Punctul pe Y, decembrie 1994

Titlu: Amintirea unei Mari Uniri
Nr Editie: Data: joi 01 decembrie 1994
"Libertătea" are meritul că încă de prin Martie '90 să fi publicat o luare de poziție în care se spunea că ziua națională a României nu poate fi decât 1 Decembrie. Pentru că, atunci, în 1918, s-a întâmplat un miracol: împlinirea unui vis care părea să fie sortit a rămâne vis -reunirea tuturor românilor sub același acoperământ istituțional. Asta în condițiile în care venea după o amenințare cu neființa sau cu restrângerea între granițele strâmte ale unei Moldove ciopârțite. Și, totuși, dacă asemenea miracole se întâmplă o dată la o mie de ani, ar mai fi existat o șansă. Șansa repetării. Șansa introducerii în calendarul sufletului nostru a unei alte sărbători naționale: 30 August! Pentru că, atunci, în 30 August 1991, am fost, poate, doar la un pas de o Românie Mare definitivă. Dacă atunci, după puciul de la Moscova, forțele politice din țară și din Basarabia ar fi intuit momentul irepetabil al reunirii noastre între hotarele firești ale românismului. Că nu a fost așa, ține, probabil, de faptul că ceea ce n-au reușit o sută de ani de rusificare, au reușit cincizeci de ani de sovietizare. La 20 August 1991, la Chișinău nu mai rămăsese mai nimic din clasa politică ce făcuse Marea Unire. Se afla acolo doar o agronomenclatura măruntă și meschină, decisă doar să nu piardă șansa privilegiilor proprii, cu prețul înstrăinării neamului. Așa încât, până atunci când se va întâmpla o nouă minune, sărbătorim, în continuare, amintirea unei mari uniri.
Titlu: Verificarea tehnică a Guvernului
Nr Editie: Data: joi 29 decembrie 1994
În Italia, a fost suficientă o singură moțiune de cenzură pentru a-l înlătura de la putere pe cel mai spectaculos câștigător al unui scrutin electoral din ultimii 40 de ani. în România, cea de-a șasea moțiune de cenzură introdusă de Opoziție n-a făcut decât să ofere Executivului o nouă certitudine, că se află la adăpost de orice surprize. Descoperită târziu și cu fervoare, moțiunea de cenzură face deliciul unei opoziții ce pare a-și fi cantonat căutările politice de acțiune critică la acest nivel confortabil. Pentru că, în absența altor mijloace, moțiunea este aceea care dă impresia de combativitate și dinamism din partea unor forțe care, altfel, nu s-ar prea regăsi pe eșichierul politic. Privită din punct de vedere tehnic, moțiunea este o realizare a celei de-a doua legislaturi, prima necunoscând o asemenea formulă, datorită lipsei de echilibru dintre forțele de Opoziție si cele ale Puterii. Domnii Roman și Stolojan n-au avut nici un moment a se teme de așa ceva, pentru dl Roman moțiunea reprezentând doar satisfacția platonică de a face altuia ce dânsului nu i-ar fi plăcut. Absența reală a dorinței de compromitere a statu-quo-ului face din moțiune mai degrabă o "verificare tehnică periodică" a motorului Executivului, inutilă din moment ce nu reușește să-l scoată din circulație. Din păcate, operațiunea se face cu prețul amânării unor pachete de legi importante ce nu mai pot fi discutate în unitățile de timp în care aleșii poporului se înjură reciproc. La o socoteală simplă, șase moțiuni ar fi putut însemna cel puțin de două ori pe atâtea legi importante. Că nu s-a întâmplat așa, este de vină doar democrația...
Titlu: Un Watergate românesc?
