fața acestui șocant spectacol al cruzimii și al neomeniei. Ne privim într-o oglinda strâmbă și ceea ce vedem nu ne place. Dar de ce ne-ar plăcea? Unul din sloganurile ultimilor zece ani se referă la „imaginea României" peste hotare. Nu o dată ne-am revoltat împotriva senzaționalismului mass- media internaționale, care reține, cu regularitate, aspecte-șoc desprinse din realitatea românească: aurolaci, copii bolnavi de SIDA, mineri în incursiuni pacificatoare, țigani români luând cu asalt granițele Vestului, bandiți români terorizând seifurile nemțești, imigranți clandestini în conteinerele vaselor transoceanice și așa mai departe. Ne-am revoltat pentru că simțeam că nu aceste lucruri ne caracterizează, că altele sunt faptele sau valorile pe care suntem în stare să le realizăm și să le impunem. De la o vreme, însă, am impresia că noi înșine ajungem la concluzia implacabilă că, la noi, nimic nu mai merge și nimic bun nu se mai întâmplă. S-a instaurat, în mass-media, o viziune apocaliptică asupra traiului de fiecare zi, știrile alarmante și prevestirea catastrofelor devenind un fel de întrecere socialistă. Între acestea, cruzimile și ororile vieții cotidiene tind să devină numitorul comun a ceea ce ajunsesem să considerăm jignitor pentru noi și pentru imaginea noastră.
Titlu: Atentat la Maimuț
Nr Editie: Data: vineri 15 octombrie 1999
Nici nu spera dl Maimuț să aibă parte de o asemenea celebritate și să devină erou peste noapte! Nimic din biografia domniei șale nu-i îndreptățea o atare aspirație. Dar iată cum un glonț scăpat la înghesuială și care-i trece (aproape) prin cap îl propulsează, din rubrica fapt divers, pe prima pagină a gazetelor. Pentru cine nu mai ține bine minte, dl Grigore Maimuț este un fost milițian devenit, după '89, bancher. Și nu unul oarecare, ci un soi de director pe la filiala Lipscani a Bancorexului, unde era în măsură să dea credite barosane pe ochi frumoși. A făcut echipă (bună!) cu Ana Capetti, i-a dat dolari cu sacoșa lui Răducan și, când scandalul a dat în foc, Temeșan i-a făcut vânt. A revenit pe post de justițiar în echipa lui Florin lonescu, o dată cu lovitura dată lui Temeșan, autoinstalându-se pe post.de consilier al noului președinte și șef al comisiei de epurare a oamenilor celui vechi. Apoi a dispărut brusc, pentru a se constata că a fost trimis de Florin lonescu în America, pentru a lichida celebra firmă Megapower. El este expeditorul celebrului container cu documente, ce a făcut atâta vâlvă în urmă cu vreun an. Apoi au început să fiarbă procesele în care deținea capul de afiș, i s-a eliberat mandat și, de vreo șase luni, poliția se chinuie să-1 găsească și să-1 aducă în boxă. Când dă de el - lovitură de teatru: Maimuț se zbate, se bate și pistolul unui polițist se descarcă, probabil accidental. Și de aici - circul: Maimuț - victimă a unui atentat, poliție criminală, Parchetul pune întrebări și să nu vă mirați dacă, în toată aiureala care domnește azi în România, până la urmă polițistul va fi cel care va merge la bulău, în locul lui Maimuț, devenit erou, datorită brutalităților unei poliții abuzive și victimă a unui atentat aproape politic. În România sfârșitului de secol și mileniu, drepturile borfașilor sunt respectate cu sfințenie democratică
Titlu: Drogul puterii
Nr Editie: Data: sâmbătă 02 octombrie 1999
