Adoptarea de catre premier a cainelui 'Ralf' reprezinta un moment de rascruce in abordarea acestui fenomen care, de cateva saptamani cutremura Europa. Fata de solutia avansata de acest Vali Vijelie al manelei politice care este Traian Basescu, cutremuratoarea eutanasie (sau, pe romaneste, omorarea cateilor vagabonzi) - ceea ce ne propune Adrian Nastase reprezinta deosebirea de esenta dintre cele doua doctrine: cea democrata, care pleaca de la premisa ca reforma nu se poate face doar prin taierea cozii cainelui, ci prin taierea beregatii sale, si cea social-democrata, care rezolva problema prin evitarea oricarei taieturi. Superioritatea celei de-a doua a fost cat se poate de evidenta, avand parte de o sugestiva expresie prin vigoarea cu care acest Ralf devenit, din caine comunitar, caine guvernamental, locatar permanent al palatului Victoria, a dat din coada si a scheunat in direct in fata camerelor de luat vederi. Departe de noi ideea ca dl Nsstase ar fi facut un gest electoral. El a facut un gest cu valoare de model si daca acesta va fi inteles in esenta lui, Basescu si doctrina sa inumana ar fi lasati fara obiectul muncii si daca fiecare demnitar va adopta cate un caine, daca fiecare director, director general adjunct, ministru sau secretar de stat vor face acelasi lucru, atunci eutanasiatorii lui Basescu se vor face de ras cautand de-a surda, prin cartiere si prin centru, reprezentanti comunitari ai speciei canine pe blana carora doresc sa-si exerseze opiniile. Modelul are si alte valente: cam in acelasi fel s-ar putea rezolva si problema somajului - fiecare pedeserist cu stare putand sa ia pe langa sine si sa ingrijeasca un somer - indiferent de convingerile lui politice; sau cate un pensionar caruia nu-i mai ajunge pensia sau, macar, cate-un aurolac. Ceea ce ar putea demonstra, fara putinta de tagada superioritatea de fond a acestei abordari.

P.S. Daca cu cainii va fi mai simplu -sunt doar vreo 3-400.000 in Bucuresti- mai greu va fi cu somerii si pensionarii. Dar ne descurcam noi...