Punctul pe Y / luni 10 aprilie 2006 Nr: 1713

Pactul de instabilitate

Are sau nu, Romania, stabilitate politica? Este o intrebare esentiala, de al carei raspuns depinde in foarte mare masura cum si cand vom intra in Uniunea Europeana - pas care reprezinta telul fundamental al Romaniei post-totalitare si pentru care nimeni nu a pus in lucru o alternativa serioasa. Cu atat mai mult cu cat este tot mai puternic sentimentul incompatibilitatii intre plasarea geografica in Europa si functionarea in afara regulilor si normelor acesteia. Stabilitatea politica este, cum spuneam, un factor esential si oricine se poate intreba, analizand spectrul si miscarile browniene din zona politicului, daca avem asa ceva. Exista la acest capitol doua perceptii diametral opuse. Prima este aceea a unui circ fara sfarsit, a unor scandaluri mediatice in serie si a unor structuri care, in loc sa lucreze pentru a-si face temele (vorba unui ministru prins mereu cu temele nefacute) sunt obligate sa riposteze sau sa explice la infinit aceleasi lucruri. Pentru un sistem constituit in pripa si pe baza unei situatii confuze - ma refer la rezultatele alegerilor din 2004 - starea de criza pare sa fie aceea care ii caracterizeaza fiecare miscare. O criza care pune sistematic fata in fata interesele divergente ale unor formatiuni politice ce nu au in comun decat interesul de a se afla la putere si de a obtine partea de beneficii corespunzatoare, cu pretul erodarii continue a eficientei si increderii de care se bucura. Elementul determinant al acestei stari il constituie tocmai presedintele tarii. Sentimentul pe care-l da actiunea sa este acela ca agenda sa nu are nimic in comun cu aceea a Guvernului pe care l-a mandatat cu gestiunea curenta a tarii, ca nu asteapta altceva decat momentul pentru a-l inlocui cu altul si ca aliatul sau din campania electorala si vicepresedinte al formulei electorale este cel mai acerb inamic al sau. Toate aceste lucruri au rabufnit cu o violenta neobisnuita in saptamana care a trecut, culminand cu acuzele la adresa premierului de a fi fost colaborator al Securitatii, acceptate practic de presedinte cu un soi de satisfactie greu de mascat. A venit peste asta scandalul fotbalului, cu un presedinte de club care-l face cum ii vine la gura pe acelasi premier si cu care presedintele bea apoi cot la cot o noapte-ntreaga. Si cu razboiul de declaratii belicoase ale membrilor celor doua partide principale, care par a nu mai avea rabdare pana la 1 ianuarie, pentru a-si lua fiecare soarta in brate. Pe de alta parte avem - oricat de surprinzator ar putea sa para - o activitate intensa a Executivului, angrenat intr-o saptamana de contacte internationale de maxima importanta - reuniunea premierilor din CEFTA, vizita celor doi sau trei comisari europeni, vizita ministrului de Externe britanic - care cautioneaza prin prezenta lor un guvern care face, totusi, pasi importanti in directia reglarii problemelor ramase de rezolvat in vederea integrarii si in calificarea Romaniei ca factor de stabilitate in zona si 'pilot' evolutiei tarilor din Balcanii de Vest care aspira la intrarea in randul lumii europene. Sunt lucruri mai putin atractive pentru un public - si o media - obisnuite deja sa rezoneze doar la excese si la senzationalul ieftin, dar care nuanteaza o realitate ce evolueaza intre polii antagonici ai detonatorului de crize prezidential si al incasatorului pragmatic guvernamental. Aceasta saptamana marcheaza, mai mult ca oricand pana acum, puncte in favoarea premierului si cartonase rosii pentru locatarul de la Cotroceni, lucruri care nu vor intarzia sa apara si in sondajele de opinie prea adesea favorabile celui din urma, in ciuda calitatii sale de promotor al unui original si continuu 'pact de instabilitate'.