Punctul pe Y / joi 04 iulie 2002 Nr: 668

Portretul lui Antonescu

Tentativele de reabilitare a maresalului Ion Antonescu - personaj istoric tabu in perioada comunista - au starnit un adevarat vartej in mediile politice si istorice occidentale. Ridicarea de busturi si statui, initiative apartinand unor grupari independente, a fost interpretata ca un semn de partizanat fata de fascismul si rasismul care se considera ca a caracterizat perioada in care maresalul s-a aflat la carma tarii. Influente grupari religioase au determinat un veritabil embargo asupra acestui subiect, somand guvernul roman sa inlature de urgenta insemnele si marturiile legate de acesta. Lucru care, dealtfel, s-a si intamplat. Cuminte, Guvernul a dat jos statuile de pe socluri, dar a 'uitat' o fotografie a maresalului in galeria sefilor de executive care s-au perindat la conducerea treburilor tarii. Or, si acest tablou face obiectul revendicarilor.Imi este greu sa nu compar o atare pozitie cu aceea, clasica, a regimurilor comuniste, care au mers pana la a rescrie istoria, in parametrii pe care-i considerau ca necesari. Adversarii lui Antonescu se situeaza pe o pozitie straniu de asemanatoare, refuzand sa faca o diferenta intre elementul obiectiv si cel afectiv. Statuile reprezinta o pozitie, o optiune. Fotografia reprezinta o informatie. Amestecul dintre cele doua categorii are un rezultat dezastruos. El reproiecteaza spectrul intolerantei, specific sistemelor totalitare, cel care a facut atat de mult rau omenirii, in general. Fotografia lui Antonescu de la Palatul Victoria nu reprezinta, nu trebuie sa reprezinte altceva decat o recunoastere a existentei acestui om. Istoria nu retine doar personajele pozitive, exlcuzandu-le pe cele considerate negative. Ea lucreaza cu oameni si evenimente. La 12 ani de la inlaturarea sistemului nociv al dublei gandiri orwelliene, scoaterea fotografiei maresalului din galerie n-ar insemna altceva decat un jalnic semn de servilism. Politic si uman.