Punctul pe Y / vineri 27 ianuarie 1995 Nr:

A 77-a aniversare

Straniu cat de putina lume si-a mai adus aminte ieri ca a fost ziua in care pana acum cinci ani sarbatoream cu fast faraonic o aniversare care tindea sa le umbreasca pe toate celelalte - cu exceptia uneia corelate. Ieri, Nicolae Ceausescu ar fi implinit 77 de ani, varsta 'deplinei maturitati', cum se obisnuia sa i se spuna celui care nu accepta nici macar ideea de batranete.Cel care - dupa propria sa parere - se nascuse 'o data la o mie de ani' ajunsese, in paranoia lui, sa se creada etern.Ajunsese, ajutat fiind de corul osanalelor inaltate cu lipsa de decenta si demnitate de cantaretii profesionisti ai regimului (unii dintre ei, azi, campioni ai democratiei), primii vinovati, poate, ai desucheatului cult al personalitatii care ne-a marcat existenta in ultimii douazeci de ani.

Este interesant, spuneam, ce usor uitam. Cum refuza memoria sa se incarce cu balastul raului si cum incearca subconstientul nostru sa se debaraseze de tot ce ne-ar putea trage inapoi. Este o calitate careia probabil ca-i datoram supravietuirea. Dar este, in acelasi timp, si un handicap: pentru ca uitand, riscam sa repetam experiente dramatice.

Ieri, Ceausescu ar fi implinit 77 de ani si tara ar fi fost iar intr-o sarbatoare cu accente sinistre. Tot ieri s-au implinit cinci ani de cand cel ce aspira la o nemurire se odihneste intr-un mormant fara nume. Dumnezeu - caci numai el poate - sa-i ierte pacatele, nici putine si nici marunte...