Parcă niciodată ca în acest an, apele nu au făcut atâta prăpăd. Iarnă, primăvară, vară - aproape toate anotimpurile au purtat pecetea prea-plinului revărsat din ceruri care a măturat în calea sa oameni, animale, locuințe, drumuri. O dezlănțuire în fața căreia ne-am regăsit neputincioși, ațintindu-ne privirile spre înălțimi și sperând în rezolvarea problemelor din partea divinității. Care divinitate, la rândul ei, nu se dovedește deloc prietenoasă. Ba din contră.
Dacă aș fi mai mistic, aș zice că e vorba de un blestem. Pentru că nimic altceva n-ar justifica îndârjirea cu care natura s-a îndreptat asupra omului, modul necruțător în care-l atinge în tot ce are mai prețios: avutul strâns cu trudă o viață. Și, deasemenea, aș zice că acest blestem este și mai nedrept ca niciodată, el abătându-se asupra celor mai puțin vinovați de lista de păcate pentru care ne-am ruga de iertare. Peste tot, primii care au plătit și plătesc sunt cei care n-au ce și nici de unde. Cei pentru care pierderea unui animal sau a casei modeste, bătrânești, înseamnă un lucru ireparabil. Blestemul ăsta s-ar putea traduce, în limbajul politicii, printr-o moțiune. Moțiunea 'Apele', pe care natura o introduce împotriva abuzurilor de tot felul pe care toate guvernele și guvernanții de până acum le-au înfăptuit fără teama notei de plată finale. Tăierile barbare de păduri, care au dezgolit versanți transformându-i în piste de încercar
e pentru torenți; lucrările de hidroamelioratii făcute de mântuială sau cârpite de ochii lumii, sau nefăcute de zeci și zeci de ani, în speranța unor vremuri blânde care să nu le pună la încercare; lipsa de discernământ și de reguli și de aplicare a regulilor în amplasarea unor porturi de localități sau a unor locuințe; absența unei legislații de prevenire a urmărilor catastrofale naturale; gândirea, pe termen lung, a manierelor de prevenire și de diminuare a consecințelor acelor catastrofe.
Pentru toate acestea, plătește acum un guvern-pompier care aleargă buimac, în cizme de cauciuc, dintr-o parte în alta, deplângându-și 'greaua moștenire' și incapacitatea de a gestiona criza.Să fim realiști: nimeni, în nici o parte a lumii, nu se poate lupta de la egal la egal cu excesele naturii. Acestea pot fi însă gestionate într-un mod care să limiteze pierderile și să împiedice catastrofe majore. Pentru asta este însă nevoie de o capacitate superioară de înțelegere a relației noastre cu mediul și de o politică coerentă, pe termen lung, căruia trebuie să i se aloce fondurile necesare și să i se urmărească cu rigoare implementarea graduală. Sunt tocmai lucrurile de care nimeni nu poate vorbi acum cinstit și fără tentația răfuielii politice și fără populism de doi bani.
|