Punctul pe Y / marți 18 aprilie 2006 Nr: 1720

Puterea si presa

Probabil ca doar 'puterea' dintre 1997 si 2000 a mai incasat atatea critici si acuzatii ca cea de acum. Si acest lucru n-ar trebui sa mire pe nimeni: rostul presei este sa critice - cu masura, bun simt si pe baza de argumente - Puterea, iar al Puterii sa tina cont de aceste critici si sa nu se lase ametita de dragul puterii. Este jocul democratic care ofera cetateanului garantii ca cei pe care i-a ales n-o vor lua razna in momentul in care se vor vedea cu capacitatea de decizie in mana. Ce este imbucurator este faptul ca spre deosebire de alte perioade istorice, 'batalia' dintre putere si presa se duce cu mijloace civilizate si, mai ales, legale. Cu exceptia unui ministru de pe la agricultura, notoriu pentru ranchiunele si setea de razbunare, nici unul dintre puternicii zilei - incepand cu presedintele Basescu si premierul Tariceanu - nu au recurs, pana acum, la mijloace incorecte pentru a inchide gura celor critici sau pentru a le cumpara bunavointa. Presedintele se ia la harta cu orice jurnalist despre care crede ca-l critica pe nedrept, da buzna cu telefonul in emisiune sau da replici pe unde apuca, dar atat. Tariceanu e mai diplomat: cand poate se face ca n-aude, sau raspunde in doi peri. Dar n-am aflat ca vreunul din ei sa fi facut ce-a facut puterea dinaintea lor: sa trimita Garda Financiara sa scotoceasca prin registrele societatilor editoare, sau sa puna politia, sa intercepteze corespondenta sau telefoanele celor de pe lista neagra. Sau, mai simplu si mai direct, sa-i taie dupa bunul plac de la contributii publicitare sau de la alte surse de finantare. Guvernul Nastase a aplicat, din acest punct de vedere, o politica pe cat de dura si de incorecta, pe atat de ineficienta. Mai intai, publicitatea de stat si reesalonarile datoriilor au fost folosite ca principale parghii de stimulare sau de descurajare a anumitor atitudini. Mai mult, prin departamentul de resort, condus cu mana de fier de Dorina Mihailescu, guvernul a monitorizat la sange presa, facandu-le ministrilor dosare voluminoase pe baza carora erau judecati. Premierul insusi a incercat sa faca din publicitatea de stat un instrument unitar si coordonat de influenta. S-a lovit insa de orgoliul unor ministri cu bugete considerabile care au preferat sa le manevreze in interes propriu, reglandu-si conturile cu adversarii din interior, lucru care a dat sentimentul fals ca puterea era criticata mai intens decat era in realitate, si aici au excelat Dan Ioan Popescu si Miron Mitrea. Dorina Mihailescu ducea o politica activa de control si de 'sanctionare' a posturilor de televiziune si a redactiilor care nu raspundeau la comenzi, ajungand pana la a cere socoteala omoloagei sale de la presedintie, in legatura cu componenta delegatiilor de ziaristi care participau la actiunile oficiale, cerand retragerea unora sau introducerea altora. Imi amintesc cu stupefactie si astazi amenintarile pe care Serban Mihailescu le-a proferat in si la adresa unui post de televiziune care difuzase un reportaj neconvenabil guvernului, dandu-i de inteles patronului acestuia ca nu va avea zile usoare daca nu-i va da afara pe 'vinovati'. Sunt, din fericire, lucruri pe care incepem sa le uitam. Chiar daca pretul cu care sunt obtinute - cel putin in cazul publicitatii de stat - afecteaza serios siguranta economica a multor gazete care se straduiesc sa fie si obiective si sa si supravietuiasca. Cred ca, in locul unei interdictii, in general, elaborarea unor criterii ferme ar putea sa reglementeze lucrurile, nedand taberelor sentimentul unui razboi surd.