Punctul pe Y / miercuri 29 ianuarie 2003 Nr: 850

Ce banuiam, dar nu stiam...

Ministrul Apararii, Rumsfeld, ne-a adus, in sfarsit, o deslusire. Toti ne-am intors pe toate fetele, ne-am dat cu presupusul, ne-am intrebat ce i-a gasit pe americani cu largirea asta semnificativa a NATO, largire care ne includea si pe noi, nu in virtutea cine stie caror progrese, pe care oricum nu aveam cum sa le facem? Si iata ca aflam: pentru ca facem parte din Noua Europa! Cea care ii cuprinde pe noii intrati in Alianta. Or Noua Europa, ca orice lucru nou, functioneaza mai bine decat vechea Europa. Prin aceasta, ministrul american al Apararii intelegand, in primul rand, Franta si Germania, cei doi membri ai aliantei care se incapataneaza sa nu vada clar situatia din Irak. Si care vor ca Natiunile Unite sa-si bage coada in acest proiect complex. Mai pe sleau fiind spuse lucrurile, odata cu largirea Aliantei, America si-a asigurat si galeria necesara pentru bunul mers al campaniei antiirakiene. Proiectul, pentru a carui buna desfasurare americanii n-ar fi avut nevoie nici de englezi - dar a caror prezenta da bine - era conditionat de o sustinere adecvata din interior. Or, in cazul noilor membri, aceasta sustinere devine o datorie de onoare, care nici macar nu-i va solicita prea tare. America e hotarata sa transeze afacerea aceasta din doua motive: unul de orgoliu - fiul va trebui sa desavarseasca opera neterminata a tatalui - si alta pragmatica: petrolul irakian nu mai trebuie sa agite piata mondiala prin fasoanele lui Saddam. Irakul este detinatorul celei de-a doua rezerve mondiale de petrol. Irakul trebuie sa produca mai mult, pentru a mentine preturile mondiale si pentru a proteja rezervele americane. Daca Saddam nu intelege de buna voie aceste lucruri, trebuie facut sa le inteleaga. In tot acest context, retinerile Frantei si Germaniei nu dau rau: doi pretendenti mai putin la 'tortul' refacerii Irakului de dupa razboi. Cat despre Noua Europa, ea merge inainte, alaturi de petrolistii americani!