Punctul pe Y, iunie 1995

Titlu: SUGRUMAREA FLUIDIZĂRII
Nr Editie: Data: vineri 02 iunie 1995
Suntem mari specialiști în a face ceea ce trebuie mai târziu și cu jumătăți de măsură. Un astfel de lucru îl reprezintă fluidizarea traficului auto. Responsabilii din domeniu au așteptat timp de patru ani ca să ia o măsură care se impunea de mult: să dezvolte câteva sensuri unice importante, care să permită o anumită descongestionare a circulației rutiere. Pe Calea Victoriei - cea mai sensibilă arteră - s-a revenit, practic, la ceea ce politia revoluționară se simțise datoare să răstoarne. Dar s-a revenit de o manieră care nu numai că nu aduce nimic mai bun, dar amplifică bulibășeala la cote greu de imaginat. Dincolo de haosul creat în cele două piețe - Victoriei si Națiunile Unite - de soluții neinspirate si neconforme cu valorile reale de trafic, tot ce se câștigă pe cele patru benzi ce aduc coloanele de la Piața Victioriei, se pierde cu vârf și îndesat pe porțiunea de la Palat până la bd Carol. Parcajele de pe o parte și de pe alta reduc aici accesul la doar două benzi, iar o serie de stopuri inutile (cum e cel de la Telefoane), fragmentează ceea ce mai rămăsese. Nu mai vorbesc de aiureala ce rezultă din străduțele de acces pe care s-a păstrat un sens dublu (C.Miile) lipsit de orice sens și de incapacitatea agenților de circulație de a reglementa problemele generate la ore de vârf de parcările neautorizate. Calea Victoriei rămâne, cel puțin deocamdată, un model de cum nu trebuie procedat dacă se dorește o fluidizare reală. De stil pompieristic (scuze, domnilor pompieri, dar așa e vorba) și de metodă fără metode.
Titlu: ANTISEMITISMUL LA MINORI
Nr Editie: Data: joi 29 iunie 1995
O știre Reuter a făcut rapid înconjurul unei lumi ahtiate după vești proaste sau după știri care confirmă anume teorii: în România antisemitismul își arată din nou colții! Au fost doborâte, cu brutalitate, pietrele de mormânt dintr-un cimitir evreiesc. Este, pentru manipulatorii mass-media, o chestiune tipic românească, deși astfel de lucruri se întâmplă și în Franța și în Germania. Ea confirmă propensiunile extremiste și antisemite ale unor grupări politice (oricum, mai antisemite și mai extremiste decât cele din Franța și Germania) pe care Ie-a semnalat în repetate rânduri rabinul Moses Rosen (lehova să-l ierte) și care vin dintr-o ereditate istorică încărcată (după datele de la Memorialul Holocaustului, România ar fi dat pe mâinile nemților mai mulți evrei decât avea la acea oră). Evident că într-o astfel de situație comunitatea internațională trebuie să fie cu ochii pe această Românie care nu pierde nici un prilej de a-și demonstra incapacitatea de a fi europeană și occidentală. Nu cred că Reuter a mai dat știrea despre depistarea antisemiților români: niște copii de 10-12 ani care s-au jucat (macabru joc) într-un cimitir fără paznici, trântind pietrele care abia se mai țineau. Știrea nu mai avea haz și chiar nu mai servea nimănui. Poate doar românilor, dornici să creadă că nu sunt o națiune de sălbatici și de profanatori. Dar ei nu contează atunci când e vorba să se demonstreze ce era dat.