Nr Editie: Data: miercuri 28 decembrie 1994
Înconjurată de o inutilă aură de mister, depoziția dlui președinte lliescu în fața Comisiei parlamentare Decembrie '89 "a fost prezentată la televiziune în ultimele două seri". Cu excepția câtorva precizări legate de competența sau incompetența unor personaje din Revoluție, mărturiile dlui președinte n-au adus nimic nou față de ceea ce se cunoștea, inclusiv din cartea domniei sale. Depoziția a avut un pronunțat caracter polemic, argumentele aduse în discuție răspunzând câtorva dintre afirmațiile concertate într-o campanie de presă care-și propune, destul de străveziu, să repete performanța demolării președintelui Nixon. Capetele de acuzare vehiculate cu ostentație sunt trei: lliescu și ai săi au plănuit din timp o lovitură de stat; lliescu i-a chemat în ajutor pe ruși; lliescu a declanșat acțiunea teroriștilor pentru a-și întări puterea proaspăt preluată. Există, desigur, o anumită tehnică, potrivit căreia scopul scuză mijloacele. în cazul nostru, imposibilitatea de a-l înlătura pe lliescu pe cale electorală pare să fi determinat această acțiune de tip juridico-moral. Și ce probă mai înaltă de democrație decât aceea a revocării unui președinte găsit vinovat de nerespectarea legii? în cazul de față, însă, chiar dacă acuzațiile ar putea fi dovedite (ceea ce nu prea pare să fie cazul), care este temeiul juridic? Nici un altul decât... legalitatea socialistă! Pentru că, într-adevăr, dl lliescu poate fi învinuit de dărâmarea lui Ceaușescu în afara cadrului legal și fără aprobarea Marii Adunări Naționale! Așa încât ultima întrebare de pus n-ar fi decât: justițialism sau nostalgie prost mascată?
Titlu: Crăciunul însângerat
Nr Editie: Data: vineri 23 decembrie 1994
Mi-amintesc faptul că am citit cu revoltă, în ianuarie '90, un comentariu dintr-o revistă franțuzească al cărui autor aprecia că execuția soților Ceausescu fusese un act de barbarie. Poate că era așa, spuneam atunci, pentru telespectatorul occidental instalat comod în fotoliul său, într-o cameră încălzită și după o masă decentă, fără salam cu soia. Pentru noi însă, cei condamnați cu cinism la frig, foame și frică, sancțiunea supremă apăruse, atunci, în acea noapte de Crăciun, ca deplin meritată, iar simulacrul de proces ca un lux la care cuplul nici măcar n-avea dreptul. Era Legea Talionului - sânge pentru sângele care stropise caldarâmul Pieței Universității... Timpul lucrează asupra memoriei, dar mai ales asupra sentimentelor. Capacitatea de a uita și de a ierta sunt proprii firii umane și poate că tocmai aceasta asigură supraviețuirea speciei, ce altfel ar fi condamnată la un șir perpetuu de răzbunări declanșate de prima victimă a mitologiei creștine: Abel. Astăzi suntem tot mai mult tentați să ne culpabilizăm pentru păcatul vărsării de sânge în sfânta zi a Crăciunului. Astăzi, racordați ceva mai mult ca ieri la Carta drepturilor omului, credem că Ceausescu ar fi avut dreptul la o judecată corectă. El, care nu a dat niciodată doi bani pe justiție... El, care a condamnat în timp de pace mii de femei la o moarte barbară pentru vina de a nu fi voit să aducă pe lume copii cărora să nu aibă ce să le dea de mâncare... Poate că acel Crăciun însângerat nu a fost altceva decât prețul reintrării noastre în istorie. Iar injustiția suportată de cei doi, condiția regăsirii autenticei justiții.
Titlu: Ce-am făcut în ultimii cinci ani?
