Punctul pe Y / joi 20 iulie 2006 Nr: 1775

Ecuatie relativa

'Sunt popoare care au instinctul reunirii fortelor lor, noi avem geniul, din innascare, de a cauta cearta cu lumanarea' spunea - parca special, pentru noi, cei de azi - Nicolae lorga prin 1922. Sa fie oare acesta motivul pentru care, in loc sa pietruim drumul ce ni se deschide, tarnacopim tot ce lastareste in jurul nostru, de la coltul de iarba infinit pana la steaua singuratica, bolnava de dragoste? Sa fie oare acesta motivul pentru care, cu un talent unic prin ciudatenia lui, sapam in spatele opincilor de frica trecutului, dar si in fata lor, de frica viitorului? Bineinteles ca vorbele respirate mai sus pot avea un cat de cat adevar in ele, cum, tot la fel de bine, pot fi simple exagerari plastice ale unui om - eu, tu, el - obosit de atatea si atatea inceputuri si dezamagiri. Sau amagiri. Sau autoamagiri, inchipuindu-ne ca daca am deschis poarta de un numar de ori, am si plecat de tot atatea dati. Logica aceasta, falsa, este o aporie si se identifica cu demonstratia in care o sageata pornita dintr-un arc nu atinge niciodata tinta... Deunazi, intr-un grup, cineva tot comenta ca presa il zapaceste, ca transforma simplele pareri individuale, scoase din context, in scandaluri nationale. 'Prea mult 'taraboi' pe marginea unor cazuri neclare, in care si cel mai netalentat avocat poate specula pana la loc comanda', zicea vorbitorul, dand exemplul domnului 'Felix' care, intr-o anume conjunctura, pentru a sublinia amploarea fenomenului, afirmase ca mai tot romanul a dat informatii la securitate. Imediat s-au gasit cativa jurnalisti 'cool' care au facut calcule si analize matematice pe baza carora au lansat ideea ca politicianul in cauza ar fi declarat un numar de 8-9 milioane de informatori. Razboiul vorbelor ce a urmat s-a stins precum a inceput. Repede. Fiindca a fost declasat de o noua descoperire in materie de politie politica - retelele de copii informatori.Un alt cineva, caruia-i stateau vorbele pe buze, a replicat imediat: - Nu mai stii dom'le ce sa crezi! Si nici pe cine! Daca nu era presa, baba aia de 'optzescinci' murea in puscarie'! Intr-o astfel de discutie, cu debut amical, temperatura urca brusc, transformand comunicarea in trambulina pentru gimnastica vorbitorilor ce se viseaza, si ei, formatori de opinie. Si uite asa, samanta aruncata in vant germineaza in universul cerebral al unora, transformand legile in flori de pus la butoniera si relatiile sociale in produse dirijate pe clase, ordine sau caste, in ceva care se vinde pe tocmeala, underground. Pentru cine? Pentru ce? Pentru cat? Dar, dincolo de toata povestea, doua lucruri raman suspendate ca o holograma intr-o rama de 'secol vechi'. Primul, perceptia omului de rand care, batut de soarta, si fara incredere in justitie, se intreaba cu o ultima speranta: ' De ce nu-mi face presa dreptate'?. Al doilea, naivitatea unor confrati care, in anticamere sau, mai nou , in fata usilor inchise, vaneaza ore in sir 'marele caz', in masura sa-i propulseze ca vedete de presa, dar care, in nerabdarea lor , scapa din vedere zecile si zecile de intamplari, pentru ei anodine, intamplari care pentru oamenii obisnuiti sunt, de cele mai multe ori, in firescul lor amar, mai importante si mai dramatice decat savantele controverse despre destinele lumii.