Ca demisia lui Tariceanu ar fi produs, pe harta politica, un dezastru mai mare decat inundatiile, este clar. Cum in orice decizie cu asemenea consecinte se regasesc si perdanti si beneficiari, hai sa incercam sa vedem cine si ce are de pierdut de pe urma revocarii irevocabilei demisii taricene.
Primul perdant este premierul insusi. Prestigiul sau, atata cat mai era dupa sifonarile repetate produse, pe de o parte, de ineficienta si brambureala unui cabinet de stransura, iar pe de alta tutelei agresive a presedintelui, pare a fi ajuns la o cota minima, ce starneste ingrijorare printre putinele minti lucide din PNL. Una dintre acestea este Stoica, cel care a mai salvat odata, in extremis, partidul de la o catastrofala iesire din scena politica parlamentara. Stoica se intreaba retoric daca, cu Tariceanu in frunte si cu Basescu in spinare, partidul mai are vreo sansa sa ramana nu doar 'numarul unu' in Alianta, ci chiar in procentajele asiguratoare intr-o eventuala confruntare anticipata. Candidatura lui Stolojan este tot mai vehiculata in ideea ca acesta este singurul care ar mai putea impiedica esecul de partid.
Principalul perdant este, insa, PRM-ul. Partidul lui Corneliu Vadim Tudor, aflat intr-un vizibil recul la alegerile din decembrie si macinat de tot soiul de disidente determinate de stilul imprevizibil al liderului, este principalul beneficiar al valului de dezamagire generat de prestatia Aliantei. Pentru cei pentru care PSD nu a insemnat o optiune valabila, unicul reper ramane PRM-ul, care culege roadele unei radicalizari tot mai accentuate a electoratului flotant. Este evident ca in cazul unor alegeri anticipate in toamna, existau toate sansele ca PRM sa revina pe pozitia a doua, cea pe care a ocupat-o in 2000, pe fondul disolutiei fostei Conventii Democratice.
Ultimul, dar nu cel de pe urma, dintre perdanti este chiar presedintele Basescu, 'parintele anticipatelor', care vede pierzandu-se la orizont catargele corabiei in care sperase sa incarce procentajul asigurator pentru urmatorii trei ani de guvernare. Graba sa nu a fost deloc nejustificata, el intuind ca fiecare zi de exercitiu al guvernarii Aliantei aduce cu sine erodarea de imagine si optiuni, intr-un context complex, marcat de restrictiile pe care le impune programul dur de indeplinire a conditiilor de aderare. Este de inteles nemultumirea sa in fata pierderii unei sanse aproape unice: aceea de a cupla viitoarele alegeri legislative cu cele prezidentiale cand, teoretic cel putin, el ar fi putut sa devina remorcherul unei noi ofensive aliate.