Nr Editie: Data: joi 22 decembrie 1994
Pe 22 decembrie 1989, la ora 13, la etajul al ll-lea al Palatului "Universul" se începea, cu o febrilitate pe care nici unul dintre cei care mânuiau condeiul nu o mai cunoscuse, facerea a ceea ce avea să devină "primul ziar liber al Revoluției Române". Nu știam acest lucru, ideea de concurență pe o piață liberă nu apăruse încă. Știam doar că trebuie să facem ceva pentru că sentimentul imperativitătii a ceea ce trăisem în acea noapte, în Piața Universității, devenise copleșitor. Experiența unică și nesperată a răsturnării unui sistem ce ne apăruse infailibil își cerea o exprimare pe măsura adevăratei profesiuni și toți cei ce au pus atunci mâna pe condei nu s-au mai gândit (sau poate subconștientul nostru a refuzat acest lucru?) la ce s-ar fi putut întâmpla dacă Ceaușescu se reîntorcea din călătoria începută cu elicopterul de pe acoperișul CC-ului. Cele patru foi pe care colegii și prietenii noștri tipografi le-au scos, fără să stea măcar o clipă pe gânduri și într-un timp la care n-ar fi putut spera o ediție obișnuită, au devenit, instantaneu, primul document scris care atesta victoria unei Revoluții îndelung așteptate. Ziarul s-a distribuit de la ferestrele "Universului" deasupra mulțimii care-l aștepta cu nesaț, de către oameni obișnuiți, dintre care unii au murit cu el la piept, împrăștiat sub gloanțe într-un oraș ai cărui locuitori aveau nevoie de o confirmare a statutului lor de oameni liberi. Numele ziarului s-a tras din scandarea încrâncenată a mulțimii care invadase Piața Palatului, cerându-si imperativ un drept elementar, care-i fusese refuzat de o jumătate de secol. Ce-am făcut, noi, în ultimii 5 ani? Am făcut un ziar care și-a căutat permanent drumul spre sufletul oamenilor. Un ziar ca și ei, când mai bun, când mai puțin bun, când obiectiv, când pătimaș, când încrezător și când pesimist, dar întotdeauna de bună-credință. Dar, mai ales, în ultimii cinci ani n-am pregetat nici o clipă să credem în ideea de LIBERTATE.
Titlu: Clasa muncitoare merge în paradis?
Nr Editie: Data: miercuri 21 decembrie 1994
Nu cred că vreunul dintre teoreticienii marxism-leninismului si-a imaginat o atât de devastatoare ironie a sorții, ca aceea din '89-'90. Și anume că tocmai cei în numele cărora s-a construit imensul lagăr de muncă al socialismului - muncitorii - să devină groparii sistemului. Este evident că valul pornit de la Gdansk, în '80, a antrenat tot ce-a întâlnit în calea sa, spărgându-se cu sângeroasă violență la București de ultima redută a dogmatismului. Și, poate că mai mult decât oricare dintre tranzițiile estice, cea din România si-a meritat numele - atât de controversat - de Revoluție. S-a speculat până la saturație, în acești cinci ani, asupra dilemei lovitură de stat - insurecție spontană și lucrurile sunt încă departe de a fi lămurite. Pentru mine, cel puțin, un lucru este clar: că marșul hotărât al muncitorilor de pe platformele industriale ale Capitalei din dimineața zilei de 22 decembrie a fost acela care a dat semnalul sfârșitului. Au fost câteva sute de mii de eroi, rămași anonimi, cărora le datorăm incomoda libertate de astăzi și împotriva cărora n-ar fi putut răzbi - chiar dacă ar fi vrut - un aparat represiv, oricât de devotat. Paradoxul - istoria este, de altfel, plină de astfel de paradoxuri -este că tocmai ei, muncitorii, sunt cei care pășesc astăzi, cu teamă și îngrijorare, pe calea unui paradis pavat, deocamdată, cu sărăcie, șomaj, lipsuri și deznădejde. Pe fundul lăzii ale cărei lacăte au fost zdrobite cu frenezie în "22" a mai rămas, pitită într-un colț, doar speranța...
