Punctul pe Y / miercuri 20 ianuarie 2010 Nr: 2956

Birul pe avere

Propunerea deputatului Mugurel Surupaceanu, de instituire a unui impozit anual de 0,5% asupra averii nete a persoanelor fizice, ce depaseste pragul de 500 000 de euro, este o aiureala.

E genul de petarda care se arunca in public atunci cand acesta se apropie periculos de temele grave ale actualitatii. Cea mai grava tema a actualitatii este criza si consecinta sa directa - somajul in crestere si saracirea celor mai saraci. A le flutura acestora pe la nas o propunere populista de acest gen constituie un gest de lipsa de responsibilitate si de onestitate. De ce?

Pentru ca ideea are o gramada de vicii, care o fac din capul locului inaplicabila. In primul rand, pragul acesta de 500 000 de euro. Ce se intampla daca cursul euro scade sau creste brusc? Cum se trateaza averile care trec dintr-o parte in alta a granitei? Apoi: ce inseamna aceasta limita de 500 000? Cum se defineste bogatia in Romania? In functie de ce repere? Pe baza caror statistici? Apoi, ce inseamna „familia”? De la a cata pana la a cata spita? Intra in ea si verii sau rudele prin alianta? Cum se trateaza problema in caz de divort? Si cum se diferentiaza familiile mai numeroase de cele mai sumare? Apoi: ce inseamna „averea”? Cum se calculeaza ea? In functie de ce? Ca sa nu mai punem la socoteala tertipurile de fentare a unei asemenea reglementari care vor inflori, in spiritul locului.

Este limpede, deci, ca propunerea dlui Mugurel este doar o tema de dezbatere, sa ne mai invioram nitel si sa mai schimbam diapazonul „flacarii violet”.

In fond, chestiunea poate fi rezolvata intr-un mod foarte simplu: prin instituirea unui sisem de taxare fiscala a bunurilor, indiferent daca apartin unor persoane, unor familii sau unor societati. Averea e avere, indiferent de forma de proprietate. O casa care depaseste nevoile unui trai decent se poate identifica lesne prin anumite criterii. De asemenea, o masina de mare litraj sau „ de fite”. Sau colectiile de arta. Sau chiar bijuteriile. Nu este nevoie de alte artificii. E nevoie doar de o evidenta clara pe baza de criterii verificate si verificabile.

Impozitarea averilor este o chestiune de etica sociala. Pana acum, statul s-a jenat sa intre in detalii, pornindu-se de la principiul ca toti am plecat de jos, de la subzistenta de tip comunist - colectivist. Unii au ajuns mai departe, altii au ramas pe loc - nu din motive intotdeauna imputabile lor. Ei bine, cei care au avut sansa, care au fost inzestrati cu mai mult spirit de initiativa, au datoria sa demonstreze solidaritate cu cei defavorizati. Iar solidaritatea asta o asigura statul - prin institutiile sale specializate.

Desigur, discutia s-ar putea prelungi in sensul corectitudinii care a stat la baza acumularilor multor oameni bogati. A modului in care le pot justifica. Dar asta este o discutie chiar mai complexa. Chiar daca un instrument de masura a existat si - cu doar cateva corecturi - s-ar putea dovedi functional si astazi. „Odioasa” lege 18 a lui Ceausescu si-ar putea gasi un rost.