Se împlinesc 13 ani de la 'evenimentele din 13-15 iunie 1990' ºi lucrurile nu par nici astãzi, mai clare decât au fost atunci. Persistã o percepþie fracturatã, care face ca pentru o parte a opiniei publice româneºti sã existe doar '13 iunie', iar pentru alta doar '14-15 iunie'. În realitate, evenimentele consumate constituie un tot omogen, ca sã-i spunem aºa. Un ºir insuficient clasificat de cauze ºi efecte, de replici ºi contrareplici, ce-ºi au izvorul în frustrãrile generate de revoluþia din decembrie, când unii au prins un loc în trenul noilor puteri, iar alþii au rãmas pe jos. În 13-15 septembrie a avut loc, de fapt, tranºarea definitivã a partidei de cãtre gruparea care luase revoluþia pe cont propriu. 'Piaþa Universitãþii', lichidatã mai degrabã de violenþa ºi intoleranþa proprie, decât de acþiunea punitivã a minerilor, avea sã intre într-un recul istoric din care îºi va reveni abia în 1996, pe fondul eroziunii continue a FSN-FDSN-PDSR. Ar fi interesant de vãzut - deºi istoria nu lucreazã cu instrumentele prezumþiei - ce s-ar fi putut întâmpla dacã mecanismele fragilei puteri aflate în funcþiune de doar 6 luni, s-ar fi blocat? Dacã atacurile asupra unor instituþii precum Poliþia, SRI, Guvernul, ar fi fost încununate de succes ºi noii lideri ai strãzii ar fi avut acces la instrumentele Puterii? Cine ar fi fost aceºtia ºi cum ar fi administrat succesul, pe fondul unei lipse de suport la nivel naþional, cuantificate în scorul categoric cu care fuseserã câºtigate alegerile doar cu câteva sãptãmâni mai devreme? Este cert, dincolo de orice alte consideraþii, cã 13 iunie a fost un moment de cumpãnã al democraþiei, ºi cã 14-15 n-au fãcut decât sã sublinieze criza de maturitate a noului sistem, grevat de amintiri, nostalgii timpurii ºi reflexe totalitare. Pânã când vom putea avea o analizã obiectivã, lipsitã de patimã ºi de simplificãri interesate. |