România se vede confruntată cu un flagel la care părea să aibă o anume imunitate: imunitate economică. Prețul drogului era considerat, de către cei mai mulți, o barieră în calea extinderii lui. Suntem prea săraci, iar drogurile sunt prea scumpe - spuneau cei care erau convinși că românii vor apela, în continuare, la drogurile „clasice" , alcoolul și tutunul, pentru celelalte noi rămânând doar o țară de tranzit. Iată însă că realitatea ne ia pe neașteptate și o serie de analize și investigații recente menționează faptul că avem deja un mare număr de consumatori și de utilizatori cronici. Deloc paradoxal, ei nu provin din mediile sărace, ca recurs la mizerie și nevoi. Cei mai mulți sunt tineri, aflați încă pe băncile școlii și provin din familii cu resurse materiale notabile. Drogul este luxul pe care și-1 permit pe banii părinților și „pașaportul" pentru o lume desprinsă din filmele care le servesc drept model. Acțiunea drogului asupra sistemului nervos face din persoanele cu psihic slab, fragil, veritabili sclavi ai uzului. Din păcate, acțiunea de prevemre și de tratament este aproape nulă. În țară există doar o secție sau două unde utilizatorii ar putea fi internați pentru a se încerca dezintoxicarea, iar resursele materiale sunt ca și inexistente. Îmi permit să cred că pericolul cel mai mare vine de la o alta categorie de droguri, între care PUTEREA exercită influențe dintre cele mai răvășitoare asupra unui număr de persoane care s-au trezit în situația de a dispune de existența unor semeni de-ai lor. Paranoia nu mai este zona exclusivă a unui DICTATOR. Ea s-a democratizat, presărând societatea cu nenumărați mici dictatori, convinși că puterea pe care le-o conferă banul sau funcția nu are altă menire decât să manipuleze destinele celor din jur, să transforme hachițele proprii în directive de viață pentru supuși, să le alimenteze egocentrismul și convingerea că, o dată cu succesul economic sau social devin automat mai frumoși, mai deștepți și mai buni. Într-un mediu în care a lipsit coordonata morală a acumulării, boala este - încă - fără leac.
Titlu: Alonzanfandelapatri!
Nr Editie: Data: luni 04 octombrie 1999
Președintele Constantinescu a trimis poporului român, prin intermediul poporului-frate francez, un mesaj de cea mai mare însemnătate: corupția instituționalizată (cunoscută sub numele de „marea corupție") a fost lichidată! Se mai află în stare solidă doar „mica corupție". E drept că aceasta din urmă este foarte răspândită, dar, în opinia președintelui, este mai ușor de urmărit și de tratat „bob cu bob". Domnul președinte ne-a făcut, trebuie să recunoaștem, o surpriză. La doi ani de la lansarea cruciadei, iată că obiectivul a fost atins. Marii corupți ori au dispărut, ori nu se simt prea bine. Chestiunea trebuie să-i fi bucurat foarte mult pe francezi, care au fost invitați să reclame fără întârziere orice comision ilegal li s-ar cere de către partenerii români. Vor rămâne, deci, doar sub povara comisioanelor legale, cele atent urmărite în ce direcții (conturi) se îndreaptă și la ce ar urma să servească. A mai spus președintele că împotriva sa au fost orchestrate, în mass-media, fel de fel de porcării, dar că până la urmă adevărul a ieșit la iveală și, în consecință, domnia sa se crede îndreptățit să aspire la un nou mandat. Se vede treaba că francofonia are o influență deosebită asupra președinților noștri. Ei par să se simtă pe malurile Senei mult mai în largul lor decât pe acelea ale Dâmboviței. Acolo par să li se dezlege mai ușor baierele inimii și ale gurii, ceea ce-i face să dea la iveală lucruri pe care, la București, le-ar cenzura cu mult mai multă atenție. Așa se face că, aflată în plină desfășurare la București, la Paris lupta cu marea corupție e încheiată; problemele încă nelămurite la București, legate de afaceri precum „Țigareta", „Duty Free Otopeni" și altele, la Paris nu mai există. Iar procentele electorale cunosc metamorfoze spectaculoase, de la sub 20 la sută acasă, la peste 50 la sută în deplasare. E clar că ne pun ceva francezii în programele vizitelor: Allons enfants de la patrie! Chiar dacă n-a sosit încă, ziua de glorie e așteptată!
