Punctul pe Y / miercuri 26 octombrie 2011 Nr: 3387

Discursul regelui

La fel ca si ruda sa care s-a aflat pe tronul Angliei inaintea celui de-al doilea razboi mondial, George al VI-lea, Mihai I de Romania are - si acum - unele probleme de dictie. Acestea nu l-au impiedicat insa sa-si rosteasca cu suficienta claritate discursurile istorice de-a lungul unei existente ce traverseaza doua secole si un mileniu.

Povestea vietii suveranului roman poate face, oricand, subiectul unui roman. Cu el insusi in rolul principal. Devenit rege la o varsta cand inca se juca cu papusile, a fost detronat, mai intai, de propriul sau parinte, iar apoi de comunisti. A trait o lunga perioada in exil, asteptand o schimbare pe care nimeni nu o mai credea posibila. Aceasta insa, s-a produs si spre amurgul existentei sale lui Mihai i-a fost dat sa-si regaseasca tara copilariei si a tineretii. N-a fost asa de simplu cum au crezut unii: a trebuit sa invinga uitarea si instrainarea, ca si ostilitatea noilor potentati politici. Daca cu unii dintre acestia s-a reconciliat, cu altii a ramas, pana in ziua de astazi, in termeni reci.

Poate ca nici o alta varsta nu predispune la bilanturi existentiale, decat aceea la care se afla acum regele. Continua sa existe pete albe pe harta biografiei sale, concomitent cu pasaje clar si deplin conturate. Intre ura si adulatie se intinde un spatiu fertil clarificarilor si recomandarilor. Iar una dintre acestea o constituie rolul jucat de institutia regalitatii in Romania. Prin stramosul sau Carol, Romania a avut sansa istorica de a depasi stadiul unei civilizatii si unei politici de tip fanariot si de a o inlocui cu unul european. Se poate afirma cu certitudine ca principatele au pasit, pentru prima data, in Europa, prin Carol I. Si ca s-au intors in Europa cu Mihai I. Acestea nu mai sunt speculatii, sunt fapte istorice. Ca ultimul suveran nu are parte nici astazi de intelegerea si acceptarea pe care le merita, tine de o anumita reminiscenta a mentalitatilor comunistoide. Absenta presedintelui in exercitiu la manifestarile omagiale nu reprezinta atat expresia unei libertati de constiinta, cat aceea a unei mentalitati adanc inculcate in constiinte de cinci decenii de totalitarism intolerant.

Sa lasam istoricilor sarcina de a lamuri ce mai este de lamurit si sa sarbatorim - cu decenta si fara partinire - ceea ce merita a fi omagiat.