Punctul pe Y / miercuri 13 septembrie 2006 Nr: 1813

Prima pagina

Zilele trecute, canalul national de televiziune a difuzat un film de referinta: 'Prima pagina'. Cu Jack Lemmon si Walther Mathau, doi monstri sacri ai comediei americane. Filmul a fost facut dupa o piesa de mare succes si este inspirata din realitatile suculente ale Americii deceniilor trei-patru din secolul trecut. Personajele principale sunt, generic, presa si politica, asa cum se manifestau ele curent intr-un mare oras. Pentru multi dintre cei care l-au vazut - sau l-au revazut - a fost un exercitiu socant. Filmul a rulat si pe marile ecrane, prin anii '80. Era, ca multe altele, un produs exotic, despre o lume exotica, iar propaganda de partid care l-a cenzurat a vazut in el un excelent model de descompunere a societatii burgheze, care-si etala din plin tarele. Bref: intr-un oras mare are loc un incident. Un militant marxist impusca din greseala un politist. Este arestat, judecat si urmeaza sa fie spanzurat pentru ca administratia, aflata in prag de alegeri, sa dea un exemplu de preocupare fata de siguranta cetateanului. In timpul unei reconstituiri, 'criminalul' ia pistolul sefului politiei si isi insceneaza o evadare pe care unul dintre jurnalistii de faima din oras incearca sa o exploateze in folosul ziarului sau si in detrimentul concurentei. Este ultimul sau reportaj, pentru ca in gara il asteapta iubita alaturi de care vrea sa inceapa o noua viata in alt oras. Este despartirea de o meserie rudimentara, care exploateaza fara mila slabiciunile sau nestiinta oamenilor, care practica demagogia ieftina si care nu se da in laturi de la nici un santaj. Aceasta presa se lupta cu politicieni la fel de corupti, gata sa faca orice marsavie pentru a-si mentine privilegiile, gata sa minta si sa fure pentru a fi realesi sau pentru a urca pe scara ierarhica. Aproape firesc, al treilea termen al intamplarilor este politia: o politie incompetenta, abuziva, dispusa la orice i-ar putea aduce avantaje sau privilegii. Este tabloul satiric, dus la extrem, al unei democratii necoapte, neconsolidate, care uzeaza de aparente pentru a mentine si perpetua controlul unei minoritati vicioase asupra unei majoritati ignorante. Am fost, spuneam, socat, de similitudinile dintre aceasta America a anilor '30 si Romania primului deceniu din noul secol. Aproape aceleasi personaje si aceleasi medii: politicieni pusi pe capatuiala dar, mai ales, ziaristi si ziare practicand aceleasi formule si aceleasi metode. Cu o singura diferenta: ceea ce se intampla in urma cu aproape trei sferturi de veac in America, este de actualitate astazi in Romania. Ne aflam la acel inceput de drum pe care ni l-a prezis cu brutalitate Silviu Brucam, nestiind poate, nici el, cat de multa dreptate avea si cat de copios avea sa-l confirme evolutia democratiei romanesti de tranzitie. Nu stiu cat a fost intentie si cat nimereala in programarea acestui film, dar cred ca cu cat mai multi dintre actorii primelor noastre scene - politicieni, jurnalisti, politisti - l-ar fi urmarit, tot atatia s-ar fi putut vedea, cu jena, ca intr-o oglinda...