Punctul pe Y / miercuri 19 martie 2008 Nr: 2173

Anumitele "parti ale presei"

„O anumita parte a presei este” este o sintagma care s-a incetatenit in primii ani de dupa Revolutie, desemnand acel esantion de jurnale si jurnalisti care, in virtutea libertatii presei, aveau o atitudine critica fata de Putere. De la unanimitatea comunista la divergenta de opinii in randul „slujitorului condeiului” a fost o cale lunga, teoretic, parcursa insa, practic, intr-un timp record. Autorul sintgmei este unul dintre politicienii la adresa caruia s-a scris si s-au emis veritabile recorduri de acuze si critici. Cu exceptia catorva secvente de pierdere a cumpatului si de replici emotionale, Ion Iliescu a fost insa politicianul care a parut sa inteleaga mult mai corect decat altii aceasta realitate obiectiva. Rasfatat de presa in campania electorala din ’96, Constantinescu a reactionat violent cand la adresa sa au inceput sa se exprime rezerve, parand complet incapabil sa inteleaga acesta schimbare. Dar cel mai adulat de mass media a fost Traian Basescu, primarul rebel, aflat intr-o permanenta inclestare cu hidra pesedista, iar apoi candidatul marilor sperante, pus pe dinamitat „sistemul ticalosit” si insotit in acesta campanie purificatoare de surlele si trambitele mass media. Ca si Iliescu, ca si Constantinescu, nu i-a trebuit mult nici lui ca sa descopere si sa defineasca acea „o anumita parte a presei”: cea care avea indrazneala de a nu fi de acord cu ideile sale si de a-l critica. Pe nedrept! Traian Basescu a dus disputele cu presa pana la nivelul unei veritabile cruciade, desenand schema - etalon a jurnalistului - dependent - de - mogulii - media. De la afilierea la „cercuri ilicite de interese „ pana la „ ziaristul tonomat” n-a fost cale prea lunga, si Basescu a parcurs-o in paralel cu tot mai desele sale pusee autoritariste derivate dintr-o continua pierdere a fraielor puterii.
La fel ca si predecesorii sai, Basescu vorbeste mai putin sau chiar deloc de „cealalta parte a presei”, cea buna, cea care-i intelege ideile si demersurile si le saluta ca pe evenimente istorice. Si probabil ca Iliescu si Constantinescu impreuna n-au beneficiat de suportul de-a dreptul fanatic al corului de laudatori personali, pentru care a te pune in slujba unei parti a puterii reprezinta o onoare si calea spre adevar si demnitate. E drept ca nici Iliescu si nici Constantinescu n-au reusit sa-si recompenseze sprijinitorii in media in masura in care o face Basescu care, cu puterile sale limitate, reuseste sa dea fiecaruia cate o sinecura sau macar perspectiva uneia.
Ce ma nedumereste cel mai tare este insa faptul ca, de regula, cei care-l lauda si-l apara astazi pe Basescu sunt cei care considerau o astfel de atitudine fata de predecesorii sai drept o abdicare de la orice norma morala si o forma inacceptabila de slugarnicie.
In fond, aceasta dihotomie constituie o relicva inca functionala a intolerantei specifice unui sistem vetust, ale carui principii le perpetueaza persoane incapabile sa se obiectiveze in fata unei noi realitati.