Punctul pe Y / sâmbătă 23 octombrie 1999 Nr:

Bellu si Bela

Micuta gimnasta Maria Olaru, campioana mondiala la individual compus, la Campionatele de gimnastica din China, este o victima a propriei sale performante.

Cu nimic mai prejos decat cele ale Nadiei Comaneci sau Laviniei Milosovici, titlul sau n-a starnit delirul si entuziasmul ce ne-au cuprins atunci cand la Montreal s-a cantat imnul Romaniei. Ba, as putea spune chiar ca stirea s-a amestecat printre alte titluri de prima pagina, iar televiziunea s-a multumit cu o scurta declaratie din care am inteles ca viata campioanei nu va fi modificata de succesul obtinut. Este, desigur, nedrept faptul ca inimile nu ne-au tresaltat ca in urma cu 10-15 ani, ca fetitele de astazi nu-si mai doresc sa devina o a doua Maria Olaru - chiar Nadia Comaneci face figura de anonima in publicitatea RomTelecom- ului.

Timpul a trecut si ne-am obisnuit cu performantele, Antrenorul Bellu are la activ galoane net superioare lui Bela. El a dat nu doar o generatie de campioane, ci vreo trei. Dar nu are nici banii lui Karoly (e foarte multumit cu cei 500 de dolari pe care i-i da Comitetul Olimpic) si nici conditiile acestuia. Ca si Maria Olaru, Octavian Bellu este un muncitor pe care nu-1 deranjeaza faptul ca nu e adulat precum fotbalistii si nici bagat in seama precum procuratorii. Nu-1 mai deranjeaza indiferenta sau usurinta cu care receptam, astazi, o performanta ce altadata ne-ar fi facut sa ne credem in raiul sporturilor. Acesta este mersul lucrurilor si poate ca sporturile acestea ce tin la galoanele si la valoarea lor nu mai constituie canalul de defulare al tuturor renuntarilor si frustrarilor dintr-o existenta strict controlata. Astazi ne putem permite sa ne luam libertatea de a nu mai fi impresionati de o Maria Olaru si, de ce nu, de Octavian Bellu. Si nu cred ca este cea mai fericita dintre optiuni. Si nici cea mai corecta.