Punctul pe Y / joi 18 septembrie 2008 Nr: 2315

Mintea Roman-ului cea de pe urma

Petre Roman a aparut in politica precum Venus din spuma marii. A fost extras din vartejul revolutiei de vechii prieteni ai tatalui sau si propulsat in doar cateva zile pana la varful guvernului. A fost o decizie pe care la vremea respectiva nimeni nu s-a gandit sa o conteste, cu atat mai mult cu cat personajul era carismatic si dadea foarte bine pe ecranele televizoarelor, cand il intervievau reporteritele de la televiziunile marilor puteri.

Ca lectorul universitar de mecanica fluidelor n-avea experienta de conducere nu era un impediment. Dealtfel, cine mai avea asa ceva in afara lui Iliescu? Iar acesta avea pentru toti. Succesul initial al tandemului Iliescu - Roman s-a datorat sentimentului maselor ca experiente si ponderea primului se pot imbina fericit cu initiativa si „obraznicia” celuilalt, angrenand un parcurs mai putin abrupt pentru ceea ce se numea atunci tranzitie. Combinatia aceasta n-a rezistat prea mult timp, orgoliul si aroganta tanarului reusind sa-l scoata din „pepeni” pe mai varstnicul si mai abilul politician, care n-a pregetat sa-l arunce peste bord la primul seism major. De-a lungul celor aproape doi ani de guvern, Petre Roman a dat masura calitatilor sale de reprezentare ce au facut din el un excelent sol extern. Problematica interna l-a depasit insa constant. La demiterea/demisia sa din 1991, Iliescu a facut tentativa de a-l momi cu functia de ministru de Externe sau de inalt reprezentant diplomatic, pe care insa le-a respins ca fiind sub demnitatea si exigentele sale.

Cu o rabdare de invidiat, Roman a parcurs Canossa opozitiei, ducandu-si cu aplomb micul partid democrat spre o revenire spre prin plan. La alegerile din 1996 a revenit la putere, alaturi de Conventia Democratica, electoratul de dreapta uitandu-i extractia de stanga. A devenit presedinte al Senatului, si, in ultima parte, ministru de Externe. S-a comportat onorabil in ambele ipostaze, desi aceasta ipostaza i-a fost aproape fatala: la alegerile din 2000 partidul sau a obtinut un scor incredibil de mic, iar el, in calitate de aspirant la presedintie, unul ridicol. Cu toata asigurarea primita din partea „mainii sale drepte”, Basescu („Petre, esti cel mai bun!”), n-a putut sa preintampine debarcarae sa de la conducerea partidului pe care-l infiintase si cu care traversase un deceniu de tranzitie bezmetica. Orgoliul - acelasi orgoliu - l-a facut sa nu accepte o pozitie subordonata fostului sau subordonat si si-a cautat rostul prin alte parti. A incercat sa creeze un alt partid, cu care a esuat lamentabil la alegerile din 2004. A dorit sa recupereze sigla „democrata” prentru utilizari ulterioare. Pentru ca, iata, acum, sa primeasca un colac de salvare din partea mai vechiului sau adversar din Alianta: Tariceanu l-a numit inalt reprezentant al Guvernului pe langa romanii din strainatate, pozitie prin care isi poate face o eficienta campanie electorala pentru un mandat parlamentar din partea diasporei.

Recuperarea lui Roman este, cred, un lucru bun pentru politica romaneasca. Are de-acum suficienta experienta pentru a nu mai repeta greselile trecutului si pentru a se manifesta ca un catalizator al vietii politice, renuntand la paguboasele sale orgolii si, la catalogarile fixiste care l-au dus pe marginea terenului de joc.