Desi un vechi proverb spune sa nu zici 'hop' pana n-ai sarit, hai sa incercam sa ne convingem ca nimic nu mai poate intoarce cursul evenimentelor care conduc spre summit-ul de la Praga. Si ca Romania va deveni membra a NATO. In geografia afectiva a romanilor, Madrid si Praga sunt doua repere distincte: unul al frustrarii si al dezamagirii - Madridul si altul al sperantei si al iluziilor - Praga. La Madrid, Romania a suportat poate cel mai dureros afront din cele care i-au fost rezervate in ultima duzina de ani. Nici amanarea acceptarii in Consiliul Europei, dupa mineriade, nici marginalizarea din cadrul 'initiativei' de la Visegrad n-au lasat urme atat de adanci si de greu de sters. E vinovat NATO pentru asta? Nici pomeneala! Daca este vorba despre o vinovatie ea apartine clasei politice care a venit la putere in '97 ametindu-se si ametindu-ne cu ideea ca simpla sa existenta este suficienta pentru a atrage capitaluri, onoruri si recunoasteri. Intrarea in NATO ar fi trebuit sa fie 'cadoul' pe care democratiile occidentale il faceau democratiei romanesti 'autentice'. Socoteala a fost gresita din capul locului. Pentru americani, pentru Senatul american, Constantinescu nu insemna nimic. Tot un 'escu'. Indiferent cine era la comanda, Romania ramanea un teritoriu nesigur, un aliat inconsecvent, gata sa schimbe oricand acele busolei. A fost suficient ca istoricele resentimente nemtesti sa-si dea mana cu ignoranta americana pentru ca demersul de orgoliu al lui Chirac - singurul nostru sustinator convins - sa nu mai aibe nici o greutate. Nu vreau sa spun ca in '97, Romania era mai pregatita sa intre in NATO decat e astazi. Pregatirea asta e o chestiune relativa. Nu ea este hotaratoare. Hotarator este cat de pregatit a fost si este NATO sa ne inghita. Si sa ne degere. In 2002, la Praga, nu Romania este cea care intra in NATO, ci NATO este cea care ne deschide larg usa. In '97 era liniste si relativa pace. In 2002, razboiul bate la usa si lasarea noastra pe dinafara ar fi si riscanta si costisitoare...