Titlu: Românii, între bișnită si business
Nr Editie: Data: marți 20 decembrie 1994
Disprețul sistemului comunist față de afaceri a fost atât de adânc implantat în conștiințele celor care au fost educați în spiritul "omului nou", încât noțiunea își mai păstrează și astăzi o conotație dacă nu peiorativă, măcar vinovată. în directă legătură, termenul englezesc business a fost asimilat de vocabularul autohton în cunoscuta formulă "bișniță", cu trimitere directă la o categorie repudiată și chiar reprimată cu mijloacele vremii. încercăm, astăzi, să reabilităm termenul si noțiunea, cu sentimentul clar că fără "business"-mani este greu de conceput o autentică economie de piață. Poate că dintre bișnițarii de ieri s-au afirmat si unii dintre afaceriștii de astăzi, dar este suficient să ne  aruncăm o privire asupra "Who's Who"-ului național ca să vedem că, în marea lor majoritate, ei sunt oameni cu bună pregătire (cea mai importantă, poate, moștenire a trecutului) și care au reușit să se adapteze mai repede și mai bine rigorilor pieței libere - inițiativa, curajul, clarviziunea și realismul. Clasa nouă, în formare, a oamenilor - și femeilor - de afaceri s-a bucurat, de la bun început, de atenția și suportul "Libertății", ambele izvorâte din convingerea că aceasta poate constitui motorul unei evoluții necesare, lată de ce este, pentru noi, nu numai o confirmare, dar si o satisfacție de a-i avea alături, în această seară, la Gala Business Club, pe aceia care-și leagă numele și efortul de o tranziție efectuată la bază. Adică acolo unde se află omul capabil să-și asume riscul.
Titlu: Succesul presei locale
Nr Editie: Data: luni 19 decembrie 1994
Într-o perioadă în careiirajele se prăbușesc sub impactul galopului prețurilor hârtiei și a imprimării, dar și al efectelor devastatoare ale scumpirilor de tot felul asupra bugetelor de familie, se întrevede o mișcare interesantă. Recentul sondaj IRSOP confirmă poziția tot mai autoritară pe care o ocupă, în concertul presei cotidiane, publicațiile așa-zis "locale", cele care au în vedere aria de preocupări a celor care trăiesc într-o anumită zonă, urbană sau nu. Tirajele reunite ale ziarelor care apar la Timișoara, Craiova, lași, Constanța, Brașov și, evident, București depășesc de câteva ori pe cele ale cartelului "presei centrale", marcând o substanțială sporire a interesului față de o problematică foarte concretă, în detrimentul celei generale pe care, de regulă, o difuzează mai prompt și mai obiectiv radioul și televiziunea. Recentul sondaj confirmă succesul "Libertății", care acoperă 40 la sută din piața bucureșteană a cotidianelor și opțiunea pentru reflectarea publicistică cu precădere a vieții bucureșteanului în relația sa cu autoritățile și cu "guvernul local", dar și preocuparea pentru cea mai importantă piață a țării. După schimbarea orei de apariție, de la prânz spre dimineață, delimitarea strategică a "teatrului de operațiuni" reprezintă cea de-a doua decizie corectă pe care ziarul a luat-o cu argumente statistice, în folosul cititorilor săi.
Titlu: Orașul se sufocă
Nr Editie: Data: vineri 16 decembrie 1994
Sub ochii noștri se întâmplă ceea ce era previzibil să se întâmple: orașul se sufocă sub presiunea unei circulații rutiere ale cărei cote se amplifică parcă de la o oră la alta. A devenit o chestiune de rutină parcurgerea arterelor centrale în ritm de melc în timpul după-amiezii, iar intersecțiile nesemaforizate dau migrene celor aflați pe sensurile fără prioritate. Prezența polițiștilor în intersecții, rară și simbolică, nu schimbă nimic din realitatea dezarmantă a unui oraș cotropit pur și simplu de vehicule. Despre locuri și spații de parcare - nici măcar să nu mai vorbim. Spuneam că fenomenul era previzibil. Indicele de motorizare, ținut sub control strict de Ceausescu, a crescut în cinci ani de câteva ori, sub impactul unui import masiv de mașini de mâna a doua și a treia. Cei care ar fi trebuit să prevadă soluții și alternative asistă, tot de cinci ani, ca la spectacol, la drama înmormântării circulației într-un oraș și așa fără artere de legătură și ocolire, cu pasaje puține și nefuncționale, cu o sistematizare precară. Regăsim în acest domeniu lipsa de perspectivă a unui întreg sistem bazat pe improvizație și neglijență. Ne vom trezi, tot ca de obicei, când ceea ce trebuia făcut la timpul său se va putea realiza de câteva ori mai greu și incomparabil mai scump.
