Cu fiecare zi care trece, devine tot mai puternic sentimentul de profunda frustrare pe care l-a generat maniera in care autoritatile sovietice au rezolvat criza ostaticilor. Privita la rece, actiunea comandoului este si poate fi considerata un succes: puteau sa moara 800 de ostatici. Au murit doar 114. Adica unul din opt. Pe teroristi nu-i mai punem la socoteala pentru ca o lege nescrisa a serviciilor de specialitate spune ca un terorist bun e doar un terorist mort si ca nu se iau prizonieri din randul acestora, tocmai pentru a nu perpetua lantul terorii. Un alt aspect important al interventiei este acela ca nici unul dintre asaltori nu a fost ranit sau impuscat, ceea ce este din nou un succes, avand in vedere riscurile enorme pe care le prezinta confruntarea cu fanaticii. Aceasta victorie lasa, insa, Rusiei si lumii, un gust amar. Acela de a fi fost sacrificati tocmai aceia in numele carora s-a declansat acest atac. Daca cei 114 ostatici ar fi murit, pe rand, de glontul teroristilor, sau in exploziile pe care ar fi putut sa le declanseze prin detonarea incarcaturilor purtate la brau de femeile cecene, ar fi fost una. Ar fi fost tragic, dar intr-o logica nebuna a lucrurilor. Faptul, insa, ca toti acestia au fost ucisi de gazul neexperimentat si nedozat corespunzator, amplifica tragedia pana la marginile disperarii. Presedintele Putin a fi trebuit, poate, sa le ceara scuze compatriotilor sai nu pentru ca nu i-a putut salva pe toti, ci pentru ca i-a sacrificat, cu sange rece! Este partea emotionala a acestui dramatic episod. Partea pragmatica spune ca fara o astfel de interventie, sansele terorismului de a ne bulversa existenta, deveneau mai mari. Exista, desigur, o doza de incompatibilitate intre principiile umanismului si ratiunile politice de stat. Ele au fost evidente si in cazul submarinului Kursk cand, aceeasi secretomanie care a caracterizat utilizarea gazului letal, a insotit si neinterventia care a ingropat pe fundul marii un numar aproape identic de ostatici.