Titlu: O AFACERE SUSPECTĂ
Nr Editie: Data: miercuri 28 iunie 1995
Un ziar lansează o campanie publicistică: președintele ar fi fost racolat de KGB pe vremea studenþiei. Tămbălăul e major până când se constată că martorul principal nu există. ªi atunci intervine bomba: serviciul de informaþii, aservit puternicilor zilei, i-a pus sub urmărire pe ziariști. Atât de pe faþă, atât de lipsit de profesionalism, vorba directorului SRI, încât cei filaþi nu numai că se prind, dar mai au și timpul să-i deconspire spectaculos pe urmăritori. Gafa unora și abilitatea altora (sau viceversa?) relansează scandalul tocmai în momentul în care dădea semne de sleire. SRI își pune cenușă în cap i zice că nu gazetarii erau obiectivul, ei se nimeriseră doar între þintă și camera de luat vederi. Cin'să creadă ? Numai că, privite cu mai multă atenþie și nu doar prin prisma potrivelilor, lucrurile se complică. Și se complică tocmai pe fondul unei stări de lucruri în care, pe tărâmul numeroaselor noastre servicii secrete, se poartă o luptă surdă de culise, dublată de interesele altor servicii, la fel de secrete, dar mai puþin naþionale. Coincidenþa cea mai mare e că exact cu două săptămâni înaintea deconspirării, întreaga conducere a departamentului de filaj din SRI fusese destituită, cei licenþiaþi găsindu-și loc pe ici pe colo. Pe cât de clară în aparenþă, pe atât de suspectă în esenþă această povestire cu epoleþi pe sub haina și cu interesele pe sub masă. Un război fără câștigători, dar cu o mare victimă: cetăþeanul simplu, aruncat de evenimente în cea mai neagră confuzie.
Titlu: LOBBY-UL ROMÂNESC
Nr Editie: Data: joi 29 iunie 1995
Cât de important este lobby-ul (varianta legală a traficului de influență) în general, și pentru o țară ca România, în special, este aproape inutil de demonstrat. Putem face, mai degrabă, o demonstrație negativă, arătând consecințele lipsei unui lobby atent și organizat în evoluția greoaie și sinuoasă a țării noastre pe piața democrației sau punând în evidență modul inteligent și suportul material consistent cu ajutorul cărora vecinii noștri de la Vest își susțin interesele, cu precădere acelea care ne sunt nouă defavorabile. Imaginea României în lume este promovată oficial pe apucate și pe sponci și nu este de mirare că rezultatele sunt pe măsură. Sau, forțând puțin lucrurile, putem spune că sunt chiar mai bune decât ar justifica și cantitatea și calitatea eforturilor depuse în acest sens. Și asta pentru că avem șansa ca printre românii din diaspora să se numere câțiva oameni care nu numai că-si iubesc tara, asa cum este ea (la urma urmei, nici familia și nici locul de naștere nu ți le alegi), dar au și influența necesară pentru a determina mutații favorabile. Este interesant de observat că majoritatea acestor lobby-iști din convingere sunt oameni afirmați în zona spiritului și a performanței. Un Tiriac, un Dimitrie Sturdza, un llie Năstase, o Mariana Nicolesco, un Eugen Mihăescu sunt activiști voluntari într-un domeniu inaccesibil activiștilor de profesie, iar efortul lor nu numai că nu este vreodată răsplătit, dar nici măcar cuantificabil nu e. Deocamdată, pe umerii lor se sprijină lobby-ul românesc, pentru o Românie cu față românească.
Titlu: PACTUL DE LA SNAGOV
Nr Editie: Data: luni 26 iunie 1995
Într-o mass-media interesată mai degrabă de catastrofe decât de construcții, vestea pactului de la Snagov a trecut aproape neobservată, publicații cu ambiții naționale ignorând-o pur și simplu iar altele consemnând-o în treacăt. Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât ajungi să ai impresia că, dacă la reuniunea de pe malul lacului Snagov a celor 13 formațiuni parlamentare s-ar fi înregistrat un eșec, abia atunci cota de interes ar fi cunoscut culmi explozive. Motivele reținerii variază de la neînțelegere la intoleranță și de la orgolii mărunte la resentimente de ordin personal.  Faptul că pentru prima dată de la Revoluție încoace (Revoluția însemnând ultimul moment cunoscut al unui acord general asupra unor chestiuni de interes fundamental național) s-a înregistrat mult doritul și mult blamatul, în același timp, consens are o semnificație care depășește cadrul luptei de clasă, stradă sau partid. Este pentru prima dată când se pune pe hârtie, cu semnătura în clar, decizia de a merge într-o anumită direcție și nici dacă am face abstracție de faptul că această direcție se numește Europa n-am putea să o catalogăm ca minoră. Într-o societate ca a noastră în care în ciuda platformelor ideologice comune, unele aproape până la identitate, viața politică e marcată de disensiuni acute de ordin personal sau emoțional, acest acord poate căpăta semnificația unui moment de bun simț național, iar consensul poate deveni un însemn al autenticei democrații. Pactul celor 13 de la Snagov poate însemna, dacă o dorim cu adevărat, începutul unui nou drum.