Titlu: Lideriada
Nr Editie: Data: joi 15 decembrie 1994
Simptomul reșițean este tipic pentru starea actuală a unei economii care nici de piață n-a devenit și nici prea centralizată nu mai este. Dar nu despre el vreau să scriu în aceste rânduri, ci despre un fenomen manifestat cu precădere în această perioadă: competiția acută dintre liderii sindicali - Lideriada! Aduși în primul plan al atenției publice de modificarea de statut a fostei "curele de transmisie", primii lideri sindicali au cules din plin roadele unei glorii generate în special de lipsa de autoritate și de slăbiciunile noului sistem.într-o competiție politică acută, sindicaliștii au venit cu avantajul unui electorat omogen și clar înmatriculat, în permanentă stare de ofensivă. Intransigența și apetitul critic le-au adus liderilor, aproape automat, avantajele de care oamenii politici se bucură rar sau doar din patru în patru ani. Unii - se cam știe care - au folosit bine intervalul, căpătuindu-se în ograda Executivului. Alții au fost prompți în a accede la tribuna reșițeană. Notele acute emise acolo îi vor ajuta, cu siguranță, să aspire și ei, peste câtăva vreme la noi fotolii. Vor pleca ei, vor veni alții, capabili să strige mai tare. De rămas, rămân tot cei din stradă, la fel de convinși că cei de sus știu ce e bine pentru ei și la fel de păcăliți ca de fiecare dată.
Titlu: O mârlănie tipic românească
Nr Editie: Data: miercuri 14 decembrie 1994
Pe orice aeroport din lume, fie că e vorba de America, fie că e vorba de Africa, pentru cărucioarele de transport al bagajelor nu se plătește nici o taxă. Este un serviciu pe care companiile aviatice îl pun la dispoziția publicului, gratuit, compensându-l prin publicitatea făcută pe cărucioare sau prin alte metode. La București - Otopeni, prima poartă și cartea de vizită a celei mai originale dintre tranzițiile acestui secol, un cărucior te costă 2.000 de lei. Vii din Alaska si n-ai bani românești la tine, treaba ta. Un băiat voinic din personalul aeroportului pentru asta e plătit: să vegheze ca nu cumva vreun călător-infractor să pună mâna pe cărucior fără să o bage mai întâi în buzunar. Este o mârlănie tipic românească, din categoria celor pe care ne place să le etalăm, mai ales când nu e cazul. Aeroportul Otopeni a fost - și a rămas - terenul de predilecție al acestui sport. Aici ești în continuare vânat de taximetriști hrăpăreți, la ale căror manifestări suburbane toată lumea închide ochii (probabil cu interes), în loc să se organizeze un sistem de transport civilizat. Aici îți cari bagajele peste garduri până în parcare, pentru că mașinile n-au acces la peronul de sosiri. Aici... Ce folos că fața aeroportului se mai schimbă, dacă mitocanii rămân?
