In timp ce la Bucuresti Sfantul Parinte de la Roma si Inalt Preafericitul de la Bucuresti (acesta din urma, al doilea - ca importanta a turmei -pastor de suflete din zona ortodoxiei) inalta spre cer rugi pentru instaurarea pacii in mult prea incercatii Balcani, deasupra Iugoslaviei continua sa cada bombe, iar din Kosovo continua sa se tarasca cohortele de refugiati. Aceasta apropiere semnificativa dintre cele doua rituri fundamentale ale crestinitatii se produce la aproape un mileniu de la schisma si este in primul rand meritul Papei de a fi gasit cele mai potrivite unelte pentru a face posibile apropierea si dialogul. Dincolo de tot ceea ce a despartit cele doua biserici, ramane umanismul fundamental al doctrinei crestine - apropiere fata de om si fata de problemele lui - si cred ca patriarhul Teoctist a inteles mai bine decat ceilalti inalti prelati acest lucru. N-am nici o indoiala ca scurtul rastimp ce ne desparte de secolul urmator -a carui dimensiune fundamentala se presupune ca va fi cea religioasa - va aduce cu sine o semnificativa impacare intre toti credinciosii si, alaturi de loan Paul al ll-lea, istoria va retine cu siguranta numele celor care vor fi facut posibil acest lucru.

Rugile infratite ale Papei si ale Patriarhului sunt urmarea unei atitudini din primul moment clara si lipsita de echivoc. Este o imprejurare semnificativa in care cei doi pastori de suflete au facut abstractie de interesele politice si ideologice, punand in centrul atentiei lor suferintele inutile ale oamenilor si chemand la intelepciune si dialog. Inainte de a ajunge la Dumnezeu, ruga lor ar trebui ascultata si de urechile celor pentru care atingerea obiectivului politic nu tine cont nici de 'pierderi colaterale' si nici de suferintele pribegiei. Zgomotul exploziilor si al tirurilor acopera inca, dupa mai mult de patruzeci de zile, gemetele muribunzilor si plansetul celor alungati de la caminele lor.

Ecumenismul in politica mai are de asteptat. Poate pana in secolul de dupa cel care urmeaza.