Nu ma numar printre cei care nu pot sa traiasca daca nu-si confectioneaza rapid un idol. Sau care se simt obligati sa-si schimbe idolul ori de cate ori se modifica ceva in propria lor perceptie. De doisprezece ani incerc sa privesc cu luciditate scena politica si caut sa inteleg ceea ce se ascunde dincolo de aparentele pe care le amplifica sau le estompeaza mass-media. Si, poate ca in nici un alt caz decat acela al domnului Ion Iliescu mass-media nu a trimis spre public mesaje mai contradictorii si mai putin conforme cu o realitate pe care doar cei apropiati o cunosc, de regula. Si parca niciodata ca acum, cu prilejul lungului turneu pe care presedintele l-a intreprins in Asia, aceasta realitate nu a fost atat de evidenta, pentru toti cei care i-au fost in preajma. Spre deosebire de aproape toti cei care s-au perindat pe scena politica romaneasca, de la redescoperirea democratiei, domnul Iliescu are marea calitate de a fi mereu acelasi. De a nu se imbata din vinul puterii si de a nu suferi- mai mult decat este cazul- de pe urma gustului amar al esecurilor. Are calitatea de a-si pastra intacte trasaturile de caracter care au facut din el un reper de echilibru intr-o perioada atat de supusa dezechilibrelor. Presedintele se afla pe finalul unei cariere politice indelungate si complexe, care l-a purtat, si intr-un timp si in altul, spre suisuri sau spre abisuri. A primit si succesele si insuccesele cu naturalete si cu intelepciune. A stiut insa sa faca din fiecare infrangere (indiferent caror cauze s-a datorat) platforma urmatorului succes. Fara el, probabil ca alternanta, necesara alternanta la putere, n-ar fi dobandit valoarea de model pe care a capatat-o. A parasit Cotrocenii cu aceeasi demnitate cu care i-a regasit dupa patru ani. Eliberat de stresul si complexele unei alte confruntari, presedintele pare acum hotarat sa faca din ultimul sau mandat un reper pentru ceea ce ii caracterizeaza la cel mai inalt nivel personalitatea: normalitatea! L-am urmarit, cu mai multa atentie, pe parcursul turneului pe care l-am evocat. Nu numai ca nu s-a bucurat de nici o facilitate fata de restul celor 120 de oameni din suita ( desi ar fi putut face, precum Ceausescu, din compartimentul business al avionului, un apartament in care sa nu fie deranjat!), calatorind in aceleasi fotolii, mancand aceeasi mancare, suportand aceleasi neplaceri ale zborurilor indelungate, dar a avut si cel mai dens si mai incarcat program. Pastrandu-si voiciunea si buna dispozitie si apetitul formidabil de comunicare. Nu doar in avion, dar si pe tot parcursul vizitei, a vorbit indelung cu fiecare si despre orice. N-a facut-o dintr-un calcul populist , ci dintr-o fireasca nevoie de a transmite si de a primi informatie. Nu cred ca vreunul dintre membrii delegatiei a avut probleme in a-l aborda si in a primi vreun raspuns. Dialogurile sale au mers uneori pana la limita imprudentei, pentru ca in sinceritatea sa ii e greu sa inteleaga de ce unii ii rastalmacesc sau deformeaza spusele. Ce vreau sa spun: ca privindu-l, ascultandu-l, urmarindu-l de pe o pozitie nu doar profesionala am inteles mai bine mecanismele care fac din oamenii nepregatiti sa suporte povara puterii, aparitii artificiale, carora, odata cu luciul functiei li se sterge si personalitea.