Titlu: SAB - fabrica de iluzii
Nr Editie: Data: marți 05 octombrie 1999
Fără nici o îndoială, evenimentul care a marcat finele săptămânii trecute rămâne Salonul Automobilului, ediția '99. Aflat la concurență cu OPEN GELSOR, SAB a câștigat „meciul" la puncte și în doar trei seturi - cele trei zile în care programele celor două manifestări s-au suprapus. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: ce se întâmplă cu tenisul? Nu mai constituie el o atracție? La turneul de anul acesta, cu premii mai sărace și nume mai puțin sonore, nici măcar sponsorii n-au mai dat pe la Arenele BNR pentru a fi văzuți în lojele care i-au costat o grămadă de dolari. Ba, de teama tribunelor goale, la finală (!) organizatorii au dat drum liber elevilor, pensionarilor și soldaților și tot n-au adunat prea multă lume la meciul pentru a cărui miză se băteau doi anonimi. În același timp, la SAB, accesul vizitatorilor a fost oprit în câteva rânduri, pentru că imensa curte a ROMAERO se umpluse de mașini și nu mai aveai loc să arunci un ac. De pe platforma de pe care Antena 1 a făcut transmisia magazinului lui Țopescu, am avut în direct peisajul de furnicar al mulțimii ce se agita în jurul exponatelor. În discuția purtată, la care au mai participat, între alții, Călin Popescu- Tăriceanu și Dan Vardie, a revenit ca un leit-motiv ideea că, prin participare, SAB-ul românesc se ridică la nivelul marilor saloane internaționale, deși noi nu avem o piață! Ba, mai mult, salonul este cel care mai impulsionează vânzările și nu vânzările sunt cele care susțin salonul. Într-o țară în care până și Dacia a devenit - sau e pe cale să devină - un vis irealizabil pentru cei mai mulți dintre cei care-și doresc o mașină, Salonul este o fabrică de vise: pentru o jumătate de oră, oricine a avut bani să-și plătească biletul se poate închipui po- rsesorul unei mașini de vis, ale cărei comenzi le poate mângâia în direct. Relația om - mașină este una complexă și pe marginea ei se poate glosa la infinit. Aici, în acest colț de pagină, putem medita la un element paradoxal: în ciuda sărăciei generale, nici una dintre mașinile expuse nu rămâne nevândută! Pentru unii, e clar, visul poate deveni realitate.
Titlu: Papa - Teoctist: "returul" în 2002
Nr Editie: Data: miercuri 06 octombrie 1999
Un comunicat de presă din urmă cu câteva zile m-a lăsat perplex: Preafericitul Patriarh Teoctist și Papa Ioan Paul au convenit că „returul" întâlnirii de la București se va produce, cel mai probabil, în anul 2002. La prima vedere, nimic spectaculos. Înaltul Pontif are, de obicei, un program încărcat și, asemenea marilor actori, își poate programa spectacolele în funcție de locurile libere rămase în calendarul său. Or, acesta pare să fie full până în 2002. Adică peste trei ani. Nu știu cum va fi receptat Prea- Fericitul acest răspuns. Cu siguranță că nu-1 va fi putut comenta în nici un fel, fără a declanșa sentimente necreștinești în tabăra oaspetelui său din această primăvară. Atunci a putut să-și impună punctul de vedere în legătură cu (in)oportunitatea unei vizite a papei într-o localitate din Ardeal, cu următorul argument: „Papa e om în vârstă, e bolnav, cum o să-1 cărăm până acolo?" (Citat din memoria unor martori ce doresc să-și păstreze anonimatul). Papa este într-adevăr, un om în vârstă și suferind. Ultimele sale apariții au făcut și mai evidentă diferența între tăria sa de caracter și slăbiciunea trupească inerentă vârstei. Faptul că, în ciudă acestor aparențe, Înaltul Pontif are planuri și programe suficient de încărcate până în 2002 spune multe despre convingerile referitoare la menirea sa pe pământ și la datoriile față de semenii care văd în el păstorul creștinătății universale. N-am nici cea mai mică îndoială că Patriarhul Teoctist nu-și pune, - în ceea ce-1 privește- nici o problemă asupra datei viitoarei întâlniri la nivel înalt. Chiar dacă suveranul nostru spiritual este mai mare - n-am spus mai bătrân - cu doar vreo șase ani. Dumnezeu să-i țină în putere, spre binele turmelor, nu doar până în 2002!
