Punctul pe Y / miercuri 26 noiembrie 2008 Nr: 2373

Cea mai plicticoasa campanie...

Mai sunt doar cateva zile in care candidatii ar putea sa mai faca cate ceva pentru ca cei cu drept de vot sa se urneasca, duminica, de acasa, si sa puna in urne buletinul cu stampila pe numele lor.

Dintre toate rundele electorale de pana acum, aceasta este cea mai simpla: alegatorul nu se va incurca intre mai multe buletine. Va avea la dispozitie o lista cu nume de reprezentanti de partide si va trebui sa puna stampila pe unul dintre acestia. Ce va prevela - omul sau partidul - e greu de spus. La precedentele alegeri important era partidul. Lista cu nume conta doar in masura in care in fruntea ei se afla o „locomotiva” cu grad de notorietate ridicat. La primele alegeri, din 1990, lumea a ales, clar, intre Iliescu, Campeanu si Ratiu. Restul n-a contat. Ce-a iesit, a fost bonusul fiecaruia dintre ei. In 1992 balanta a inclinat de la oameni spre partide. Batalia a fost mult mai stransa si FDSN-ul de atunci, de putina vreme separat de FSN-ul originar, a avut un avans pe care i l-a conferit tot Iliescu. In 1996 a intervenit competitia dintre blocurile politice: cel de stanga, avand la comanda acelasi FDSN rebotezat PDSR si cel de dreapta, format cu cazna, mai mult la presiunile existente, intre diversele formatiuni desprinse din partidele istorice si avand ca vector un PNȚCD impins in fata de prestigiul personal al unui Coposu care n-a mai apucat sa traiasca succesul. Prestatia lamentabila la guvernare a acestui bloc a netezit drumul spre revenirea la putere a stangii, cu un PSD consolidat de coerenta pe care i-a impus-o exercitiul Opozitiei. Alegerile din 2000 au insemnat, pentru alegatori, desprinderea de un anumit reflex dreapta-stanga, prin sanctionarea, mai drastica decat ar fi meritat-o, a fostului pilon al dreptei - PNȚCD-ul, scos fara menajamente din Parlament si din viata politica in general. In 2004, in ciuda unei guvernari performante, PSD-ul a pierdut pe mana arogantei liderilor sai si a ostentatiei cu care si-a facut simtita prezenta in fruntea „bucatelor”. Desi opozitia era, cu mai putin de un an inaintea alegerilor, nesemnificativa, formula Aliantei DA a facut miracole, sfidand aritmetica. Pe fondul unui echilibru de forte, a prevelat dinamismul campaniei lui Basescu si finisul mai bun al acestuia, care i-a permis sa forteze Constitutia si sa-si aduca la guvernare partida, fara sa fi beneficiat de un vot limpede in favoarea acesteia.

In toate aceste campanii, propaganda de partid a jucat rolul principal. S-au cheltuit sume astronomice - neregasite in evidentele contabile ale partidelor - pentru a crea stereotipuri cu valoare practica. In 2008 lucrurile s-au schimbat total. Propaganda generalista a fost, practic, inexistenta. Rolul televiziunii, in special, si al presei in general, a fost nesemnificativ. Centrul de greutate al campaniei s-a mutat in colegii, unde fiecare a fost pentru sine. Apartenenta partinica a contat in cazul debutantilor. „Veteranii” politicii si-au putut permite sa se puna ei insisi in fruntea campaniei. Sustinerea partidelor a fost mai degraba una formala.

Ce va iesi din toata tevatura asta? Cat de „altfel” va fi Parlamentul rezultat din uninominal? Cat de mari sunt meritele sau slabiciunile acestui tip de vot? Greu de spus pana saptamana viitoare. Oricum, experimentul era necesar - pentru a intelege ca nu exista metode perfecte. Si nici oameni perfecti. Cu atat mai putin politicienii...