Participarea dlui Traian Băsescu la Sesiunea ONU de la New York este, practic, prima sa prezenţă la o reuniune internaţională de un asemenea calibru. În America, aproape de unul dintre capetele axei sale preferate, dl Băsescu se va integra în masa celor peste 170 de şefi de stat şi de guvern care onorează cu prezenţa lor lucrările forumului mondial.
Deobicei, astfel de manifestări - la care au fost martori direcţi, de-a lungul mandatelor lor, şi ceilalţi preşedinţi - au constituit excelente prilejuri de lobby pentru România, în funcţie de diversele obiective ale momentului. Deşi, deobicei, agenda oficială nu este foarte densă, cea neoficială marchează una dintre cele mai mari densităţi de întâlniri bilaterale, mai mult sau mai puţin publice, în care fiecare parte încearcă să-şi sensibilizeze partenerii pentru o cauză sau alta. Greul a fost dus, de regulă, de aparatul Ministerului de Externe, care a încercat - şi a reuşit de multe ori - să găsească breşele necesare în programul liderilor mondiali pentru a asigura preşedinţilor români contacte semnificative şi demne de interes.
Nu ştiu ce s-a întâmplat de data aceasta, dar cred că avem de-a face cu un veritabil record. Într-un moment în care România are nevoie ca de aer de sprijinul marilor puteri pentru împlinirea obiectivelor sale vitale - între care integrarea europeană deţine supremaţia - preşedintele nostru se întâlneşte şi discută doar cu amicul său Voronin, cel care i-a umplut crama de la Cotroceni şi pe care încearcă inabil să-l bage pe gâtul Europei înainte de a-şi fi rezolvat propria sa problemă. Mai schimbă ceva vorbe şi preşedintele Georgiei de care-l leagă o oarecare prietenie portocalie şi cu preşedintele onorific al Ungariei. Formula folosită în discursul de plecare - 'voi avea întâlniri bilaterale cu un număr destul de mare de şefi de stat' - este în mod evident lipsită de acoperire şi încearcă să mascheze sărăcia reală a agendei pe care i-au alcătuit-o cei de la Externe, după puterile şi anvergura lor. Nu este, desigur, vina preşedintelui că printre interlocutorii săi anunţaţi nu se numără nici preşedintele american (cam cum ar trebui să se împartă acesta pentru a-i întâlni pe toţi cei 170 de musafiri!), dar nici vreunul dintre şefii de stat sau de guvern din Uniunea Europeană, în care nu vom intra, în nici un caz, doar cu sprijinul Basarabiei şi al Georgiei.
Privind lucrurile la rece, preşedintele ar trebui să se întrebe doar dacă nu cumva această criză de interlocutori, mai vizibilă aici decât în agenda primirilor la nivel înalt din ultima jumătate de an, este rezultatul unor declaraţii relativ inabile referitoare la 'tainuri' şi la 'cadouri'. De exemplu...