Punctul pe Y / joi 21 august 2008 Nr: 2291

Obsesia "liderului zonal"

Venit la carma tarii pe valul schimbarii, Emil Constantinescu a constatat, la scurt timp, ca tara e prea mica pentru avergura sa. Si-a lansat turneul si campania pentru titlul de „lider zonal”.

Odata mi-a explicat, in avionul cu care se intorcea dintr-o vizita oficiala ca aspiratia sa corespunde unei necesitati obiective: liderii marilor puteri nu mai aveau timp de contacte si de relatii individuale cu sefii puzderiei de tari aparute dupa dezintegrarea Uniunii Sovietice si a Federatiei Iugoslave si doreau un partener de dialog care sa reprezinte aspiratiile si interesele zonelor respective. Si ca, cu toata modestia, primise semnale si din America, si din Franta, si din Germania ca se conteaza pe domnia sa in aceasta privinta. Era motivul pentru care lansase programul de vizite ce urma sa-i valideze acest statut.


Din pacate, Emil Constantinescu n-a reusit sa devina nici macar un lider national, coplesit fiind de tendintele centrifuge dintr-o Conventie multipolara, darmite unul zonal. Nici macar zona pe care ar fi urmat sa o reprezinte nu a putut fi delimitata la vremea respectiva.


Pentru Traian Basescu lucrurile sunt mai clare. El considera ca nivelul national a fost depasit de mult de popularitatea si increderea de care se bucura, confirmate in special de esecul referendumului de demitere a sa. Pentru el, zona de actiune este una familiara din timpurile cand se afla la carma unui alt tip de ambarcatiune: Marea Neagra. Toata strategia sa politica se invarte in jurul acestui „lac rusesc” pe care ar dori sa-l transforme intr-unul romanesc. O buna oportunitate a fost considerata aceea a conflictului din Caucaz.


Cu toata reactia intarziata a Romaniei (presedintele n-a reusit nici macar sa asigure prezenta titularilor la CSAT-ul convocat in pripa) presedintele considera ca ca mai poat culege niscai roade ramase dupa trecerea prin zona a liderilor europeni si mondiali. Asa incat a plecat la drum. Conform comunicatului oficial, pe agenda vizitei vor figura „chestiuni care tin de specificul relatiilor bilaterale cu fiecare dintre aceste tari” si „dezvoltarea cooperarii in regiunea Marii Negre”. Evident, criza de regiune ramane obiectivul principal al vizitelor. Ce va putea face insa presedintele nostru in aceasta chestiune? Este notorie „prietenia” sa cu Saakasvili, principalul vinovat de declansarea crizei. O prietenie care care nu-l poate ajuta pe acesta cu nimic atata timp cat relatia cu Rusia este aproape inexistenta. Iar ce era de negociat s-a negociat deja de catre emisari mai calificati. In aceste comditii vizitele presedintelui roman, in acest context, sunt nu doar inutile, dar pot produce si incurcaturi, dat fiind talentul natural al sefului statului de a provoca crize, nu de a le rezolva.