Din 2005 incoace, Romania face obiectul unui experiment politic unic: acela al unei guvernari paralele cu ea insasi! Invingator in scrutinul prezidential, Traian Basescu a adus la putere, fortand prevederile constitutionale, un guvern alcatuit din reprezentantii Aliantei, carora li s-au adaugat, pentru formarea coalitiei necesare, cei ai doua formatiuni satelitare - UDMR si PUR-PC. Ambele facusera parte si din precedenta coalitie, condusa de PSD, si fara ele liberalii si democratii n-ar fi avut nici o sansa. Debutand sub semnul unitatii-n cuget si simtiri, noua Putere a inceput sa se delimiteze, treptat, de ea insasi, prin intermediul tipului de conducere bicefala instituita de protocolul Aliantei. Desi nici inainte nu fusesera prea evidente, diferentele de opinii si de abordari dintre liberali si democrati au inceput tot mai des sa iasa la iveala, lasand sa se vada artificialitatea formulei. Promotorul delimitarii a fost presedintele Basescu. Prea putin potrivit, prin datele personale, rolului pe care i l-a harazit, cam pe neasteptate, defectiunea pre-electorala a lui Stolojan, Basescu a incercat sa-si depaseasca conditia intervenind tot mai des si mai vehement in agenda Executivului. Vreme de aproape un an, premierul Tariceanu a lasat impresia unui partener docil, dispus sa accepte suprematia tovarasului sau, insa nemultumirile tot mai acut manifestate de catre activistii liberali l-au fortat sa ia pozitie. Primul gest de curaj antibasescian a fost acela de a nu-si mai da demisia, dupa respingerea de catre Curtea Constitutionala a pachetului de legi ale Justitiei, asa cum se angajase intr-un puseu de vehementa necaracteristic lui, anihiland astfel proiectul alegerilor anticipate, clocit la Cotroceni. Au survenit apoi nenumarate alte episoade in care cei doi protagonisti au lasat impresia ca se afla intr-o competitie, avand puncte de vedere si sustineri diferite. Tot mai agresiv in demersurile sale, presedintele a fost insa nevoit sa accepte o realitate: independenta guvernului si imposibilitatea sa de a-l demite sau modifica prin actiuni de forta. Aceasta a fost si cartea pe care a jucat-o, adesea cu indemanare, premierul Tariceanu, care a adoptat o strategie inteligenta: aceea de a nu intra in conflict deschis cu preopinentul sau, de a-l lasa sa-si desfasoare tiradele si gestica si de a puncta ulterior cu calm. Un bun exemplu il constituie si ultima sedinta de guvern la care a participat ca 'invitat' un presedinte insuficient refacut de pe urma crizei de hernie, dar nu mai putin hotarat in a amenda inconsecventele si erorile unui guvern de care se considera tot mai detasat sentimental si ideologic. Premierul l-a ascultat, tacut pe presedinte, fara a-l contrazice sau a-l aproba, vazandu-si apoi de treaba in ideea ca Executivul face tot ce se poate, iar ministrii liberali Flutur si Nicolaescu sunt de departe cei mai buni din cati s-ar putea gasi. Si asa mai departe, ca-n definitia in care se spune ca desi merg alaturi pana la infinit, paralelele nu se intalnesc niciodata sau se intalnesc la alegeri...