Punctul pe Y / luni 22 aprilie 2002 Nr: 605

Parastasul sperantelor

Aflu dintr-un articol de ziar ca romanii care traiesc dupa transplant, fac parastase lunare pentru donatori. Este, probabil, un soi de superstitie prin care cei care s-au confruntat cu spectrul sfarsitului incearca sa-l indeparteze printr-un ritual in care recunostinta se amesteca cu speranta. Astazi se implinesc cinci ani de cand am avut nefericitul prilej de a experimenta un soi aparte de 'transplant': in miez de noapte, doi talhari au dat buzna in casa mea, imbracati in negru, mascati si inarmati cu o pusca si cutite si s-au aruncat asupra noastra. O minune a facut doar ca cele doua focuri trase cu cartuse de vanat greu (?!) sa nu loveasca pe nici unul dintre membrii familiei mele. In lupta disperata care a urmat, loviturile de cutit sau de maciuca nu ne-au ocolit pe nici unul dintre noi. A fost un cosmar, pe care multa vreme am refuzat sa-l accept ca producandu-se cu adevarat. A fost genul de intamplare pe care o gasesti relatata in presa, dar despre care niciodata nu te gandesti ca ti s-ar putea intampla tocmai tie. Dar astfel de lucruri se intampla, si nu de putine ori victimele nu se pot considera la fel de norocoase cum m-am considerat eu. A fost si acesta un soi de transplant - unul de psihic, de mentalitate. Am realizat, deodata, cat de ticalosi pot fi unii dintre semenii nostri, dar si cat de frumoasa poate fi solidaritatea, compasiunea celor din jur. Ar fi trebuit, poate, ca nu lunar, precum primitorii transplanturilor, dar macar anual, sa fi facut un parastas. Un parastas care sa pomeneasca nu doar despre insecuritatea marcata a individului, pe care au adus-o cu sine libertatea (prost inteleasa) si democratia (prost invatata), dar si despre nevoia de coalizare impotriva raului. Un parastas al sperantelor pierdute si al nadejdilor niciodata reprimate intr-o lume mai buna, mai inteleapta si mai sigura.