Titlu: "Unele" disfuncționalități
Nr Editie: Data: marți 13 decembrie 1994
În lunga declarație pe care dl lliescu a făcut-o, duminică seara, pe Otopeni, la întoarcerea din Germania, a scăpat - în euforia generată de succesul acestei acțiuni diplomatice ce finalizează un an bun din acest punct de vedere - o observație critică: investitorii germani cu care domnia sa stătuse de vorbă au reclamat unele disfunctionalităti de ordin birocratic în relațiile lor cu autoritățile române. Președintele a folosit, desigur, un eufemism, pentru că, uneori, disfunctionalitătile frizează absurdul. Lasă că ditamai compania Siemens așteaptă de vreun an răspunsul - nu altceva! - la o serie de oferte și nimeni nu catadicsește să răspundă. Ce să zicem însă de un episod precum acela în care, în cursul întrevederilor avute de către reprezentanții unui alt concern internațional - NESTLE - cu factori de răspundere din comerț, un înalt demnitar i-a întrebat pur și simplu ce caută în România și de ce nu-și aleg parteneri mai buni? Răposatul ar fi tratat o asemenea enormitate în termenii clasici ai "subminării economiei naționale". Articolul de Cod penal a ieșit, pare-se, din uz și asta permite oricărui neisprăvit comandant administrativ temporar să dea cu flit celei mai elementare responsabilități civice.Avem, e adevărat, "unele disfuncționalități". Ele se manifestă, însă, la cele mai înalte niveluri și în cele mai mizerabile forme.
Titlu: Birocorupția
Nr Editie: Data: luni 12 decembrie 1994
Un articol apărut recent în Neue Zuricher Zeitung se ocupă de mersul reformei în România. Autorul constată că aceasta a fost, practic, stopată în ultimele luni și că unul dintre motivele principale ale lipsei de apetit a investitorilor străini (cu doar un miliard de dolari, în 5 ani, ne situăm pe unul dintre ultimele locuri în ierarhia est-europeană) îl constituie excesul birocratic al instituțiilor abilitate de a "favoriza" accesul acestora. Este suficient să aruncăm o privire pentru a constata că ne-am procopsit cu un număr record de instituții care dau aprobări și acorduri, că acestea emit în flux continuu reglementări și norme cărora nu le mai dau de capăt nici propriii lor specialiști și că simpla constituire a unei societăți a devenit o aventură căreia puțini îi mai rezistă. Birocrația este instrumentul principal de exersare a unei corupții cvasioficiale. Fiecare acord, fiecare apostilă, fiecare act eliberat îl costă pe investitor bani. Bani care nu pot fi altfel decât negri. Pentru că fiecare funcționar mandatat temporar cu "dreptul de ștampilă" a devenit un perceptor de taxe în interes personal. Nu e, deci, de mirare, proliferarea barierelor instituite în calea dezvoltării oricărei afaceri. Există, desigur, și o birocrație necesară. Dar ceea ce se întâmplă la noi depășește însă orice limită a bunului simț.
Titlu: Violenta cu mănusi
Nr Editie: Data: vineri 09 decembrie 1994
Există sentimente pe care scrisul nu ți le poate oferi. Unul dintre acestea este dialogul direct cu consumatorul de informați și este șansa audiovizualului de a compensa în acest fel dezavantajul lui "verba volant". De câteva săptămâni, particip cu interes la o emisiune a postului de radio "Antena Bucureștilor", care se numește "A patra putere față-n față cu bucureșteanul". Este vorba, bineînțeles, despre presă. Cei care pun mâna pe telefon și sună redacția au, în general, motivații puternice de ordin personal. Dar nu numai. M-a impresionat, luni, apelul unei ascultătoare care ne implora pe noi, presa, să facem ceva pentru ca idealul celor care au murit scandând "Fără violență" să devină o realitate. Aparent, violența, violența străzii și a reacțiilor umane a scăzut pe măsură ce ne-am făcut loc în tiparele statului de drept. Crește, însă, periculos un alt fel de violență. VIOLENȚA CU MĂNUȘI! Corupția, birocrația, indiferența, cinismul. Suntem agresați, din ce în ce mai mult, în acest mod periculos de subtil, ale cărui efecte devastatoare nu vor întârzia să se vadă în concepția de viață a unei întregi generații. Cea obligată să se apere de violență prin violență. Oare câte conștiințe, câtă sensibilitate, câtă încredere vor trebui să fie ucise pentru a se face, din nou, auzit tragicul apel: "Fără violență!"?