Titlu: MUNCA LA NEGRU E STIMULATă DE MINISTRUL FINANȚELOR
Nr Editie: Data: vineri 23 iunie 1995
Fenomenul "muncii la negru" a căpătat o amploare deosebită o dată cu dezvoltarea sectorului privat și ea ocupă, după unele aprecieri, cam o cincime din forța de muncă. Un om din cinci preferă, deci, să lucreze fără forme de angajare și fără drepturile care decurg din acestea, contribuind cu seninătate la îmbogățirea unor patroni lipsiți de scrupule. Singurele locuri unde legislația este respectată sunt întreprinderile de stat unde prea puțin mai contează cât se scoate dintr-un buzunar și cât se bagă în altul. Angajarea fără forme legale creează, implicit, un gol substanțial în bugetul statului, impozitele pe salarii fiind cele mai directe surse de alimentare a haznalei publice și de aceea este explicabilă pornirea cu care dl Florin Georgescu se pronunță pentru sancționare și pentru promovarea legilor menite să o stârpească. Dar dl Florin Georgescu (să mă ierte domnia sa că-i folosesc numele ca generic pentru o chestiune de principiu care vizează de fapt instituția pe care o reprezintă și politica pe care o face aceasta) pare să nu vadă că munca la negru este stimulată tocmai de nivelul excesiv al impozitelor pe salarii, care fac ca o activitate legală să devină falimentară. Câți întreprinzători, porniți cu greu la drum, își pot permite să plătească două salarii pentru un singur angajat (căci acesta e nivelul impozitului), când și asa e încolțit din toate părțile de taxe si biruri? Cum să nu prefere un milion de oameni să trăiască din ajutorul de șomaj, muncind pe blat la unul și la altul și câștigând un puțin neimpozabil ? Problema muncii la negru nu se rezolvă prin sancțiuni și prin amenințarea cu pușcăria. Ea poate fi soluționată prin stabilirea unui nivel decent, suportabil și stimulativ de impozitare. Soluțiile decente par însă cel mai greu de aplicat.
Titlu: NĂSTASE
Nr Editie: Data: joi 22 iunie 1995
Adrian Năstase este, poate, cel mai reprezentativ produs al vieții politice postdecembriste. Generația sa a avut în perioada dictaturii, șansa de a nu putea opta pentru activități practice, instrucția, perfecționarea intelectuală rămânând o constantă ale canei beneficii puteau fi cu greu evaluate în lipsa de perspectivă a sistemului. Ele rămâneau, mai degrabă, un refugiu, un soi de viciu, prin care oameni de certă valoare se puteau sustrage (dacă o doreau cu adevărat) integrării în mașinăria de partid și remodelării personalității lor în patul de Procust al omului nou. De aceea, Adrian Năstase a apărut pe scena politicii cu atuul prospețimii și al noutății într-un context în care suspiciunile față de un anumit soi de continuitate se manifestau cu violență. Ca ministru de Externe a recepționat în plină figură șocurile mineriadei, reușind performanța de a face ca lumea să perceapă diferit politica internă de cea externă ale unei țări măcinate de contradicțiile unei tranziții statice. A riscat, optând pentru nou-născutul partid din schisma fesenistă, căruia nimeni nu-i dădea prea multe șanse și, pierzând un portofoliu pe care și-l amenajase cu minuție, a câștigat un fotoliu prezidențial pe care-l onorează, de regulă, cu prestanță. Ca delfin prematur deconspirat a recepționat în egală măsură ostilitatea opoziției și șicanele partenerilor. Rămâne - conform unui recent sondaj - figura politică numărul unu a anului. Este un cadou (nu cumva unul otrăvit?) pe care președintele Camerei îl primește din partea electoratului cu prilejul celei de-a 45-a aniversări care se consumă astăzi și pentru care-i adăugăm un călduros "La mulți ani!".  
