Punctul pe Y / marți 15 august 2006 Nr: 1792

Zambetul enigmatic al Monei...

Un sondaj INSOMAR ne aduce vestea ca, dupa presedintele Basescu, Mona Musca este pe locul doi intr-un top al increderii publicului. Evident, cercetarea a fost facuta cu ceva timp inainte ca sa izbucneasca scandalul colaborarii sale cu Securitatea si explicatia rezida in atitudinea aproape constant pozitiva, corecta, pe care a avut-o in chestiuni controversate. Pentru o buna parte dintre romanii aflati inca sub influenta modelului negativ al Elenei Ceausescu, Mona Musca aparea ca femeia capabila sa se promoveze singura, fara a mai fi impinsa de cineva. Si, probabil ca, in ciuda misoginismului pronuntat al natiei, ea ar fi avut o buna sansa in politica la varf, unde va trebui sa vina, in curand, si randul femeilor. Aceasta imagine s-a zdrobit, insa, brusc. Si, foarte probabil, definitiv. Si nu din cauza apartenentei doamnei Musca la structurile informative ale Securitatii. In definitiv, nu putini s-au aflat intr-o astfel de situatie si traiesc linistiti, unii ducand-o chiar foarte bine. Doua lucruri au concurat la distrugerea imaginii femeii politice Mona Musca: tacerea sa, timp de 16 ani, vreme in care nu s-a schitat nici un gest de delimitare; ba, mai mult, a semnat cu seninatate declaratii prin care nega orice fel de legatura cu politia politica. Si, mai ales, modul dezastruos in care a incercat sa se explice, sau sa se scuze. Pana la acest moment Mona Musca ni s-a parut a fi o femeie inteligenta, cu un ascutiut simt al logicii. Incapatanarea cu care a incercat sa convinga nu numai ca nu a facut nimic rau (poate nici n-a facut), dar si ca n-a sesizat nici un moment ca actiunile sale s-au incadrat in ceea ce legea votata chiar de domnia sa a definit drept politie politica, pe mine unul m-a facut sa cred ca ma considera slab de minte. Desi interlocutorii sai in dezbaterile televizate au incercat cu destula delicatete s-o faca sa vada realitatea, doamna Musca, parea intrata intr-un grav blocaj mental. A fost cea mai neinspirata, cea mai catastrofala actiune a sa: prezenta in fata publicului, cu scuze si argumente care nu i-ar fi convins, probabil, nici pe acei membri CNSAS atat de binevoitori cu alta doamna, judecatoarea Bejinariu. Nu stiu, dar daca ar fi acceptat realitatea, fara a mai incerca sa ne prosteasca in fata pe toti, doamna Musca ar mai fi putut sa pastreze ceva din capitalul de incredere de care se bucura. Dupa cum a procedat insa, nimic n-o mai poate ajuta. In cazul sau, decizia CNSAS devine inutila: aceasta n-ar mai putea schimba nimic din perceptia publica. Nici bunele intentii, nici sentimentul ca nu facea ceva rau, nici faptul ca a tacut cand trebuia sa vorbeasca si ca a vorbit cand ar fi trebuit sa taca nu-i vor mai readuce increderea si simpatia publicului pe care, iata, le-a irosit cu atata iresponsabilitate. Vom ramane, probabil, cu imaginea zambetului - deloc enigmatic - al acestei femei transpirate de canicula din propriul suflet si cu regretul ca aceasta persoana n-a reusit sa fie ceea ce parea. Si ceea ce noi ne-am fi dorit...