Titlu: Evenimentele din decembrie
Nr Editie: Data: joi 08 decembrie 1994
Parlamentul a numit o comisie a cărei menire este de a afla ce s-a petrecut în decembrie '89. Nu o comisie care să încerce să afle cum și de ce s-a produs Revoluția, ci una care să studieze Evenimentele. Scepticismul parlamentar față de momentul cu pricina este cel puțin straniu. Pentru că este evident că niște simple evenimente n-ar fi putut fi de natură să genereze amplele schimbări datorită cărora dnii Gabrielescu și Nicolaescu și distinșii lor colegi sunt astăzi parlamentari democrați si nu membri ai unui MAN comunist. Pot exista diferențe de opinii față de interpretarea unor fapte sau acțiuni. Singurul lucru asupra căruia nu pot opera este noțiunea însăși de Revoluție: pentru că - indiferent de cine și cum a declanșat "scânteia" - schimbarea a fost determinată de sutele de mii de eroi anonimi ieșiți în stradă cu hotărârea de a nu mai suporta perpetuarea unui sistem opresiv și dezumanizam. Nu vreau să teoretizez, dar evenimente au fost, poate, cele din '87, în mod sigur nu cele din '89. Doar dacă vom accepta - variantă absurdă și forțată în opozitionismul ei perpetuu - că nimic nu s-a schimbat în România. Or, tocmai faptul că se poate clama o astfel de opțiune reprezintă cheia și autenticitatea schimbării. E drept, una incompletă, dar reală și măcar dătătoare de speranțe.
Titlu: Țara generalilor
Nr Editie: Data: miercuri 07 decembrie 1994
Cineva îmi spunea că, în istoria sa, Elveția a avut un singur general, și acela maior. Desigur, nu este obligatoriu să ne comparăm cu o țară neutră, noi, care de-a lungul istoriei am fost, ca românii imparțiali, și cu unii și cu alții, după cum ne-au obligat vremurile si poziția geostrateigcă, dar ceea ce se întâmplă la noi din punctul de vedere al ierarhiilor militare parcă este prea de tot. Recent, prin decret prezidențial, au mai fost avansați vreo duzină de generali de interne (asta pentru că tot se intenționează civilizarea instituției) și sunt tare curios ce ne arată statistica: pe capetele câtor ostași "proști" stă un general? Inflația s-a declanșat imediat după revoluție când, la începutul lui ianuarie, ziarele nu mai pridideau să publice listele de generali scoși de la naftalină pentru a fi "exploatați", sau ale coloneilor generalizați peste noapte. Cei cinci ani de după '89 ne oferă exemple de cariere excepționale, de căpitani și maiori care au parcurs în goană toate treptele ierarhice, fericind națiunea cu vipuștile lor și cu stelele mari de pe umeri. Toate acestea sunt manifestări specifice vremurilor de război. Noi cu cine ne războim? Nu cumva cu arivismul, lipsa de criterii și lipsa de autoritate a celor care nu rezistă ofensivelor de acest fel? Pierzând, după cum se vede, bătălie după bătălie?
