Istoria asta cu NATO se indreapta spre un final fericit. Ca-n povesti. Vom fi printre cei sapte pitici care vor tine trena Albei ca Zapada nord-atlantice. Care dintre pitici suntem? Am putea fi oricare. Probabil Somnorila, pentru ca am motait vreo patru ani crezand ca Occidentul va fi atat de impresionat de venirea la putere a Printului-Geolog incat nu va mai tine cont de nepriceperea celor 15.000 de specialisti in datul cu gura. La Praga, povestea ia sfarsit si incepe realitatea. O realitate cu atat mai dura cu cat, din spirit propagandistic, romanilor le-a fost indusa sistematic ideea ca de a doua zi va incepe sa curga lapte pe Dambovita, miere pe Dunare si corn de Cornu. Fericiti, ca dupa castigarea unui meci de calificare la un turneu mondial de fotbal, cetatenii acestei tari vor dori sa vada pe strada si in viata lor de fiecare zi, cum se caracterizeaza aceasta integrare. Vor da navala investitorii, rasufland usurati ca au, in sfarsit,deasupra capului, umbrela protectoare a organizatiei? Am mai trait odata iluzia asta. Si dezamagirea corepunzatoare. In '97. O vom trai si de data aceasta? Nu depinde de NATO. Depinde de un singur lucru: de sporul de credibilitate pe care autoritatile le vor conferi actelor viitoare de guvernare. De modul in care vor reusi sa transforme imaginea de Baba Cloanta a Tranzitiei, pe care a creat-o practica anilor de tranzitie, intr-una de Alba ca Zapada a Normalitatii. Evident ca acest lucru nu se va putea intampla peste noapte. Si ca se va intampla ce se intampla deobicei, in asteptarile lungi dezamagirea se va intoarce nu atat impotriva celor vinovati de intarziere, ci a NATO! Din ideal, organizatia va putea deveni un motiv de frustrare. NATO este, inca, o poveste frumoasa. Cred insa ca cineva trebuie sa se ocupe mult mai serios de continuarea povestii. De dupa Praga.