Punctul pe Y / luni 10 ianuarie 2011 Nr: 3203

Revolta in genunchi

Anul 2011 debuteaza sub semnul SCHENGEN. Al unui esec. Poate cel mai spectaculos dintre cele pe care le-a inregistrat politica romaneasca din ultimii 20 de ani.

Dimensiunea esecului trebuie insa evaluata mai putin sub aspectul practic, cat mai ales sub acela al imaginii. Obsedanta „imagine” a tarii, care ne-a preocupat adesea mai mult decat realitatea efectiva - ce parem a fi, decat ceea ce suntem - primesti o lovitura cu consecinte greu de evaluat. Daca in evolutia noastra buimaca am avut, totusi, un orizont, acesta a fost reprezentat de aderarea si integrarea in Uniunea Europeana, privita ca un panaceu universal, apt sa ne rezolve toate problemele. Majoritatea guvernelor aflate la comanda au lucrat pentru acest obiectiv, dupa cat le-au dus mintea si puterile. Unii mai mult, altii mai putin. Unii, care au pus la bataie resursele, altii care s-au multumit sa culeaga roadele.

Alaturi de intrarea in NATO - ratata si ea in 1997 - aderarea la UE s-a datorat nu atat capacitatii noastre de a fi apti pentru acest proces, cat autosugestiei comunitatii europene ca vom putea sa ne adaptam si sa rezolvam din mers problemele. Asta a facut ca, alaturi de colegii bulgari, sa fim singurii noi membri asupra carora a fost atarnata „sabia lui Damocles” a monitorizarii pe capitole esentiale, precum Justitia. Dar, pe masura ce timpul s-a scurs si progresele au intarziat sa se arate, scepticismul general fata de capacitatea Romaniei de a se integra pe deplin a crescut. Semnalele neluate in serios s-au acumulat pana la momentul critic, cel de acum celebrei scrisori a ministrilor de Externe ai Frantei si Germaniei. Nici atunci, in al 11 lea ceas, liderii nostri n-au inteles gravitatea demersului venit din partea „directoratului”, cu puteri practic depline. Ne-am concentrat pe aspecte colaterale (conditionarea politica a criteriilor „tehnice”) pe discriminare, pe lipsa de fair-play, in loc sa incercam sa vedem limpede cauzele: nimic din prestatia noastra ca membri ai UE nu a fost de natura sa intareasca increderea partenerilor nostri in capacitatea de a judeca un rol atat de important cu acela de „paznici” ai unor frontiere comunitare lungi de peste 1000 de km! Neincrederea este in egala masura politica („sindromul licuricilor”) cat si tehnica. Pentru ca degeaba achizitionam noi echipamente de ultima generatie, daca cei pusi la comenzile acestora fac parte din generatia cunoscuta a cartelurilor dintre administratie si lumea interlopa - lucruri pe care occidentalii nu trebuie sa le descopere, pentru ca le oferim noi pe tava. Sigur, pentru romanii frustrati de conditia noastra de natiune minora, lipsiti de atributiile unei reale demnitati, reactia presedintelui Basescu la ultimele evolutii poate sa para reconfortanta. Aceasta este, insa, „revolta in genunchi” care nu ne aduce nici un beneficiu. Nici renuntarea la achizitiile de la EADS, nici eventuale denuntarea unilaterala a MCV-ului (geniala idee a dlui Baconschi) si nici santajul la aderarea Croatiei nu ne vor intari pozitia. Singurul lucru cinstit si corect pe care-l putem face este sa inlaturam suspiciunile printr-un proces drastic de reforma umana si profesionala a domeniilor in care suntem considerati vulnerabili, din motive pe care le cunoastem prea bine.

Cat despre „asumarea” raspunderii esecului, ce sa mai vorbim, intr-o tara in care institutia demisiei de onoare n-a functionat niciodata.