Titlu: FATALISMUL LA ROMÂNI
Nr Editie: Data: miercuri 21 iunie 1995
Sondajul efectuat de CURS (partenerul Libertății în sondajele lunare despre starea orașului) oferă o serie de concluzii paradoxale, între care cea mai șocantă apare aceea că deși sunt conștienți că mergem într-o direcție greșită, românii continuă să acorde girul lor celor aflați la cârma treburilor obștești. Se poate lesne observa că, în ciuda tuturor speculațiilor electorale, președintele lliescu și PDSR rămân în continuare în topul preferințelor și că o anumită dorință (implicită) de schimbare nu se manifestă în direcția creditării forțelor de opoziție, a căror imagine nu este afectată de exercitarea efectivă a puterii, ci de cronica incapacitate de a avansa soluții și personalități. Pe undeva, concluziile acestui sondaj par desprinse din "Miorița", fatalitatea fiind cea care pare să guverneze națiunea în acest moment și resemnarea în fața cursului istoriei. S-ar putea crede că, asemeni ciobanului muntean, națiunea așteaptă să cadă o stea pentru a-și împlini un destin crud și implacabil. Mi-e teamă, însă, că aici e vorba de un truc, existent și în folclor și în viața de toate zilele: ideea că soarta poate fi schimbată printr-un soi de supralicitare rituală: așteaptă-te totdeauna la mai rău și n-ar fi exclus să ai parte de mai bine. Sau, într-o traducere mai liberă, rău cu rău, dar mai rău e fără rău. Rău cu lliescu, rău cu PDSR, dar să te ferească sfântul de ce-ar putea fi în locul lor. Fatalismul la români are limitele sale si aceasta cred că este una dintre ele.
Titlu: DE CE N-AU ZBURAT AMERICANII ?
Nr Editie: Data: marți 20 iunie 1995
Nepătrunse sunt căile Domnului și atunci când e vorba de celebrități și eroism. Mass-media americană s-a întrecut pe sine, în ultimele zile, popularizandu-l pe pilotul american de pe avionul F 16, doborât în Bosnia, ca pe un autentic erou național. în ce a constat eroismul? De fapt, este vorba că o rachetă rusească SAM, de vreo câteva zeci de mii de dolari, mânuită de sârbii bosniaci, a doborât dintr-un foc un F16, de câteva zeci de milioane de dolari, mânuit de un pilot american de la o bază din Italia a NATO. Cine e, de fapt, eroul ? Nu cumva sârbul care l-a prins în colimator și a acționat declanșatorul rachetei ? Nu cumva sârbii, care continuă cu o încăpățânare specifică să reziste asaltului supersofisticatei armade pacificatoare ? în orice caz, mi-e greu să înțeleg această subtilă metamorfoză, prin care cauza devine efect, iar efectul cauză, prin care învinsul devine învingător, iar învingătorul - oricât de efemer - învins. Asta ține însă de altceva, și anume de intensul război mediatic care a împărțit, arbitrar, spațiul de conflict în buni și răi, de parcă într-un meci pe viață și pe moarte, asemenea catalogări mai sunt funcționale. Mă frământă, totuși, o întrebare: de ce americanii, care au adus la mitingul aviatic de la Băneasa două aparate "erou" F16 au refuzat să zboare cu ele ? Nu-mi rămâne decât o singură explicație, tipic românească (dacă nu cumva balcanică): când te frigi cu ciorbă, sufli și-n iaurt!
Titlu: STATUL DE DREPT ȘI STATUL DE DREAPTA
Nr Editie: Data: joi 15 iunie 1995
Evenimentele de acum cinci ani, cu golanii și cu minerii protagoniști ai unor show-uri violente legate între ele precum actele unei tragedii antice, cu corul de Cassandre jeluind sau blestemând până în zilele noastre, ni se limpezesc astăzi sub forma unei dispute, mai subtile, între statul de drept și statul de dreapta. "Fenomenul" Pieței Universității a traversat perioada electorală, supraviețuind rezultatului urnelor, care a nemulțumit o anumită parte a societății, mai strâns legată de trecut ori de Occident, ce considerase că după lungul marș de stânga venise vremea unui viraj hotărât spre o dreaptă liberală și conservatoare în același timp. Majoritatea tăcută aprecia însă sensibil diferit lucrurile la ora trecerii către un sistem destul de nebulos și preferința pentru un program și pentru niște lideri ancorați în istoria contemporană a "salamului cu soia" poate fi explicată și prin teama de necunoscut, dar și prin inexistența premiselor absolut necesare unei politici de dreapta - standard de viață și randament economic, eficiență managerială. Explozia de violență din 13, favorizată de grave erori de apreciere (voite sau nu) a fost, într-un fel, expresia refuzului unui stat de drept rezultat din primul scrutin democratic și tentația unui totalitarism pe invers, considerat a fi mijlocul cel mai nimerit de a oferi poporului soluția justă. Cu nimic diferită de această mentalitate a fost și demonstrația minerilor, pentru că o democrație impusă cu forța este la fel de bună ca si o dictatură. Meciul din 13-15 iunie a fost acela dintre două fete ale aceleiași mentalități: intoleranta. Consecințele le cunoaștem.  