Titlu: Reabilitarea lui Dracula
Nr Editie: Data: joi 07 octombrie 1999
Scandalul stârnit de manualul alternativ de istorie i-a luat pe nepregătite și pe partizanii, și pe ad- versarii acestui tip de reformă a învățământului. Ocupat să negocieze cu elevii care nu vor să dea examen de matematică la bacalaureat, ministrul Învățământului, domnul Marga, a recunoscut, cu sinceritate dezarmantă, că habar n-avea ce scrie în respectivul manual. Pentru că alții avuseseră sarcina să-1 vegheze și să-l aprobe. Acei alții au avut și ei prea multe pe cap ca să se mai complice cu verificarea conținutului - ceea ce ar fi sunat a cenzură, nu-i așa?, iar într-o societate democratică cenzura sună ca dracu, vorba unui cunoscut revoluționar - și astfel elevii s-au trezit, acum, când numărătoarea inversă a început, că nu știu ce și cum vor învăța pentru viitorul bacalaureat. Ceea ce se întâmplă acum, cu acest manual, seamănă izbitor de mult cu ceea ce se întâmpla în urmă cu vreo trei-patru decenii, când tot așa, niște specialiști deciseseră că masele fac istoria și nu personalitățile, dând la iveală o istorie a românilor din care eu, cel puțin - crescut „pe șest", cu vechea Istorie a lui Giurăscu în mână - n-am mai înțeles nimic. Și atunci, locul, lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și chiar Vlad Țepeș fusese luat de mulțimea anonimă a celor exploatați, care ba se răsculau, ba se războiau, făurind istoria conform teoriei marxiste. Astăzi, specialiștii în istorie îl înlocuiesc pe Țepeș cu Dracula. Iar dacă o țin așa, mâine- poimâine îl vom găsi în cartea de istorie și pe Pacepa.
Titlu: Izmenele lui Ceaușescu
Nr Editie: Data: vineri 08 octombrie 1999
Mă văd nevoit să revin pe această temă. Sigur, e bine să ai inițiativă și spirit comercial, mai ales când finanțele țării sunt cum sunt, și să valorifici moștenirea totalitară, în folosul nostalgicilor sau al curio- șilor de pretutindeni. Nu mi se pare o blasfemie să scoți la vânzare mașinile și bărcile lui Ceaușescu - mai ales că nu erau ale lui. Erau ale noastre, ale întregului popor, și noi i le pusesem la dispoziție - prin Gospodăria de Partid. Dar să-i vinzi șepcile și izmenele mi se pare prea de tot. Pe rețeta asta, peste vreo 10-20 de ani, Regia Protocolului de Stat va putea face licitații cu cravatele lui Iliescu, șosetele lui Constantinescu și papioanele cui o mai veni la Cotroceni. Există aici o graniță sensibilă, pe care, în pornirea lor comercială, organizatorii licitației n-au sesi- zat-o: aceea dintre bunurile aparținătoare statului, puse la dispoziția unor conducători mai mult sau mai puțin vremelnici și bunurile personale ale acelorași. Este o lipsă de bun simț și de decență să scormonești printre rufele cuiva și să faci din ele drapele ale spiritului capitalist și aici, cred, era nevoie de o reglementare de tip legal. Nu mai vorbesc de, oroarea de a trece în aceeași categorie obiecte sau însemne oferite de alți șefi de state: acestea - cel puțin din respect pentru dăruitori - ar trebui să continue a face parte dintr-un fond cu valoare documentară și istorică. Aici nu mai e vorba de dictatură sau de democrație. E vorba doar despre măsură și decență - sortimente complet absente din recuzita prin care au dat iama RAPPS-iștii.
Titlu: Prin ei înșiși...
