Punctul pe Y / joi 07 aprilie 2005 Nr: 1540

Modelul suedez

Desi ne-a batut la cap vreme de doi ani, la inceputurile mandatelor sale, cu 'modelul suedez' - in care vedea intrunite o serie dintre 'idealurile nobile' care fusesera atat de meschin tradate de catre national-socialismul comunist, dl Iliescu n-a avut prea mare succes si strategia politica de acest tip n-a prea prins intr-o Romanie aflata intr-o competitie salbatica cu decalajul instalat intre ea si restul lumii civilizate. Modelul suedez a ramas o sintagma cetoasa la care se mai face din cand in cand recurs, atunci cand cineva doreste sa sublinieze partea de 'cosmopolitism' din gandirea politica a fostului presedinte.Modelul acesta devine, insa, surprinzator de actual. Prin doua chestiuni care n-au nici o legatura cu pachetul important de reguli cu impact social care au facut din Suedia una dintre tarile cu cel mai ridicat nivel de trai general si cu cel mai scazut nivel de saracie. Este vorba, in primul rand, de ecourile tarzii ale unei afaceri destul de tenebroase: cea a datoriei istorice fata de Suedia, a statului roman. Nimeni n-ar putea explica prea exact cum s-a facut ca atunci cand Ceausescu a hotarat sa reglementeze problema datoriilor externe, obtinand conditii exceptional de favorabile din partea unor creditori care, oricum, isi luasera adio de la acesti bani, Suedia a fost uitata. Mai mult, daca cineva si-ar fi pus in mod serios aceasta problema in '90-'91, cu siguranta ca am fi scapat cu doar vreo cateva milioane de dolari: climatul extern era inca bun si suedezii doreau si ei sa scape de problema. Nu s-a intamplat asa. Pe masura ce drumul Romaniei a inceput sa se clarifice, au inceput sa creasca si pretentiile suedezilor. Ele au 'explodat' mai ales in momentul in care creanta externa a fost achizitionata de un grup privat, atent si constant sustinut in demersul sau de catre stat. Odiseea datoriei externe fata de Suedia a inceput pe la nivel ul a catorva miliarde de dolari (!!!) scazand apoi, treptat, pe masura ce s-au gasit interlocutori. Mircea Ciumara era aproape gata sa se inteleaga pentru vreo trei sute de milioane, mai ales ca avea amici care se ocupau cu recuperarea. Au mai existat si alti reprezentanti ai statului, sensibili la presiunile si atentiile lui Fallenius, care a cheltuit - zice el - vreo jumatate de milion cu spagi catre oficialii romani. Mi-e greu sa cred ca acestia erau atat de scumpi la vremea respectiva (s-au mai desteptat pe parcurs). Probabil ca suma cheltuita efectiv pentru confortul delegatilor si responsabililor romani a fost considerabil mai mica. Ceea ce este interesant, extrem de interesant este 'modelul suedez' al spagii: dintre toti cei care s-au perindat in preajma datoriei, singurul dat, intr-un fel, in vileag, este Viorel Lis. Adica pestisorul de acvariu. Rechinii zburda inca in voie la adapostul unei discretii destul de greu de inteles... Partea a doua a 'modelului' abia e la debut: vom vedea cat de simplu sau de anevoios este procesul recuperarii, de catre Romania, a 'datoriei' sale externe care se numeste Guru Bivolaru. Va fi o poveste lunga si plina de invataminte.