Venit la cârma þãrii pe valul schimbãrii, Emil Constantinescu a constatat, la scurt timp, cã þara e prea micã pentru avergura sa. ÂSi-a lansat turneul Âsi campania pentru titlul de „lider zonal”.
Odatã mi-a explicat, în avionul cu care se întorcea dintr-o vizitã oficialã cã aspiraþia sa corespunde unei necesitãþi obiective: liderii marilor puteri nu mai aveau timp de contacte Âsi de relaþii individuale cu Âsefii puzderiei de þãri apãrute dupã dezintegrarea Uniunii Sovietice Âsi a Federaþiei Iugoslave Âsi doreau un partener de dialog care sã reprezinte aspiraþiile Âsi interesele zonelor respective. ÂSi cã, cu toatã modestia, primise semnale Âsi din America, Âsi din Franþa, Âsi din Germania cã se conteazã pe domnia sa în aceastã privinþã. Era motivul pentru care lansase programul de vizite ce urma sã-i valideze acest statut.
Din pãcate, Emil Constantinescu n-a reuÂsit sã devinã nici mãcar un lider naþional, copleÂsit fiind de tendinþele centrifuge dintr-o Convenþie multipolarã, darmite unul zonal. Nici mãcar zona pe care ar fi urmat sã o reprezinte nu a putut fi delimitatã la vremea respectivã.
Pentru Traian Bãsescu lucrurile sunt mai clare. El considerã cã nivelul naþional a fost depãÂsit de mult de popularitatea Âsi încrederea de care se bucurã, confirmate în special de eÂsecul referendumului de demitere a sa. Pentru el, zona de acþiune este una familiarã din timpurile când se afla la cârma unui alt tip de ambarcaþiune: Marea Neagrã. Toatã strategia sa politicã se învârte în jurul acestui „lac rusesc” pe care ar dori sã-l transforme într-unul românesc. O bunã oportunitate a fost consideratã aceea a conflictului din Caucaz.
Cu toatã reacþia întârziatã a României (preÂsedintele n-a reuÂsit nici mãcar sã asigure prezenþa titularilor la CSAT-ul convocat în pripã) preÂsedintele considerã cã cã mai poat culege niscai roade rãmase dupã trecerea prin zonã a liderilor europeni Âsi mondiali. AÂsa încât a plecat la drum. Conform comunicatului oficial, pe agenda vizitei vor figura „chestiuni care þin de specificul relaþiilor bilaterale cu fiecare dintre aceste þãri” Âsi „dezvoltarea cooperãrii în regiunea Mãrii Negre”. Evident, criza de regiune rãmâne obiectivul principal al vizitelor. Ce va putea face însã preÂsedintele nostru în aceastã chestiune? Este notorie „prietenia” sa cu SaakaÂsvili, principalul vinovat de declanÂsarea crizei. O prietenie care care nu-l poate ajuta pe acesta cu nimic atâta timp cât relaþia cu Rusia este aproape inexistentã. Iar ce era de negociat s-a negociat deja de cãtre emisari mai calificaþi. ÃŽn aceste comdiþii vizitele preÂsedintelui român, în acest context, sunt nu doar inutile, dar pot produce Âsi încurcãturi, dat fiind talentul natural al Âsefului statului de a provoca crize, nu de a le rezolva.