Titlu: OPOZIȚIA SINDICALÃ
Nr Editie: Data: miercuri 14 iunie 1995
Cu aproape 24 de ore înaintea celei mai aprige ofensive sindicale anunțate din acest an, care și-a propus, în termeni radicali, sã termine cu actualul guvern, este posibil sã asistãm la clasica pupãcealã din Piața Universitãții ce consfințește o nouã victorie a ambelor tabere, pentru cã în rãzboaiele noastre democratice, oricât ar pãrea de ciudat, nimeni nu pierde. In acest fel Executivul își ia o piatrã de pe suflet întâmpinând cu mai mult optimism mitingul de astãzi al Opoziției, de care dealtfel nici nu cred cã s-a temut prea tare. Devine tot mai evident faptul cã în balanța Putere-Opoziție, o altã opoziție ia locul celei parlamentare. Este opoziția sindicalã, mai radicala în propuneri și mai concertatã organizatoric. Dacã opoziția parlamentarã nu-și poate permite altceva decât niște simple rãsteli de genul PL'93, prizonierã a comoditãții și ineficientei sale cronice, opoziția sindicalã, animatã de veleitarismul și setea de putere ale liderilor sãi, poate sã producã acea rãsturnare despre care lumea își închipuie, în general, cã ar putea aduce ceva mai bun. Dar opoziția sindicalã este, la rândul ei, prizoniera unui tip de conflict comod: ea are nevoie de adversar pentru a-și putea arãta mușchii. Demiterea guvernului n-ar face altceva decât sã o lipseascã de partenerul de dialog (era sã zic șantaj), fãrã de care ea însãși nu-și mai gãsește rostul. Este ceea ce mã face sã cred cã toate confruntãrile de acest fel vor continua dupã o logicã proprie a jocului, pânã la urmãtorul scrutin general, spre dezamãgirea opoziției parlamentare cãreia îi place atât de mult sã creadã cã o manipuleazã pe cea sindicalã, încât aproape se autoconvinge de acest lucru. Când, în realitate, situația pare sã stea absolut invers.
Titlu: MARTI, 13...
Nr Editie: Data: marți 13 iunie 1995
Aniversarea a cinci ani de la debutul catastrofalelor evenimente cunoscute sub numele generic de "13-15 iunie" are și ea loc într-un moment pe care superstiția îl califică a fi deloc fast. Nu sunt superstițios, dar îmi amintesc faptul că zvonul (deloc primul) despre preparativele unei "lichidări" a Pieței Universității în zorii zilei de 13 iunie mi-a provocat un sentiment de îngrijorare și de confuzie. O confuzie sporită de comunicatul ciudat al procurorului general, incriminând o situație ce era pe cale de a se dezintegra în mod natural din lipsă de combustibil, după prea multă incandescență. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi luat această decizie pripită, este greu de estimat, după cum greu de estimat este și buna credință cu care a fost gândită și impusă. Cert este că superstiția s-a confirmat atunci din plin și data aceasta de 13 poate rămâne în calendarul negru al românilor ca una dintre cele mai rele și cu consecințe de-a dreptul ireparabile. Atunci s-a produs cea mai adâncă falie în societatea românească postdecembristă ce aspirase, din toate puterile ei, după calvarul totalitar spre un eden al democrației. Explicația constă, probabil, în enorma cantitate de intoleranță secretată de-a lungul  decenilor de mit al consensului si în nevoia de defulare violentă într-un moment în care ținta principală a resentimentelor dispăruse prea repede și definitiv. Atunci s-a declanșat un proces care astăzi este departe de a fi încheiat și care perpetuează o flagrantă lipsă de apetit pentru dialog. Or, în absența dialogului, democrația nu e altceva decât un totalitarism de-a-ndoaselea.
