Am ajuns sa intampinam aproape fara emotie fiecare noua catastrofa aviatica ce rareste randurile si asa subtiri ale armatei aerului.

MIG-urile cad ca mustele, ingropand sub ele vieti omenesti si aducand nefericirea in randurile tot mai dese de vaduve si orfani. Prabusirea aparatelor de lupta in vremuri de pace incepe sa fie vazuta ca o fatalitate impotriva careia nici nu mai merita sa lupti si suntem informati, de fiecare data, cu un cinism greu de inteles, ca evenimentele de acest gen se vor mai produce.
De ce ? O explicatie consta in uzura tehnica a aparatelor. Sunt avioane vechi, pentru ale caror piese de schimb nu prea mai sunt bani, iar penuria de combustibil a redus dramatic numarul de ore de zbor ale pilotilor, situatie ce face ca eroarea umana sa devina un asociat de nadejde a celei tehnice. Neantrenati si dezobisnuiti de rigorile zborului, pilotii mor cu zile in timp ce sefii lor vegheaza grijulii ca rezultatele comisilor de ancheta sa puna raspunderea in sarcina celor care si asa s-au dus.

Mai este, insa, si o alta explicatie pe care indraznesc sa o sugerez cu riscurile de rigoare: nu doar avioanele, dar chiar aviatia ca arma se afla intr-un vadit proces de uzura morala. Tot mai des constatam cum carierismul isi da mana cu incompetenta, interesele meschine cu lupta pentru o iluzorie putere, indiferenta cu lichelismul, tesand o plasa de siguranta printre ale carei ochiuri rare avioanele cad unul dupa altul, nereusind sa mai produca nici macar emotie.