Ne-am format un reflex din a crede ca fiecare nerealizare sau fiecare realizare insotita de dificultati din existenta noastra istorica se datoreaza aproape exclusiv unor cauze de ordin exterior: dusmanie, competitie, invidie, subapreciere.Datorita acestor cauze noi, romanii, trebuie sa luptam mai mult, sa cheltuim mai multa energie si resurse decat altii in atingerea oricarui obiectiv. Unirea noastra ca natiune nu s-a putut realiza firesc, dintr-o data. A fost nevoie de tertipuri care sa insele vigilenta celor care nu doreau o Romanie puternica pentru ca in locul a doua principate slabe, si doar ingenioasa dubla desemnare a lui Cuza ne-a adus la liman. Marea Unire a fost posibila abia dupa ce am incercat o pace separata cu nemtii, pentru ca apoi, cand acestia au fost la stramtoare, sa intoarcem armele si sa profitam de caderea aliatilor sai. Aceeasi intoarcere a armelor, cu conotatii negative in morala istoriei, ne-a adus, in extremis, recuperarea Ardealului, dar si predarea definitiva a Basarabiei. Aproape intotdeauna am fost nevoiti sa jucam pe muchie de cutit, sa renuntam la principii in favoarea altora si sa obtinem, pana la urma, ceva decat nimic.Pare un soi de blesteme, pe care evolutiile de dupa 1990 n-au facut decat sa-l confirme. Ultimii iesiti de sub cizma dictaturii locale national-socialiste, ne-am dobandit libertatea prin cea mai sangeros de nepasnica dintre revolutiile estului. Am pierdut rapid avantajul acestei victorii prin turbulente care au insotit mineriadele.Primul nostru obiectiv international - Consiliul Europei - ne-a solicitat eforturi incredibile, in fata ostilitatii si dezamagirii cu care am fost tratati. Am patruns intr-un for de drept ultimii, si conditionati, monitorizati. Mult mai lesnicios a fost parcursul rusilor, pe care nu-i califica aproape nimic, in afara de statutul lor de mare putere. A urmat apoi competitia pentru NATO. Ne-am dat de ceasul mortii sa aratam ca geostrategic si tactic suntem flancul organizatiei, si ca aceasta are mare nevoie de noi. S-a dovedit ca avea mai multa nevoie de Ungaria si Cehia, care erau deja in mijlocul hartii si nu mai prezentau nici o importanta. Am mers la Madrid in ‘97 cu sperante si ne-am intors acasa cu coada intre picioare. Ne-am multumit, cuminti, cu asigurarea lui Clinton ca suntem pe drumul cel bun. Drum pe care urma sa mai marsaluim mult si bine daca contextul razboiului din Iugoslavia n-ar fi fortat mana organizatiei. Am sarbatorit la Praga, o victorie tardiva si practic lipsita de foloase, in contextul in care echilibrul de puteri in lume se afla in continua schimbare. Pentru ultimul dintre obiectivele noastre majore - integrarea europeana - am incercat sa dam impresia ca muncim din rasputeri si ca, desi plecasem la drumul tratativelor in primii sase, am fost “varsati” pe drum la coada urmatorilor zece, fara temei. Amenintati de o aderare fara data, ne-am concentrat pe fortarea uneia, care avea insa sa ne aduca cosmarul presiunii timpului: in fata scepticismului general, doar noi mai continuam sa credem ca 1 ianuarie 2007 ramane un termen rezonabil. Am suportat bombardamentul clauzelor si monitorizarilor abia mai sperand in fundul sufletului ca vom reusi. Reusim. Dar cu conditii. Conditii pe care le-am impus, practic, tot noi... Suferim de mania persecutiei. Credem ca lumea e impotriva noastra, pentru ca suntem frumosi, destepti si devreme acasa. Ne privim insa intr-o oglinda stramba, care rearanjeaza defectele intr-un mod estetic, dar fals. Daca e sa credem ca cineva este impotriva noastra, atunci ar trebui sa ne fie clar ca nu putem avea dusmani mai mari decat noi insine: decat lenea noastra, decat neseriozitatea noastra, decat superficialitatea noastra si decat credinta prosteasca ca ii putem insela pe toti.