Titlu: UN GENIU AL ȚAMBALULUI
Nr Editie: Data: luni 12 iunie 1995
Pentru cine a urmărit presa postdecembristă, impresia că etnia țigănească este compusă din hoți, violatori și traficanți de toate felurile poate să se transfere într-o convingere care ține seama foarte puțin de realitate. Poate că, datorită unor condiții socio-istorice evidente, procentajul infracțiunilor este mai mare, raportat la această zonă a societății. Dar la fel de adevărat este că cea mai complementară dintre "naționalitățile conlocuitoare" a fost dăruită de Dumnezeu cu calități remarcabile în acel perimetru al personalității umane care înseamnă suflet, sensibilitate. Datorăm etniei țigănești perpetuarea și revigorarea unei bune părți a folclorului nostru, iar istoria culturii române beneficiază de jaloane de marcă în domeniul artei interpretative și demonstrația ar fi suficientă, dacă i-am aminti aici pe marele violonist Ion Voicu sau pe prematur dispărutul actor ªtefan Bănică. Aceste gânduri mi-au fost prilejuite de demonstrația de excepție a unui tânăr instrumentist țigan, pe numele său Marius Mihalache, care a buimăcit pur și simplu o asistență predispusă la snobism și superficialitate, cu prilejul galei Supermodel of the World de sâmbătă seara. Extraordinarul artist a reușit să smulgă unui instrument tradițional sonorități și armonii care cu greu ar putea fi scoase și dintr-un "Steinway", filtrând prin personalitatea sa elemente de artă cultă la care cel puțin teoretic n-ar fi avut acces. Recitalul tânărului artist țigan va rămâne, probabil, unul de referință și cred că cei care l-au ignorat până acum nu o vor mai putea face în continuare fără a afecta însăși imaginea artei interpretative contemporane, unde pe locul acestui geniu al țambalului se poate înscrie fără rezerve mențiunea "Rezervat".
Titlu: TIGRUL ALBASTRU DE HÂRTIE
Nr Editie: Data: vineri 09 iunie 1995
Cât de fragilă și de vulnerabilă este celebra forță internațională de supraveghere a conflictului din Bosnia a devenit evident tocmai în momentul în care aceasta a dorit să-si etaleze mușchii atrofiați de inacțiune și ineficientă. Incapacitatea oamenilor politici occidentali de a înțelege ceea ce se întâmplă cu adevărat acolo, interpretarea faptelor prin prisma unor campanii mediatice simpliste sau interesate, categorisirea pripită a combatanților în "buni" și "răi" au condus, sistematic, la această criză gravă în care devine necesară o forță de asigurare a protecției forței de protecție. Șantajul bombardamentelor pozițiilor sârbe a eșuat lamentabil în momentul în care aceștia au avansat - cu dreptul pe care ți-l dă efortul de supraviețuire - tactica scuturilor umane cu căști albastre. Iar doborârea primului F 16 american a tras brusc perdeaua unei ferestre prin care se întrezărește spectrul sindromului somalez. Se poate vedea azi, mai clar ca oricând, că nu aroganța și erijarea în vătafi internaționali a celor care, de fapt, au forțat izbucnirea conflictului, sunt căile care pot duce la o soluție de pace reală și stabilă. Redesenarea hărților în cabinete diplomatice, peste capul celor care trăiesc în interiorul lor, a mai adus lumii tragedii ireparabile. Există, în mod cert, riscul ca din lecțiile istoriei să nu se învețe nimic. Purificarea Iugoslaviei de sârbi - fie că sunt ortodocși, catolici sau musulmani - poate să devină o astfel de dureroasă lecție clasică.