Nr Editie: Data: sâmbătă 09 octombrie 1999
Conferința națională a PDSR-ului - organizată pe parcursul unei singure zile, azi, din rațiuni financiare (!) - mi se pare un eveniment important. Sau care poate deveni important cu o condiție: aceea de a nu se transforma într-o festivitate triumfalistă. Desigur, nu puțini dintre liderii acestui partid adulmecă boarea revanșei. Cupa cu procente poartă în ea o licoare mortală, dacă e sorbită pe nerăsuflate. Desigur, să ai în opțiunile electoratului un avans ca acela pe care îl are acum PDSR-ul - dar, mai ales, procentul care-1 validează pe ex-președintele Iliescu drept cel mai autorizat candidat la fotoliul de la Cotroceni - nu e de colo. Dar până la alegeri mai e cale lungă - mai mult de un an. Iar dacă, în acest interval, PDSR-ul nu reușește să aducă argumente clare, prin care să-și legitimeze avansul, lucrurile se pot schimba în mod dramatic. Cred că cea mai importantă problemă a partidului este să poată demonstra electoratului că PDSR-ul de mâine nu va fi cel din anul 1996 și că poziția pe care se află nu se datorează exclusiv prăbușirii, sub impactul nereușitelor politice, a adversarilor săi. Nu știu - și nici nu e treaba mea - cum poate fi făcut acest lucru. Pot cel mult să bănuiesc: despărțirea de unii oameni, a căror pierdere nu înseamnă nimic, ală- turarea unor oameni noi, a căror prezență să însemne ceva, renunțarea la spiritul de revanșă, evaluarea realistă a momentului și obiectivelor, dincolo de retorica tradițională, percepția transformărilor produse în structura. electoratului - ar fi câteva dintre pârghiile prin care PDSR-ul ar putea să-și justifice, prin sine, poziția de lider în opțiunile majorității.
Titlu: Învățământ continuu și alternativ
Nr Editie: Data: luni 11 octombrie 1999
Zău dacă înțeleg de ce au tăbărât toți, parlamentari și ziariști, asupra bietului profesoraș de istorie din Cluj, Sorin Mitu. Nimeni nu pare dispus să înțeleagă ideea nobilă care a stat la baza demersului său didactic - îmbrățișat, după cum s-a văzut, de specialiștii ministerului: gata cu învățământul continuu de pe vremea lui Ceaușescu! La fel ca anul școlar, transformat într-o suită de vacanțe, între care se mai predă câte ceva, așa și materia asta: destul cu domnitorii puși la rând. pe ani, precum cărțileîn bibliotecă! Elevul de azi trăiește altfel și e mai obișnuit cu alternanța canalelor TV mânuite cu telecomada! Cam așa trebuie să fie și manualul. Iar materia trebuie făcută atractivă, să-1 tragă de mânecă pe elev, să-i facă cu ochiul! Eu nu m-aș fi oprit, ca dom' Mitu, doar la amănunte precum bretonul lui Traian sau cei doi copii din flori ai lui Cuza. Aș fi tratat mai pe larg libertățile sexuale pe vremea dacilor, influența hip- hop-ului otoman asupra muzicii lăutărești din sec. XVI, amantlâcurile lui Ștefan cel Mare, show-urile în aer liber pe care le dădeau romanii după fiecare victorie și modul în care-și procurau sponsorii etc. Apoi, la capitolul Contemporan, aș fi vorbit despre câteva personalități făuritoare de istorie: Stoica (tot e din Cluj) și fenomenul Caritas-ului, Popilean, strânsa legătură dintre afaceri și modă (Cataramă - Adela Surugiu), dintre modă și afaceri (Botezatu - Răducanu), dintre politică și show-biz (fetele lui Roman și striperii lor). Asta doar așa, ca să știe elevii pe ce lume trăiesc. În altă ordine de idei, cred că Ministerul Învățământului ar trebui să se orienteze și spre alți autori de manuale: Florin Călinescu, de pildă, ar putea da o foarte atractivă istorie a românilor (înregistrată pe casetă, să se citească mai ușor) cu scenete, pentru fiecare epocă; la fel, și Divertis și-ar putea aduce contribuția la înțelegerea fenomenelor istorice, ca să nu mai vorbim de BUG Mafia, care ar putea dedica un album principalelor momente ale istoriei naționale.
