Punctul pe Y / marşi 16 septembrie 2008 Nr: 2313

De ce ne mor actorii?

Ca pe o sinistra banda rulanta, marii nostrii actori trec in eternitate unul cate unul, lasand scena tot mai goala. Ultimul dintre acestia este Stefan Iordache.
L-am revazut, in tocmai ziua trecerii sale dincolo, intr-un film realizat de TVR, in care facea o marturisire care, prin prisma evenimentului, suna tragic: Iubesc viata! Mi-as retrai-o din nou, cu tot ceea ce mi s-a intamplat - bune si rele.

Nu a mai avut ragaz. S-a dus dintre noi, in cel mai iubit, de catre el, moment al anului: cel in care se culeg strugurii si se face vinul. Era, pentru Stefan Iordache, un adevarat ritual, pentru care se pregatea cu minutie si pe care-l savura moment cu moment. Vinul era, pentru el, tovarasul momentelor adevarate, cele de prietenie, de comuniune, de solidaritate umana. Pentru ca Stefan nu iubea doar viata. El iubea oamenii, carora le daruia increderea si prietenia sa. Si talentul sau. In acelasi reportaj Iordache marturisea ca face parte din istoria teatrului romanesc. Se considera unul dintre cei care au dus mai departe, cu daruire si talent, flacara vie a unuia dintre cele mai complexe si mai extraordinare fenomene culturale al ultimei jumatati de secol si ceva: teatrul! A fost epoca marilor actori, a marilor creatii regizorale si interpretative, a marilor spectacole care produceau fantastice comuniuni cu un public sensibil si avizat. Teatrul a fost - cred eu - suprema forma de rezistenta a poporului roman la procesul de indoctrinare ideologica - cel care s-a lovit ca de un zid de adevarul creatiei - de necontrolat si de nemanipulat!
Stefan Iordache a fost unul dintre acei mari actori care reuseau sa faca sa treaca rampa, dincolo de cuvinte si de text, adevarurile si crezul unei culturi vii si autentice.

Teatrul romanesc, de la generatia lui Sica Alexandrescu, cu marile sale montari clasice si pana la aceea a lui Stefan Iordache si ai sai „cei mai iubiti dintre pamanteni”, a fost un fenomen unic, irepetabil.
Seva culturala a acestei natii pare a se fi epuizat dand recolte fantastice, de neinteles, dar cu atat mai coplesitoare. Aceasta seva parca si-a secat izvorul, si, cu fiecare nume mare care trece implacabil in eternitate, scena ramane tot mai goala si mai trista.

De ce ne mor actorii? In primul rand pentru ca aceasta este legea firii. Dar, in al doilea rand, pentru ca ei au devenit niste dinozauri ai spiritualitatii, condamnati la pieire de pacla deasa a mercantilismului si a „veleitarismului” care se asterne deasupra lumii lor. In concurenta nedreapta cu „actorii” voraci si mult mai adaptati, ai politicii si ai business-ului contemporan, marii nostri actori, marii nostrii oameni de cultura se retrag, in liniste si uitare, in panteonul memoriei nostre. Fie-le tarana usoara si amintirea talentului lor eterna.