Punctul pe Y / sâmbătă 14 februarie 2009 Nr: 2430

Mecanismul secret al lefurilor nerusinate

Salariatii de lux ai statului isi vad inainte de ale lor. Caravana profitorilor a trecut, cainii presei au latrat, guvernul (cel nou) s-a revoltat si a promis ca va lua masuri, dar totul a ramas asa cum era.

In cateva dintre institutiile care au fost in vizor s-au operat miscari cosmetice: sefii cu lefuri mari au fost trecuti pe posturi mai mici, dar leafa le-a ramas neatinsa. De ce? Pentru ca cineva a fost prevazator si atunci cand li s-au intocmit contractele s-a introdus o clauza perfida: indiferent pe ce alta alta functie va fi mutat respectivul, ramane cu aceeasi leafa! Adica, dom’ director, daca devine om de serviciu, tot 300 de milioane incaseaza! Cum a fost posibil acest lucru? N-o stiu decat forurile superioare ale acestor institutii care au acceptat ca in fiecare ograda sa functioneze o legislatie proprie.

Statul se dovedeste nu numai un slab manager, ci si un legiuitor mizerabil care nu e in stare sa-si apere interesele. S-a dezvoltat, in timp, un mecanism pe care beneficiarii sai l-au dezvoltat, care face ca institutii ale statului, care functioneaza cu bani de la stat - pe care statul ii ia din buzunarele noastre, sa adopte o politica privata in tot ceea ce inseamna beneficiul propriu al celor care le administreaza. Cel mai frecvent slogan utilizat de aparatorii dreptului la venituri nerusinate este acela ca, in special multe autoritati, dar si numeroase agentii, nu sunt sustinute cu bani de la buget, ce se autofinanteaza. Adica percep diferite taxe de la utilizatori si beneficiari, din care isi fac fondurile pe care, de regula, in proportie de 90 la suta, le folosesc pentru salarii. Sunt banii nostri, noi ii producem! - clameaza acestia, ignorand faptul ca unica ratiune pentru care pot sa produca acesti bani e ca statul le-a dat aceasta atributie. Unora, de la administratia nu stiu care, de inaltat zmeie, de pilda, va dau dreptul, eu stat, sa incasati cate un milion de la fiecare persoana fizica sau juridica ce vrea sa inalte un zmeu pe cerul patriei. Dintr-o data, acestia se considera improprietariti cu cerul patriei, desi ei exista doar prin efectul taxelor si impozitelor catre stat, platite de fiecare cetatean, fie ca este sau nu preocupat de inaltarea zmeielor.

Frumusetea in aceasta poveste este ca bugetele proprii nu sunt alcatuite in functie de venituri, ci veniturile sunt calculate in functie de ceea ce cred ei ca au nevoie: intai isi stabilesc lefurile fabuloase, le aduna cu celelate cheltuieli si ce rezulta da baza de calcul pentru fiecare operatiune de inaltare de zmeu. Mai precis, aceasta costa atat cat au ei chef sa ia in ziua de salariu.

Mai exista un aspect: acelasi stat generos sau iresponsabil, accepta ca majoritatea entitatilor economice din subordinea sa sa functioneze, practic, doar la eficienta necesara acoperirii cheltuielilor salariale. Cand vine vorba de investitii, de proiecte, acestia vin cu caciula in mana la stat. Ideea de eficienta, de capitalizare, de proiectie in viitor nici nu mai exista. Tot acest mecanism a fost rodat si protejat de partenerii directi: sindicatele! Administratiile abuzive merg mana in mana cu sindicatele parazitare pentru a-si proteja sistemul si de a face presiunile de rigoare asupra statului-patron pentru a le consolida.

Sa nu stie Guvernul aceste lucruri? Ba bine ca nu. Mai deunazi, un ministru le-a si expus, public, intr-un talk-show, in care, insa, si-a exprimat pesimismul fata de posibilitatile de a remedia ceva. E o lupta grea! - a constatat - tot el, cu tristete. Pai daca e grea, dom’ ministru, duceti-va acasa si odihniti-va si lasati pe altii sa se bata. Poate ca vor reusi ceva.