Titlu: SCURTCIRCUITUL SINDICAL
Nr Editie: Data: joi 08 iunie 1995
Cel puțin stranie satisfacția asta cu care ne sunt vestite nenorocirile care vor urma nu știu cărei greve sau marș, viziunea de-a dreptul apocaliptică a acestor pedepse abătute asupra unui Executiv văzut ca o cauză a tuturor relelor și din a cărui stârpire sindicatele cu cei mai aprigi lideri par să-și fi făcut o datorie de onoare. Această grevă generală (căci toate se vor generale) a proletarilor cu lefuri medii de jumătate de milion de la REN EL, care ar fi trebuit să ne lase în întuneric, să ne deraieze trenurile, să ne moară cei apropiați pe mesele de operații mi se pare ilustrativă. Că până la urmă totul s-a dovedit un bluf, este altceva și ține, poate, de acea incapacitate funciară a românului de a duce o treabă până la capăt, în rău sau în bine. Dar ține și de această luptă subterană pentru putere în care feluritele grupări de interese se folosesc din plin de berbecele sindical, ca un surogat electoral, sau de veleitarismul unor lideri ce au nevoie de aceste tensiuni pentru a le folosi ca o trambulină de lansare spre alte demnități si beneficii. Ca de obicei, sindicaliștii de rând se văd mânuiți si mânați de autorii de slogane populiste fără a mai pricepe nimic din cea ce se întâmplă cu ei. Scurtcircuitul spectaculos al RENEL-iștilor s-a datorat în primul rând unei lipse de bun simț: nu ei erau cei mai îndreptățiți să solicite lefuri cu 50 la sută mai mari, într-o economie în care este imposibil ca un sector să meargă mai bine decât ansamblul care merge prost. Inabilitatea acestui demers, rapid și sever sancționată de negociatorii de profesie de la Palatul Victoria, compromite grav și, poate, iremediabil interesele unor categorii largi, care realmente trăiesc de azi pe azi.
Titlu: DACIA CU ALTĂ PĂLĂRIE
Nr Editie: Data: miercuri 07 iunie 1995
Ne-am obișnuit încă de pe timpul dictaturii ca ori de câte ori și-a schimbat masca să fim încunoștințați, cu surle și trâmbițe, despre perfecționările aduse vehiculului național, ancorat într-o tinerețe prost fardată de nu mai puțin de 25 de ani. Dacia este, aproape sigur, cea mai învechită mașină care se produce în Europa și, în afara câtorva brizbrizuri prin față sau prin spate, ea nu și-a adăugat nici un amănunt relevant de ordin tehnologic. Ba, dimpotrivă, lipsa ei de fiabilitate este tot mai vizibilă și faptul că este încă relativ ieftină nu reprezintă altceva decât o compensație făcută cumpărătorului, ca o scuză pentru prostul produs care îi este oferit. Tradițiile au forță și, la recentul TIBCO, producătorii de la Pitești au venit cu aceeși păcăleală - Dacia NOVA, o aceeași Dacie, cu altă pălărie! Este, în fond, o stratagemă prin care managerii nu fac altceva decât să dovedească faptul că nu sunt dispuși să-și lase din mână avantajele, chiar cu prețul falimentarii uzinei. Căutările de parteneri din ultimii cinci ani n-au fost decât praf în ochii fraierilor, pentru că de ce-ar dori dl Stroe & Comp. un partener puternic care să le arate apoi ușa pentru incompetență și lipsa de calități manageriale ? DACIA PITEȘTI rămâne un colos cu roți de lut care înghesuie în prețul de cost al mașinii toată ineficienta unui sistem învechit și prost așezat. Lecția DAEWOO n-a însemnat nimic pentru piteșteni. De altfel, nimeni nu învață din lecțiile unei istorii pe care toți cred că o controlează si o așază după cum doresc. Când își dau seama că lucrurile nu stau așa, de regulă e prea târziu.  
