Un mare savant - daca nu ma insel, chiar Henri Coanda - spunea ca omenirea inainteaza spre viitor cu spatele, privind inapoi. Cam ca un vaslas, care doar din cand in cand arunca o privire peste umar sa vada daca directia este buna. Savantii sunt acei vizionari care intorc spatele trecutului si cuteaza sa scruteze viitorul, zarind acolo ceea ce celorlalti nu le este la indemana. Nu diferit stau lucrurile in politica si in ceea ce graviteaza in jurul ei. Ciclul electoral pune in evidenta la superlativ aceasta manevra.De luni bune de zile, vocile autorizate, atat ale Puterii, cat si ale Opozitiei, se fac auzite cu trimiteri directe la fapte si evenimente care au avut loc ieri, alaltaieri sau rasalaltaieri. Pentru ele notiunea de 'maine' nu exista decat sub forma pozitiei pe care o vor ocupa dupa alegeri: invingatori sau invinsi. Sunt scoase, ciclic, din dosare si sertare, aceleasi subiecte rasuflate imbracate in hainutele noi ale unor argumente care nu reusesc sa convinga, pentru simplul fapt ca, de cele mai multe ori, ceea ce se imputa altora este imputabil celor care fac reprosuri. Si cum nimeni nu este Alba ca Zapada, intr-o tara de pitici pusi pe rele, in oala dezbaterii se amesteca aceeasi ciorba acra a ceea ce au facut unii si altii. Nimeni nu pare capabil sa se desprinda de aceasta tentatie facila si sa intoarca spatele unei realitati de la care nu se mai poate astepta nimic, pentru a vedea cum se poate alcatui una noua.Este o politica a frustrarii profunde, care alimenteaza si este alimentata cu sindromul ratarii. Al ratarii sanselor individuale si colective. Al nerealizarii in general. Psihologic, acest tip de frustr are are nevoie de vinovati. Cel mai la indemana sunt liderii politici. Urmariti-i cu atentie pe cei care reclama ceva: vor ajunge, invariabil, la vinovatia totala a lui Iliescu sau Constantinescu, sau a oricaruia dintre ceilalti. La Montreal sau la Ţebea, la Bucuresti sau la New York, esecul personal - care, fara indoiala, deriva de cele mai multe ori si din conditiile unui anumit moment istoric - cere imperativ capete. Frustrarea politicienilor insisi cere capete si de aceea auzim atat de putine discursuri politice centrat pe efortul individual si colectiv necesar unei schimbari reale, autentice.