Iată că astăzi are loc marea confruntare între sloganul electoral al noii puteri şi realitatea românească. Deşi sună bine, înclin acum să cred că adoptarea sloganului de către echipa electorală a preşedintelui a fost cam pripită. În primul rând, pentru că nu e treaba constituţională a preşedintelui să înalţe sau să coboare nivelul de trai. E treaba celor pe care-i mandatează să administreze treburile curente, preşedintele având doar sarcina să vegheze ca aceştia să lucreze întru îndeplinirea obiectivelor de guvernare. În al doilea rând, pentru că dacă se gândea cu seriozitate la eventualitatea câştigării alegerilor, nu putea să facă abstracţie de perioada grea ce urma, indiferent de rezultatul scrutinului. Pentru că era vorba despre ajunul aderării europene, despre definitivarea ultimelor chestiuni legate de îndeplinirea condiţiilor obligatorii şi pentru că experienţa celorlalţi candidaţi a demonstrat că această etapă este în mod necesar însoţită de restricţii, restructurări, de ajustări nu odată dureroase. Toate acestea în scopul unei corecte alinieri la startul pentru noua etapă de existenţă: cea comunitară.Grăbindu-se să promită o viaţă mai bună, fără a avertiza asupra restricţiilor ce aveau să se manifeste pe drumul spre viitoarea bunăstare, preşedintele ales a făcut-o cu riscul de a apărea că nu-şi îndeplineşte o promisiune, tocmai cea care a cântărit poate cel mai greu în balanţa alegerii.Cu siguranţă, reacţiile populare la primul val de scumpiri ce debutează astăzi, urmat nu peste multă vreme de un al doilea, nu vor fi dintre cele mai plăcute. Cu atât mai mult cu cât opoziţia politică nu va pierde nici ea prilejul de a specula aceas tă conjunctură - chiar dacă era una inevitabilă, şi în cazul în care ar fi rămas la putere. Este vorba, mai mult decât de orice, de un viciu de demers psihologic. Este evident că scumpirile, de orice fel, nu se încadrează în definiţia unui trai mai bun. Mai mult decât combaterea corupţiei şi perfecţionarea administraţiei, nivelul de trai rămâne barometrul fundamental al unei naţiuni din ce în ce mai sătulă de aşteptarea unor zile mai bune, mereu promise şi niciodată ivite.