Titlu: CAPRA DE PE ECRANUL VECINULUI
Nr Editie: Data: marți 06 iunie 1995
Recenta victorie a "mortului neîngropat" al televiziunilor române (să-mi ierte confratele Cristian Tudor Popescu împrumutul de metaforă) mă face să mă gândesc că parcă niciodată amarul proverb al caprei vecinului nu ne-a caracterizat mai bine filosofia de viată, ca acum, în postrevoluționarism. Ca urmare a demersului făcut în justiție de SOTI, popularul post ANTENA 1 a fost obligat să-și reducă programul cu cele patru ore în care de aproape un an nu mai emitea primul. Satisfacția diriguitorilor acestui simulacru TV, care în ciuda timpului consumat pe banii noștri (pentru că, deși post privat și mai mult decât independent, acesta emitea pe frecvențele și pe instalațiile mărinimosului TVR), n-au reușit niciodată să demonstreze nici cea mai vagă umbră de progres profesional, poate fi deplină: capra lor e moartă, dar nici celei a vecinilor nu-i merge prea bine. Adică e si ea moartă în intervalul amintit, în care acum ne holbăm la puricii alb-negru, în loc să vedem un film sau una dintre interesantele dezbateri programate în ultima vreme. Această performanță aproape postumă mă face să meditez la soarta partizanatului orb și a activismului fără argumente. SOTI a apărut ca o anti-televiziune, determinată de interesele de casă ale unei Opoziții ce n-a reușit niciodată să-si facă demersurile credibile. Si asa a rămas. Acesta este, cred, principalul motiv al falimentului său, al lipsei oricărei dorințe de a fi ajutat să treacă peste momentul delicat al "încetării plăților". Lipsa de credibilitate a determinat lipsa de credit. Iar lipsa de credit - reacția tipică de tip "caprist".
Titlu: DREAPTA ȘI DREPTUL LUI TĂRACILĂ
Nr Editie: Data: luni 05 iunie 1995
O întâmplare destul de confuză din Călărași, de unde este de baștină, i-a adus senatorului (pe atunci) Tărăcilă renumele de puncheur. Nu știm - și nici nu mai interesează - câtă realitate și câtă înfloritură a fost în întâmplarea aceea de la Sfântul loan și dacă prefectul a meritat acea presupusă corecție. Mult mai important mi se pare faptul că în noua sa calitate de ministru de Interne, dl Tărăcilă dovedește că știe și poate să lovească zdravăn și fără menajamente atunci când este cazul. Ori la Constanța era cazul. Poate chiar mai de mult. Dar, vorba proverbului, mai bine mai târziu. Decapitarea poliției județene de aproape întreaga sa conducere redă o speranță: aceea că, deși tot mai institutionalizată, mafia nu este, nu a devenit mai puternică decât statul de drept. Județ cu ieșire la mare și la lumea largă, Constanța devenise un paradis al traficanților de tot felul, oblăduiți de mai marii poliției și ai altor foruri. Căderea capetelor de la Poliție ar trebui, logic, să antreneze și altele: de la Vamă (mai ales), de la Justiție (că e și pe-acolo), de pe la niscai servicii mai mult sau mai puțin secrete. Omul de drept Tărăcilă a demonstrat că, deși e avocat la bază, știe să și bage oamenii acolo unde le e locul. Totul e, acum, ca exemplul său să fie molipsitor. Avem dreptul la această satisfacție, după ani de zile în care lătratul presei n-a impresionat cu nimic caravana contrabandei. E momentul.
Titlu: CEVA SE MIȘCĂ
Nr Editie: Data: vineri 30 iunie 1995
Nimic nu-l irită, poate, pe bucureștean, mai mult decât sentimentul că lucrurile stau în loc atinse de aripa paraginii și nepăsării. Schelete de blocuri cu macarale de mult ruginite, drumuri uitate în bălării, fațade scorojite, străzi nemăturate, mormane de gunoaie devenite noi forme de relief, sunt tot atâtea motive pentru care simplul cetățean poate să reproșeze celor care s-au perindat pe la cârma municipalității că i-au încasat voturile și taxele degeaba. lată, însă, că spre finalul mandatului actualei echipe câte ceva începe să se miște. S-au asfaltat câteva străzi ce păreau sortite pe veci testelor de andurantă. S-au sistematizat câteva intersecții create din ruinele demolărilor de fostul edil-șef, față de care părea că acționează resentimente de ordin politic. Calea Plevnei se deschide surprinzător automobilistului care o uitase pur și simplu. Dinspre Piața Victoriei spre Buzești apar în sfârșit bordurile. Câteva trotuare devenite impracticabile au renăscut din efervescența bitumului. S-ar părea că cei care au demarat această acțiune sunt bântuiți de remuscarile anilor de imobilism si încearcă acum, pe ultima sută, să dreagă busuiocul. Sau imaginea electorală - nu se știe prea exact. Indiferent care este mobilul, un lucru este cert: că, în sfârșit, ceva se mișcă, si acest ceva se simte sub roti si sub pasi. Dea Domnul ca minunea să țină măcar până la alegeri. (30 iunie 1995)