Punctul pe Y / miercuri 30 august 2006 Nr: 1801

Asteptand sa reconstruim Libanul…

Aflat in vizita la Washington in toiul crizei din Liban, presedintele Basescu s-a grabit, dupa un prost obicei al sau, sa declare ca Romania va trimite trupe in Liban daca i se va cere. Or, la acel moment nu se stia exact cum avea sa se rezolve situatia exploziva din Orientul Mijlociu si cine isi va asuma sarcina administrarii situatiei. Probabil ca Traian Basescu a vrut sa-i faca o surpriza prietenului si colegului sau de axa, George Bush, in virtutea ideii ca pe oriunde se pune de un razboi, trebuie sa fie si americanii.Libanul s-a dovedit, pana la urma, a fi o “afacere europeana”. Prin traditie si prin excesiva implicare a americanilor de partea Israelului. Era suficient de limpede ca Statele Unite nu ar putea juca rolul de arbitru aici. Nu si pentru diplomatia romaneasca (oare mai avem asa ceva?) si nici pentru presedintele Basescu, cel orbit de stralucirea “Marelui Licurici”. Evident ca oferta noastra pripita nu a fost luata in considerare de nimeni. Nici macar de guvernul roman. Ministrul Apararii s-a grabit sa explice ca nu avem bani destui nici pentru efectivele din Irak si ca, deja, prezenta ostasilor romani pe trei teatre de confruntare - Afganistan, Irak si fosta Iugoslavie - depaseste nu doar posibilitatile, dar si logica implicarii.Intre timp, procesul de pacificare a Libanului a fost preluat - asa cum ar fi fost normal sa se intample si in cazul Irakului - de catre Natiunile Unite. Sub umbrela organismului abilitat, comanda a fost preluata de Franta, in virtutea relatiei sale istorice cu zona, care va trimite un esalon consistent. Franta va fi dublata de Italia, alte cateva tari exprimandu-si deja intentia de a fi prezenta in calitate de pacificatori. Si, cum nimeni nu ne-a mai intrebat si pe noi - cu atat mai mult cu cat se cunoaste preferinta noastra pentru alte “axe”, decat cea europeana - nu i-a mai ramas presedintelui nostru altceva de facut decat sa conchida ca, deocamdata, vom sta in banca noastra, urmand sa vedem daca nu cumva va fi nevoie de noi pentru reconstructie, domeniu in care ne-am putea remarca mai degraba decat prin trupe prost echipate si nemotivate.Chestia asta cu reconstructia devine usor comica: nu mai e un secret pentru nimeni ca marile batalii din urma conflictelor se dau pentru reconstructie. Aici, cine imparte, isi face portia. Cu tot zelul nostru, nici in Afganistan si nici in Irak n-am reusit sa prindem nimic in materie de reconstructie. Acolo unde, teoretic macar, invingatorii ar fi trebuit sa ne arunce vreo farama. De ce-ar face-o cineva in Liban? Desi, aici aveam atu-uri considerabile: relatii istorice stranse, un mare numar de intelectuali scoliti in Romania, o traditie a realizarii de obiective industriale. De data asta ar fi trebuit sa ne batem, chiar, pentru a obtine un loc cat mai bun in cadrul efectivelor pacificatoare. N-am facut-o. Am preferat sa ne mintim cu ideea ca daca ne cheama cineva, vom veni iute. Si uite-asa trece istoria pe langa noi, facandu-ne parte la paguba. La castig ar trebui sa ne facem singuri…