In 1968, prin primavara, m-am echipat cat de cuviincios puteam - in ton cu statutul meu de student bursier - si m-am indreptat catre Teatrul „Delavrancea”. Era un teatru infiintat de curand, pe bd. Ilie Pintilie (fost), nu departe de Piata Victoriei si acolo urma sa aiba loc premiera piesei „Mesterul Manole” de Valeriu Anania. Depre autor stiam putine lucruri de la bursa oficiala a stirilor, unde nu se prea vorbea despre el din motive lesne de inteles. Primisem insa un mesaj de la un unchi emigrat in America inainte de razboi si care, locuind pe undeva pe langa Chicago, ca enorias al bisericii romanesti o frecventa pe cea in care slujea Valeriu Anania. Legasera o prietenie trainica, la care contribuisera si unele vederi comune, iar unchiul Gheorghe ii vorbise despre mine si despre dorinta mea de a deveni ziarist. Asa ca atunci cand Valeriu Anania s-a intors in tara pentru a-si pune in scena cea de-a doua piesa a sa, mi-a trimis la caminul din Grozavesti o invitatie la premiera. Nu-mi amintesc prea multe din continutul piesei si din distributie. Mi-l mai amintesc doar pe Alexandru Repan, in rolul principal. Dupa gongul final si dupa consumare aplauzelor si felicitarilor, m-am apropiat de autor - un barbat frumos si impunator, in floarea varstei - si m-am prezentat. M-a privit cu simpatie si a tinut sa-mi impartaseasca prietenia pe care le-o purta rudelor mele, in casa carora fusese oaspete de mai multe ori. Am indraznit sa-i solicit un interviu - eram doar student la litere si vroiam sa-mi fac o cariera in publicistica. Dupa o usoara ezitare s-a declarat de acord. M-a rugat insa sa revin duminica, la Patriarhie, unde urma sa participe la serviciul divin alaturi de Patriarh, promitandu-mi ca dupa aceea avea sa-mi raspunda la intrebari.

Duminica am fost prezent la slujba din Dealul Mitropoliei, iar la final, Valeriu Anania m-a luat de brat si m-a invitat sa-l insotesc in cladirea Patriarhiei. Acolo m-a prezentat Inalt Prea Fericitului Iustinian si m-a invitat sa raman la scurta receptie la care participau persoane importante, dar care mi-erau complet necunoscute. Buimacit de aventura in care ma lansasem - si care putea avea chiar urmari neplacute pentru un student „comunist” - m-am retras intr-un colt unde una dintre maicutele care serveau a ghicit ca nu eram foarte bine hranit (vanzarea cartelei de la cantina era una dintre putinele surse de cash) a avut grija sa-mi umple farfuria cu bunatatile de care aveau parte mai marii Bisericii. La final ne-am retras intr-o incapere alaturata si dramaturgul mi-a raspuns la cele cateva intrebari pe care mi le pregatisem. Am aflat ca piesa fusese scrisa in mare parte, in gand, fara creion si hartie, pe cand se afla in puscaria de la Aiud, din care iesise cu peste 30.000 de versuri memorate. Era preocupat de miturile fundamentale si ii facea o mare bucurie sa constate ca „petele albe” din cultura romaneasca sunt sterse rand pe rand de reabilitarea unor autori de valoare.

Pe masura ce notam, constiincios, spusele „parintelui Anania”, cum il numeau rudele mele din America (despre care nu suflasem nici un cuvintel in autobiografiile care se depuneau la secretariatul facultatii), realizam ca nu voi avea ce sa fac cu acest interviu. Ca nimeni nu va fi atat de nebun incat sa-l publice, ba, chiar, odata emotia evenimentului la care participasem risipindu-se, am inceput sa ma gandesc cu teama ca voi putea fi tras la raspundere, intr-un fel sau altul, tocmai cand incepusem sa colaborez la cateva publicatii ale vremii.

Ne-am despartit, interlocutorul meu asigurandu-ma ca va transmite rudelor amanunte despre intalnire la intoarcerea in State si ca ii va face placere oricand sa ma revada.

Din pacate, o noua intalnire n-a mai avut loc, drumul meu nemaiintalnindu-se cu cele ale inaltului prelat, caruia insa i-am purtat mereu amintirea plina de emotie a momentelor consumate sub semnul „Mesterului Manole”, din urma cu peste 40 de ani.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace acolo unde se afla acum, intarit de credinta sa ca „moartea nu exista” si ca „este doar o trecere”...