Punctul pe Y / joi 28 octombrie 2010 Nr: 3156

Motiunea de neincredere

Inaintea zilei de miercuri, reprezentantii Puterii s-au dat in stamba pe toate canalele media, acuzand implicarea partidelor din Opozitie in organizarea mitingului sindical si intentia unei tentative de lovitura de stat, prin mutarea dezbaterii in strada. Fac un exercitiu de stil si ma gandesc ca textul ar fi fost identic si in cazul in care PSD sau PNL (sau amandoua) s-ar fi aflat la putere, iar PDL in opozitie. Democratii ar fi considerat, la fel ca Ponta, ca nu e nimic anormal ca un demers politic sa fie sustinut de sindicate si - cine stie? - dl Boc, daca era presedinte al partidului, nu ar fi gasit nimic rusinos in a manifesta in strada, alaturi de sindicalisti, impotriva guvernului incompetent al socialistilor sau liberalilor.

In aceeasi ordine de idei, jena sau pudoarea cu care PSD-ul respinge ideea colaborarii directe cu sindicatele mi se pare la fel de stupida. Sindicatele au fost, mai mereu, un aliat traditional al Opozitiei, facand din aceste aliante o trambulina politica pentru unii dintre liderii sai. Dar cea mai ciudata reactie ramane cea a “teoreticienei” democrate, Elena Udrea, care se gandea cu glas tare in mod serios, la mijloacele “democratice” prin care manifestatia de protest ar putea fi impiedicata, colegii sai de partid gasind dealtfel, diferite metode de a frana exodul sindical spre Capitala, fie prin presiuni asupra transportatorilor, fie prin ordine de zi, de imobilizare a unor categorii de functionari publici. Si, tot asa, ma mai gandesc ca nimic nu ar fi fost diferit in cazul in care PSD/PNL ar fi fost la putere, iar PDL in strada: campionii democratiei ar fi cautat, la randul lor, diverse solutii pentru a pune piedici demonstrantilor, inclusiv prin fortarea primarului general sa nu acorde autorizatii sau sa le faca cat mai restrictive.

De ce se tem, sau s-ar teme, si unii si altii de protestul public? Nu este nimic ilegal in acesta, e un drept prevazut de Constitutie si care se incadreaza in formele de actiune democratica. Dar, si in memoria unora, si a altora, persista amintirile mitingismului cu accente violente din anii de dupa Revolutie, cand cei care se aflau la comenzi sperau intr-o repetare a mecanismelor care dusesera la rasturnarea dictaturii.

Nimic nou sub soare, din acest punct de vedere. Ce este cu totul nou, este strategia adoptata de PDL pentru a preintampina orice “tradare”. Pentru prima data in istoria votarilor in Parlament, o grupare politica are drept cuvant de ordine decizia de a fi prezenta, dar a nu vota! Este semnul totalei neincrederi a unui partid in propriii sai reprezentanti, de la care se asteapta, in mod sincer, la nerespectarea deciziei politice. O astfel de atmosfera si o atare prevedere sunt cu atat mai stranii in conditiile in care, pentru prima data, parlamentul este alcatuit din reprezentanti alesi uninominal, cu mandat personal si nu de partid! “Legarea de scaun” a parlamentarilor PDL si a aliatilor lor reprezinta o bresa periculoasa care ar putea conduce la blocarea mecanismelor democratice!

Indiferent de rezultatul votului de miercuri din Parlament, aceste fenomene vor influenta serios cursul evenimentelor din aceasta toamna framantata, in care rupture dintre guvernanti si guvernati se agraveaza pe zi ce trece si in care neincrederea devine marca identitara politicii romanesti.