Titlu: Iliescu reales
Nr Editie: Data: marți 12 octombrie 1999
Din tot ce ar fi putut să intereseze opinia publică, după consumarea lucrărilor Conferinței Naționale a PDSR, reporterul televiziunii a optat pentru o chestiune care începe să devină stereotipă: ce veți face dacă acesta e considerat al treilea mandat? Cu răbdarea-i devenită proverbială, fostul și - cine știe? - viitorul președinte a explicat încă o dată cum devine cu decizia Curții Constituționale. Întrebarea reporterului avea însă un „ce" al ei, care vine din păguboasa experiență a acestui buimac deceniu: cea care a dat verdicul era Curtea Constituțională din '96. Acum avem alta. Adică alții. În mod normal, pe lege și Constituție, Curtea Constituțională din '96 și din '99 sau 2000 ar trebui să fie aceeași, indiferent câți dintre judecătorii săi au fost schimbați. Atâta timp cât democrația română va funcționa cu două măsuri, ea nu va fi democrație. Va fi un simulacru. Ca și actul de justiție. Dl Iliescu îmi pare însă optimist. Sub impulsul rezultatelor din sondaje, domnia sa pare a-și fi regăsit tonusul. Autoritatea sa în partid nu este pusă în discuție, cu toate speculațiile care s-au făcut auzite. De aici, candidatura sa - cea de-a treia anunțată, după Petre Roman și Teodor Meleșcanu - vine firesc! În partidul pe care-1 conduce efectiv doar de după pierderea alegerilor, nu pare să aibă contracandidat. Acest lucru are o parte bună și una rea. Partea bună este că - doar cu excepția numită APR - unitatea formațiunii a fost menținută, chiar în condițiile delicate ale opoziției. Partea rea este că un accident - constituțional sau nu - ar prinde formațiunea pe picior greșit și n-ar face decât să-1 arunce în lupta directă pentru președinție pe „disidentul Meleșcanu". Până. una-alta, Iliescu a fost reales. Deocamdată, la președinția partidului.
Titlu: Bugetul Vosganian
Nr Editie: Data: miercuri 13 octombrie 1999
Luni, 11 octombrie, Guvernul României ar fi trebuit, în conformitate cu Legea finanțelor publice, să prezinte proiectul de lege a Bugetului de Stat pe anul 2000. Cum Guvernul n-a făcut-o - ar fi fost și de mirare ca tocmai Executivul să respecte prevederile elaborate de el însuși - Varujan Vosganian și formațiunea sa politică au încercat să umple acest gol, cu un proiect propriu. N-au avut de întâmpinat vreo concurență, nici unul dintre partidele aflate în opoziție nevenind cu vreo propunere concretă, majoritatea așteptând producția Guvernului, pentru a-și exersa, pe aceasta, verva parlamentară. Dincolo de efectul propagandistic pe care „dreptacii" l-au avut în vedere, bugetul lor reprezintă un interesant și valoros „exercițiu de stil" fiscal. Replica clasică a reprezentanților Executivului în fața tirului criticilor este cunoscută: veniți voi cu soluții! Adică găsiți voi resursele cu care să alimentați sacul de nevoi al țării. Și Vosganian & Co indică niște soluții, cu a căror oportunitate poți să nu fii de acord, dar pe care nu poți să nu le iei în considerare. Pur și simplu, acestea ar putea fi identificate în renunțarea la a mai finanța pierderile din economie - nota bene: în special cele din sectorul bancar - stoparea unor investiții acolo unde se poate trece la concesionări, reducerea investițiilor în sedii administrative (în special ale Ministerului Fi- nanțelor) și reducerea personalului din administrația centrală (al cărui număr a crescut, în ultimii doi ani, cu 6 000 de persoane!!!). Cu acești bani, UFD-ul ar purcede la dezvoltare, investind, nu risipind! Punct de vedere revoluționar, într- un stat care, de zece ani, nu mai investește nimic, cârpind într-una anteriul lui Ar- vinte și sufocând agenții economici prin impozite excesive. Mi-e greu să cred că domnul Remeș își va apleca urechea spre op-ul ufedist. Mai, degrabă îl va taxa din start, ca nerealist și desprins de solul concret al nevoilor multiple. Și va continua, liniștit, strategia lui „de azi pe mâine", care și-a verificat soliditatea în experiențele financiare precedente. Tare mi-ar fi plăcut, însă, ca măcar o dată cineva să aplece urechea și la o provocare de acest gen. Căci asta este bugetul lui Vosganian: o provocare la adresa inerției.
Titlu: S.C. Interlopa SA.