Titlu: Vizita de lucru a Nadiei
Nr Editie: Data: marți 06 decembrie 1994
Vizita întreprinsă de Nadia Comăneci în Româna a luat sfârșit. Pe parcursul șederii, fosta noastră mare campioană a fost primită cu fast la aeroport, la Președinție i s-a promis că va fi cununată (pentru că n-a venit cu mâna goală, ci cu un logodnic de ocazie), la Deva a fost chiar cununată religios într-o sală de sport, a dat o mică reprezentație de bar de noape la Polivalentă, a oferit 5 dolari unei micuțe gimnaste, a primit ca și cum i se cuveneau florile unor oameni care n-au ostenit să o aștepte cinci ani lungi de zile. Una peste alta, a fost o vizită de lucru reușită, desfășurată în parametrii impuși de impresarul care a organizat această bănoasă reprezentație. Nadia a putut să plece liniștită pentru a-și încasa partea ce-i rămâne după scăderea cheltuielilor și a bursei partenerului. Va reveni, probabil, când se vor termina banii, cu un nou logodnic. Nadia a plecat. Au rămas micuțele campioane, umilite de deturnarea atenției generale de la performanța lor de excepție, la curiozitatea circului american. Umilite de autobuzul prăpădit cu care au plecat la Deva, în timp ce Nadia și partenerul călătoreau cu vagon special. Umillite de cei 5 dolari oferiți cu atâta generozitate de fosta mare campioană... Întoarsă prea târziu și cam fără rost, Nadia n-a reușit decât să ucidă mitul marii campioane. Nu întotdeauna marii campioni reușesc să fie și mari oameni.
Titlu: Inventatorii de fair-play
Nr Editie: Data: luni 05 decembrie 1994
Se zice că cei care au inventat fair-play-ul (jocul corect) sunt englezii. Probabil că asa este. Dar e foarte probabil că nu-l folosesc cu toții. Ci doar unii. În mod sigur, soții Mooney n-au auzit de el. Posibil că nici n-aveau de unde. Dacă ar fi știut, n-ar fi ajuns în situația în care au ajuns: să încerce să fure un copil din România! Pentru că asta au făcut, oricâte eufemisme ar fi folosit grijulia noastră Putere, atât de dornică să menajeze susceptibilitățile britanice. Or, șansa soților Mooney tocmai asta a fost: de a aparține unei națiuni puternice, care nu-și lasă de izbeliște compatrioții, oricât de tembeli ar fi și orice porcării ar face. Este orgoliul de mare putere în joc. Credeți că dacă soții Mooney erau albanezi sau chirghizi s-ar fi sinchisit cineva? Nici pomeneală! Soții Mooney au avut parte de o mediatizare excesivă. Ca niște golani ce sunt, de fapt, au tăcut mâlc tot timpul cât au stat la București, așteptând finalul pus pe tavă. După care și-au dat drumul, scuipând mâna ce Ie-a fost întinsă și înjurându-ne pe banii oferiți de cea mai de scandal presă. Nu, hotărât lucru, soții Mooney nu fac parte din nația care a inventat fair-play-ul.
Titlu: Luminile orașului
Nr Editie: Data: vineri 30 decembrie 1994
Una dintre cele mai dramatice - pe plan psihologic - consecințe ale austerității socialiste a fost afundarea orașului în întuneric. Pe altarul economiei de combustibil necesar unei industrii energofage au fost sacrificate, una câte una, lămpile felinarelor, puținele reclame și firme, programele TV... Bezna orașului s-a întins în suflete si în conștiințe, făcându-ne mai egoiști și mai intoleranți decât reușiseră metodele clasice de formare a "omului nou". Anul acesta, Bucureștiul este, parcă, mai luminat ca oricând. Nu este, în nici un caz, decorul de sărbători al marilor metropole occidentale. Dar șiragurile de becuri multicolore, brazii ornați cu lumânări, stelele de pe stâlpii electrici ne fac să întrezărim ceva din bucuria cu care alții - mai lipsiți decât noi de grijile cotidiene ale hranei și căldurii - întâmpină anul nou, în care au mai multă încredere decât noi. Este un început dătător de nădejde și de optimism pe care ni-l dorim cu toții mai adevărat. Desigur, într-o manieră proprie epocii întunericului, ne-am putea ridica cu mânie proletară: cu banii risipiți pe becuri, ghirlande și brazi luminați s-ar fi putut hrăni și îmbrăca nu știu câți copii ai străzii, urgisiți de o soartă parcă mai rea astăzi decât ieri.! Este adevărat. După cum la fel de adevărat este că sufletul are si el nevoie de o hrană, iar luminile inutile ale orașului din acest prag dintre ani tocmai asta sunt...