Ziua de 16 ianuarie 2006 va ramane ca una de referinta nu doar in istoria Partidului Social-Democrat, ci si in aceea a politicii care se face in Romania. Autosuspendarea - fata cu presiunea evenimentelor - a doi dintre pilonii esentiali ai structurii de rezistenta a unui partid serios zgaltait de seismele din ultima perioada, in special cel de dupa pierderea alegerilor - poate fi considerata criza majora pe care acesta a parcurs-o de la infiintarea sa. O criza care poate impinge partidul in doua directii: spre o disolutie marcata, generata de criza de autoritate si de redeschiderea competitiei pentru putere, sau spre o reconstructie interna, daca cei care-i hotarasc destinul vor avea capacitatea sa inteaga ca momentul nu trebuie ratat. Si pentru Adrian Nastase si pentru Dan Ioan Popescu acesta inseamna sfarsitul carierei lor politice la varf. Ei vor ra mane, probabil, in functiune si dupa definitivarea cercetarilor referitoare la averile lor, cercetari care, la noi, se finalizeaza traditional in coada de peste, dar nu vor mai reusi niciodata sa influenteze oamenii si doctrina asa cum au facut-o pana acum. Amandoi, potrivit pozitiei lor, au detinut o putere aproape absoluta, manevrand partidul in sensul propriilor lor opinii si interese. Semnalul deteriorarii acestei pozitii a fost dat de alegerile locale din 2004, cand ambii au facut pasul inapoi. Nastase a cochetat cu ideea demisiei, revenind apoi in forta si producand un adevarat puci prin dizolvarea structurii colective de conducere si inlocuirea ei cu alta de compromis, formata din fidelii sai. Pentru Dan Ioan Popescu alegerile locale au fost insa semnalul reluarii haturilor celei mai puternice organizatii si de a specula in folos propriu esecul viitorului presedinte al partidului. Pierderea - prin jocul iscusit facut de Basescu - a partidei legislative si intr area in opozitie i-a plasat pe amandoi in categoria tapilor ispasitori. I-au repus pe pozitii temerile aparatului legate de posibilitatea revenirii in fruntea partidului a lui Ion Iliescu. Cel care nu ar fi putut evita masurile dure de inlaturare din prima linie a persoanelor supra-expuse. Aparatul si-a concentrat fortele, reactionand impotriva inamicului comun si realizand un transfer de putere de fatada, Mircea Geoana fiind considerat, de toate partile implicate, ca manevrabil in directia dorita. Reformarea partidului a intrat intr-un serios impas, ea nefiind posibila cu aceiasi oameni, aproape in aceleasi pozitii. Pentru ca atat Nastase, cat si DIP si-au pastrat influenta in structurile create chiar de ei si compuse din persoane fidele. Fidelitatea la romani si, mai ales, in politica este o chestiune conjuncturala. Ea e posibila doar atata timp cat obiectul acestei atitudini are ce sa ofere in schimb. Aflati la stramtoare, politic si juridic, cei doi autosuspendati nu vor mai avea mare lucru de oferit si momentul retragerii lor coincide cu declansarea unei noi competitii pentru ocuparea pozitiilor de forta. Practic, batalia se va da intre gruparea care insista in a-l propulsa pe Mircea Geoana spre pupitrul deciziilor renegociate si cea care, acuzand eroarea de la congres, va reclama revenirea fondatorului partidului, singurul care mai poate garanta o perceptie de tip social-democrat pentru o majoritate electorala care nu se regaseste in alte platforme. Practic, vom asista la o competitie intre fostul si actualul presedinte si la o incercare aproape disperata de a obloji ranile de imagine provocate de defectiunea celor doi lideri autosuspendati. O batalie intre doua factiuni reformiste de fatada. Pentru ca una de fond ar implica resurse pe care partidul nu le are. Si oameni...