Nr Editie: Data: joi 14 octombrie 1999
Zilele trecute, Știrile PRO TV au rezervat un spațiu larg crimei organizate. Tocmai fusese descoperit, la Snagov, cadavrul unui bărbat, după toate aparențele - victimă a unei răfuieli de tip mafiot. Există deja o cazuistică a faptelor de acest gen, care au debutat în 1992, în strada Precupeții Vechi, cu împușcarea șoferului Andreescu și au continuat cu execuțiile lui Mihai Ionescu, din Oițelor și, nu de mult, cu aceea a cuplului Puiu Tănase - Nicu Pământ, la groapa de gunoi Giulești-Sârbi. Majoritatea cauzelor țin de împrumuturi cămătărești nerambursate, țepe, estorcări și șantaje. Sunt fapte ce se produc în interiorul unei lumi paralele, ca o consecință directă și imediată a proliferării economici subterane. O economie care nu poate face împrumuturi la Bancorex și nici nu poate apela la AVAB pentru recuperarea creditelor neperformante. Așa cun afirmam și în emisiunea în cauză, crima organizată este o afacere: se investesc bani împrumutați cu camătă în operațiuni ilicite, apte să genereze beneficii considerabile, negrevate de nici un fel de taxe sau impozite către stat. Mizele mari determină măsuri hotărâte și tocmai de aceea crima devine un reper menit să asigure corectitudinea tranzacțiilor, prin exemple radicale. Prima concluzie care s-ar putea trage e una cinică: n-au decât să se omoare între ei! Scapă lumea de rău. Un sistem democratic nu poate accepta însă dublul standard: unul pentru bandiți și altul pentru oamenii cinstiți. Sarcina poliției este de a se angaja într-o competiție inegală, cu resursele financiare ale lumii interlope, cu dotarea ei tehnică și, nu în ultimul rând, cu „publicrelation"-ul ei. Pentru că, trebuie să recunoaștem, ițele relațiilor merg până la nivele greu de bănuit. Și trebuie să acceptăm acest adevăr îngrijorător: nici o activitate ilegală nu e posibilă fără „concursul" unor reprezentanți corupți ai autorităților. Ce e de făcut? Fenomenul crimei organizate nu poate fi eradicat - ne-o dovedește situația din țări cu economii puternice și democrații consolidate. Dar poate fi limitat - doar o dată cu creșterea autorității instituțiilor statului, strict dependentă de starea economică și socială generală.
Titlu: La corupție suntem în top
Nr Editie: Data: sâmbătă 30 octombrie 1999
O organizație internațională a dat la iveală un „Top '99" al celor mai corupte țări. Mai precis, al țărilor în care corupția se manifestă cu mai multă vigoare și în forme mai variate. Trebuie să spun din capul locului că rușinosul loc 99 este ocupat de danezi. Nu știu cum se vor fi simțind urmașii lui Hamlet și cum vor ieși din dilema „a fi sau a nu fi corupt", ei, cei obișnuiți să fie printre fruntașii clasamentelor - la fotbal, nivel de trai, grad de civilizație și consum de bere pe cap de locuitor.  În schimb, noi stăm bine: suntem printre primii 20, mai exact pe locul 19, într-un pluton condus cu autoritate de Camerun, talonat, din scurt, de alte câteva țări africane, printre care bine cunoscuta Nigerie (altădată campioană absolută). Ce înseamnă acest loc fruntaș? Înseamnă că suntem una din țările în care cetățeanul bagă des și adânc mâna în buzunar, pentru a-și obține drepturile, înseamnă că investitorul străin plătește mai mult și mai des pentru a pătrunde pe piața afacerilor, unde, pentru a rezista, va trebui să se adapteze sistemului - să trișeze, să facă rost de bani negri, să nu plătească taxe și să evazioneze fiscal și vamal. Aceeași statistică spune că printre cele mai corupte categorii profesionale figurează vameșii, polițiștii și doctorii. Dacă sunt de acord cu poziția privilegiată a vameșilor, nu sunt cu aceea a doctorilor. Una e una și alta e alta. Dacă nu e posibilă contrabanda fără vameși corupți, sănătatea este un domeniu gingaș, în care banii sunt mai rar pretinși, ca o condiție a acordării asistenței. Dar pe tema asta se poate dialoga îndelung și nu aici e locul. Aș vrea să mai spun că nu sunt de acord cu nedreptatea care li se face judecătorilor și procurorilor și, în general, tuturor formelor de control care sunt cele mai autentice surse de corupție, atâta timp cât nu se găsesc căi și mijloace pentru cointeresare, pentru stimulare și, în general, pentru cinste institutionalizată.